vineri, 23 iulie 2010

Loferer Schacht expedition "go for 10000" 2010 pretour


In primul rand, trailerul expeditiei:

View on ExposureRoom

Participanti:
Dav Hohlengruppe Frankfurt
Oliver Kube
Bernd Kahlert
Martin Soldner
Jochen Hartig
Ceska Speleologicka Spolecnost
Petr Caslavsky
Asociatia Speologica Focul Viu
Radu C Dumitru 

prima zi - 22.06.2010

Am pornit spre cabana von Schmidt Zabierow (1966m) la ora 8:00 din St Martin bei Lofer. Scopul era sa imi deplasez cat mai mult din echipamentul speologic in acea zi pentru a putea ajuta la caratul echipamentului colectiv de peste doua zile pentru expeditia "go fo 10000" din Lofer Schacht din august. Mi-am burdusit rucsacul cu aproape tot, imi ramasesera totusi o gramada de lucruri voluminoase cum ar fi casca, lanterna pentru filmare, lampa de carbid pentru transportul ulterior. In afara faptului ca nu mai aveam unde sa le indes, greutatea rucsacului ajunsese la 23 Kg. Era suficient. Lampa de carbid am lasat-o la gazde pentru ca nu mai faceam bivuac, am mers numai pe electrica.
Pana in parcarea de unde incepe traseul m-a dus gazda, dl. Millinger, cu masina.
In picioare aveam noua achizitie: Salewa Raven Combi GTX luati cu o zi in urma. A fost dragoste la prima vedere, cu toate ca am probat foarte multe perechi de bocanci din care lipseau tocmai cei pe eram pornit: Garmont Tower GTX. Fara nici un pic de rodaj, am urcat cu ei mai lejer, sa nu fac basici sau rani.
O ultima ajustare a chingilor si a betelor de tura si pornesc pe o vreme perfecta de trekking spre ceea ce am denumit ulterior "casuta lui Heidi". Pana sa ajung insa la ea, am avut parte de un spectacol de exceptie:

Eram singurul turist si Kati, cabaniera, stia ca vin de la liderul expeditiei, Oliver Kube de la DAV Hohlengruppe Frankfurt.
Imi planificasem totul din timp. Faptul ca eram singurel a fost de bun augur pentru ca am savurat in liniste aceasta bijuterie de cabana. Mi-am ales patul dupa bunul plac si mi-am depozitat cu grija echipamentul. Am profitat de lipsa turistilor pentru a filma in liniste detaliile care fac un ansamblu deosebit de placut. La acestestea o sa vedeti in urmatorul clip si imagini luate in alta zi, Sommerfest. Este cea mai lunga zi din an si a fost sarbatorita cu un decalaj de o saptamana datorita vremii ploioase de saptamana trecuta. De Sommerfest se aprind de catre alpinisti si salvamontisti candele pe toate crestele muntilor, cand se insereaza. Este extraordinar sa vezi luminitele din zare care deseneaza conturul crestelor. Oamenii care le aprind dorm de obicei in bivuacuri pe munte special pentru seara respectiva.

Spre seara a mai urcat un "turist". De fapt, am avut deosebit placere sa il cunosc pe Adi Stocker, autorul volumului "Steinplatte" ce contine 400 de trasee de escalada din Loferer Steinberge si imprejurimi. Este fara indoiala un mare alpinist al Austriei. Volumul fusese lansat pe piata in luna aceea si il vazusem peste tot in librariile in care am intrat fiind de vanzare evident si la cabana. Am schimbat impresii pana tarziu. Eram primul roman pe care il cunostea si cred ca i-am facut o impresie buna.
Cu greu m-am despartit de sala de mese si m-am dus la culcare la 21:30.

a doua zi - 23.06.2010

Conform planului, am coborat inapoi in St. Martin bei Lofer cu rucsacul aproape gol, dupa micul dejun de la ora 8:00. Pe drumul dinspre parcare spre Lofer un jeep s-a oprit langa mine sa ma ia pana in orasel. Era dl.Stocker. De ce oamenii de acolo sunt atat de draguti si amabili ? Imi vin in minte niste nume de "mari oameni" de munte din tara care se uita la tine de pe un piedestal atat de inalt ca nici nu mai vad unde vor cadea in cele din urma.
Am luat masa langa intrarea pesterii Lamprechtshohle - a doua ca denivelare din lume, si m-am dat cu bicicleta d-lui Millinger pe Pinzgau Radbike care trecea pe la nasul meu. Spre inserat am atipit pe un seslong cu fata la Leogang Steinberge.

a treia zi - 24.06.2010

Am fost punctual la intalnirea de la ora 8:00 din parcarea Loferer Hochtal. Oliver Kube era prezent si isi manca micul dejun constand dintr-o paine neagra cu secara. Vorbea cu un domn mai in varsta care era custodele pesterii Prax Eishohle si de la care am capatat cheia sa intram cand ne va pofti inima. Am facut cunostinta cu cele doua cutii in care erau 400 m de coarda, bucle, carabiniere si placute. Nu pareau asa multe numai ca aveam o singura problema: eram numai noi doi. Un alt membru al expeditiei, Petr Cazlavsky din Cehia era deja la cabana si isi lasase rucsacul in depozitul din parcare pentru a fi carat cu...elicopterul. Aha, deci zvonul se adeverise. O premiera pentru mine, sa am parte de transportul echipamentului cu un astfel de mijloc de transport.
La scurt timp, apare si administratorul raspunzator cu aterizarea si imbarcarea. Avea un VAN plin ochi cu tot felul de chestii pentru cabana, inclusiv un congelator ! Au venit inca cativa sa ajute la deplasarea tuturor bagajelor pe pajistea pe care urma sa aterizeze elicopterul. Apoi am asteptat, in liniste. Nu a intarziat sa apara, intai zgomotul, apoi intregul aparat de zbor. In primul transport a luat in habitaclu lucrurile. Zborul de la parcare la cabana dureaza fix 3 minute. Pe jos am facut 4 ore. Nu e corect ! Al doilea transport, din care facea parte si echipamentul nostru l-a luat "lonjat". Zborul a luat mai mult timp de data aceasta datorita modului diferit de abordare a curentilor de aer cu incarcatura lonjata. Cam 7-8 minute. La final, administratorul incarcarii a primit zbor dus-intors gratuit pana la cabana.

Eu si Oli trebuia sa urcam cu rucsacii. Am primit doua sticle pline cu sare, o cutie mare de plastic neagra si o borseta cu lasermetrul de cartare. Pe cel din urma l-am refuzat pentru ca era prea costisitor si daca patea ceva...
La intrebarea mea referitoare la sticlele de sare, am avut un raspuns super la obiect, titpic german:
- For the ice cave, to melt the ice !
Wow!
Oliver are un stil foarte tare de a merge: incet si cu opriri din timp stabilite. De fapt mi-a si spus locurile unde va face popas. Ma tineam greu dupa el. Dupa cele doua popasuri programte, am mai avut unul in preajma pesterii Kappl, unde am pus un fel de steag in poteca pentru a indruma turistii sa viziteze cavitatea respectiva. Bineinteles ca am intrat in ea si noi. Formatiunea de gheata care era centrul atractiei in pestera se rupsese astfel ca nu am mai avut ce vedea si am facut cale intoarsa.
La cabana am mancat o supa cu galusti din cascaval pane (ceva traditional, imi scapa numele) si am facut cunostinta cu al treilea membru al echipei, Petr.
Participantii la expeditiile anterioare isi lasasera echipamentul la cabana, in winterraum biwak - refugiul deschis iarna. Banane, corzi, hamuri, etc. Am facut cunostinta cu echipamentul colectiv : corzi de 10,5mm Edelrid, carabiniere simetrice din zicral Climbing Technology, placute inox tip goujon Raumer si anouri deschise de 25mm de la Edelrid. Corzile sunt lasate in avene de la o expeditie la alta iar carabinierele sunt schimbate periodic pentru ca zicralul oxideaza repede in mediul speleal.
Primele doua obiective au fost in ordine:
- decolmatarea zapezii din intrarea avenului KristallCanyon (denivelare -403m, dezvolatare 826m);
- intrarea in avenul D7, explorat de o echipa poloneza in urma cu ceva ani, pentru a depista o eventuala continuare.
Mi-am luat echipamentul si am pornit la drum impreuna cu noii mei colegi de speologie. Petr cara doua banane din care una ingrozitor de grea astfel incat am propus sa facem cu schimbul la ea. Avea si lopata in ea. Traseul pana la KristallCanyon a fost un deja vu. Zapada, calcar, zapada, calcar. Peisajul asemanator celui din Steinernes Meer, cu varfuri cutate spre sud. Scara platoului era insa mult redusa. Intrarea in aven este practic invizibila daca nu treci exact pe deasupra lui. Nu era foarte multa zapada in buza astfel ca Petr a echipat repede primele doua puturi. Am intrat toti trei pentru a arunca o privire inainte de tura de a doua zi.
In D7 a echipat Oliver de explorare, pe naturale. Destul de ingust la intrare, avenul se deschide mai jos si putul da intr-o diaclaza apoi se infunda, in conformitate cu harta existenta. Am cautat prin toate ungherele posibile dar nu se putea merge mai departe astfel incat am dezechipat si am iesit afara.
Astfel s-a incheiat pima mea tura in (la propriu) calcarele de Dachstein. Curate si friguroase !
Dupa cina, Oliver a pus turistilor din cabana un slideshow cu explorarile anilor precedenti din Loferer Schacht. Impresionant volum de munca ! Sper sa pot imprumuta acest slideshow macar pentru o prezentare la clubul Focul Viu.
Stingerea mi-am dat-o devreme. A doua zi urma speologie serioasa.

a patra zi - 25.06.2010

Obiectiv: explorea ultimilor metri din KristallCanyon la cotele -300 si -200, dezechiparea intregii cavitati.
Am mancat un mic dejun bogat si mi-am inghesuit echipamntul in cele doua banane ultrausoare cu care venisem (Petzl Classique). Una am lasat-o goala la intrarea in aven. Dupa cele doua puturi din ziua precedenta, urmeaza un altul care se continua cu un traverseu peste o diaclaza plina de gheata. A trebui sa ma obisnuiesc cu echiparile lui Petr care sunt foarte sportive. Dupa pasajul cu gheata urmeaza un plan inclinat cu zapada apoi capul unui put de 113 m. Am jonctionat corzile in prima fractionare de sub capul de put apoi l-am lasat pe Petr sa continue cu coarda (ne)filata de el in banana. Dupa fractionare urmeaza un cap de put in "Y" care te scoate intr-un a pic de 91m (pentru necunoscatori, a pic inseamna "in aer", nu atingi peretii). Eu cu Oli am pus la cale filmarea acestuia. Eu raman lonjat in "Y" in timp ce Oli coboara cu o mana pe coarda ce iese din coborator si cu reflectorul de 1000 de lumeni in cealalta. Ceea ce a iesit, veti vedea in cele ce urmeaza. 1000 de lumeni ai reflectorului Led Lenser din dotare (multumesc lui Andrei ca mi l-a imprumutat) nu au insemnat mare lucru in cavernamentul de acolo. Ca si comparatie, o frontala speo clasica Petzl Duo 14 LED are 90 de lumeni...

Dupa put, urmeaza o saritoare echipata si ea, apoi o diaclaza pe care inaintam in portiunea ei superioara. Diaclaza are in adancime 30 de metri si debuseaza intr-o sala cu prabusiri. Deja imi era clar ca nu voi avea parte de speleoteme in aceasta cavitate de altitudine. Pereti spalati, frig, curent de aer. Apa nu are suficient carbonat de calciu ca sa depuna ceva. Spatiile sunt mari. Ma chinui sa trag ceva cadre. Coboram inca doua puturi de 20 si ajungem la activ. Trei suvite de apa ascund realitea de sub planseul pe care stam: o cascada ce se opreste la 120m sub noi. Putul urmator pleaca cu o mana curenta, echipare rara din ce vazusem pana acum. Sub mine, Oliver imi arata cascada. O tot auzeam dar nu o vedeam. E spectaculoasa. Coboara luminand-o cu reflectorul. Trece de o fractionare la 20 de metri sub mine si aud reverberatia "seil frei", adica coarda libera. Ma duc la el si intuiesc ca vrea sa filmam in continuare. Dispare dupa un prag nu inainte de a auzi din nou "seil frei". Cobor urgent ca sa nu fiu stropit prea tare de cascada. A te uda in temperatura medie a cavitatii de 1 grad celsius echivaleaza cu epuizarea resurselor de energie foarte repede. Trec patru fractionari lungi si aterizez langa Oli intr-o sala, "Sala celor trei puturi" (3 Schachte Halle), la cota -300m. Petr coborase mai jos sa dezechipeze coarda lasata anul trecut. Tragem cateva cadre si apare Petr cu niste colace incurcate de coarda. Trebuie sa desfacem nodurile. Teoretic, nodul opt se desface relativ usor. Nu si dupa ce au trecut doua expeditii peste acele corzi fixe ! Mi-am schimbat instantaneu parerea dupa ce m-am chinuit 30 de minute la sase noduri si asta cu ajutorul cheii de 13. Petr desfacuse si el vreo sase. Intre timp Oli carta de unul singur un meandru. Am impachetat coarda de 100m intr-o banana si ne-am dus dupa el. In fine vedeam argila ca la noi. S-au cartat 200 m de galerii noi apoi Oli imi arata un loc unde s-ar putea sa gasesc ceva. Era baza cascadei. Am coborat printre niste blocuri prabusite dar nu am putut continua in jos. Am hotarat ca nu mai avem ce explora aici si urma sa plecam la un nivel superior dezechipand tot. Eram ultimii exploratori de acolo si Oli vroia sa faca poza istorica. In cele din urma am mai filmat si eu cate ceva. Am luat banana mea si una cu o coarda de 120 m si am pornit in sus. Croll, poinee, croll, poignee cat mai des ca sa ies din zona cu caderea de apa. In capul putului ii astept. Intai apare Petr apoi Oli care dezechipa. Din nou mi-a venit randul la desfacut noduri. Iar jumatate de ora de chin cu cheia de 13. Filam si coarda asta si incercam sa ne repartizam cumva cele doua "geamantane" cu corzile dezechipate. Si eu si Petr aveam deja cate doua banane si mai urmau. Bananele mele de expeditie vor ramane acasa data viitoare, aici imi trebuie sacii clasici Steinberg de 28 de litri, nu de 22. Oli s-a dus sus dupa alta galerie de cartat la -200. Am transpirat la greu cu bananele alea si m-am uitat la ceas. Eram de 9 ore in cavitate. L-am regasit pe Oli care umbla de colo colo cu lasermetrul. Un dispozitiv Leica conectat bluetooth la un GPS Fujitsu/Siemens imi elimina intrebarile vizavi de cartarea realizata de o singura persoana. Oli ne-a aratat ce mai gasise si am inceput sa ne gandim la numarul bananelor versus numarul nostru. Am hotarat sa lasam o coarda de 110m in pestera pentru a fi recuperata in alta tura. Altfel, unul din noi ar fi avut trei banane.
Cand am ajuns in diaclaza ingusta a inceput show-ul. Bananele functionau pe postul unor nuci imense ce se intepeneau foarte bine intre pereti. M-am intors dupa Petr care se muncea de zor la doi monstrii rosii. Am pasat bananele de la unul la altul si a mers mai repede. Am ajuns la baza a pic-ului de 91 dupa inca o ora. Am stabilit ordinea : Oli, eu si Petr. Oliver l-a urcat foarte repede, cam 20 de minute cu doua banane. Eu am bagat 30 de minute cu doua banane. Petr a facut cam cat mine cu o banana dar avea si de dezechipat si "facut plinul" celei de-a doua cu o coarda de 113m. Eu deja o luasem in sus. Evident ca in putul final m-am blocat in banane, nu mai puteam sa le ridic peste o zona ingusta. Am asteptat calm sa apara Oli care era in spate. I-am pasat bagajul, am trecut si apoi mi-a dat toate bananele, erau sase.
Fix dupa 12 ore eram afara din nou. Ne astepta un cer senin. Oli a telefonat la cabana ca suntem ok si pe drum. Drumul pana "acasa" a parut mai lung de data asta datorita oboselii acumulate. Oliver a lasat o banana intr-un jneapan. La cabana m-a impresionat Kati care ne asteptase cu mancarea calda. Era 00:30. Ea nu este speoloaga, nu face parte din echipa, dar este cabaniera care ar trebui sa fie peste tot pe munti, este omul a carui casa este cabana pe care o administreaza.
Dupa cina tarzie, am cazut lati. I-am explicat lui Oliver cum trebuie sa procedeze dimineata daca vrea sa ma trezeasca inainte de ora pranzului :)

a cincea zi - 26.06.2010

Am fost trezit cum trebuie in jurul orei 8:00. Am bagat in graba cafea si micul dejun apoi mi-am strans echipamentul pentru ca urma sa mergem in Prax Eishohle.
Traseul trece pe langa CristallKanyon iar Oli imi face cunostinta cu mai multe intrari de avene. Doua de -700m, doua de -400, inca unul de -500m. "Asta vrea sa ma enerveze rau" imi zic. Este o nebunie totala ce este acolo. Inmulteam suprafata acestui platou cu cel din Steinernes Meer si ma intrebam acolo oare cate or fi ? Trecem de o creasta ce desparte valea pe care urcasem la cabana din Lofer, de cea in care se afla pestera si traseul spre St. Martin. De aici avem de coborat 500 m diferenta de nivel. Trecem si pe langa refugiul Prax Biwak unde ma asez sa topesc zapada. Imi era foarte sete. Restul se duc spre pestera sa o caute, aveam doar cateva repere. Am stabilit ca ne vedem acolo. Dupa 30 de minute am pornit si eu in jos atent la o o muchie pe care trebuia sa o urmez spre stanga. Am gasit-o fara probleme si imediat cerdacul pesterii. Arata ca un fel de canion. Mult echipament era depozitat in bidoane de 60l: casti, salopete, frontale, manusi, etc. Toate pentru turistii care urca cu ghidul sa viziteze aceasta cavitate. Cum ceilalti intrasera in pestera, am urcat deasupra canionului sa vad valea. M-am echipat si am intrat. Conditiile atmosferice din ultimii ani au inceput sa aiba repercursiuni si asupra cavitatilor ceea ce este foarte grav. Am vazut coloane imense de gheata prabusite datorita faptului ca i s-a topit patul. Am filmat cum am putut la lumina frontalei si aici este ceea ce a iesit:

La un moment dat m-am intalnit cu ceilalti si l-am oprit pe Jochen care avea frontala Scurion. L-am rugat sa ma ajute cu un contre-jour. Cel mai mult mi-a placut faptul ca pestera avea o alta iesire, exact in valea din care venisem. Se vedea si cabana dar nu puteam cobora pe acolo, era un perete vertical.
Intoarcerea la cabana a durat patru ore si mi-a placut mai mult decat la coborare, ciudat.
Seara am asistat la luminitele Sommerfest-ului. Venisera deja multi turisti si mi-am mutat tot calabalacul in camera de iarna - Winterraum Biwak, unde dormeau toti colegii mei. Dupa spectacol, Oli a facut proiectie cu filmul realizat in expeditia din 2009. Speologul portughez nu va participa si anul acesta, astfel ca Oli m-a prezentat ca si continuator al filmului. Dragut.

a sasea zi - 27.06.2010

In ultima zi aveam un ultim obiectiv: deplasarea materialelor de la cabana, la avenul ce "da tonul" in masiv: Loferer Schacht. Organizarea pachetelor a fot ireprosabila. Totul era impartit pe cele trei zone de lucru. Carabinierele erau sortate in pungi pe care scria sala in care vor merge. Mie mi-a revenit rotopercutanta pe benzina, flacoanele cu combustibil si trusa de spirale si gujoane, cu banana aferenta .
Loferer Schacht are intrarea principala situata la 2200m. Traseul de la cabana coincide cu cel spre Prax Eishohle pana in dreptul unei vai pe care se scurg avalansele. De aici, am urcat direct, pe versantul drept al vaii. Vedeam clar varful la baza caruia se afla "magazia" expeditiei constand intr-o grota. Ambele intrari in cavitate erau colmatate complet cu zapata tasata. Am fost asigurat ca in august va fi mai putina. Locul de campare este chiar langa intrari, pe zapada. In liniste predau echipamentul la "magazie" si zabovim un pic privind spre Lofer.

La cabana ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre extraordinare, beneficiind de discount 100% la cazare. Adica am platit numai ce am mancat, pentru ca acum eram printre cei ce explorau maruntaiele lui Loferer Steinberge.
Coborarea a fost destul de comica pentru mine. Trebuia sa deplasez intr-o tura ceea ce urcasem in doua. Am compactat la maxim tot ce se putea in rucsac apoi mi-am pus ambele banane pe rucsac cu ajutorul chingilor cu care venisem pregatit pentru asta. Absolut toti cei care ma vedeau se inorceau sa se uite. Amuzamentul meu s-a incheiat cand am ajuns in parcarea de jos de unde ma asteptau cativa kilometri buni pe asfalt. M-am asezat pe o banca si am asteptat primii care coboara si au masina. M-au luat instantaneu.
A urmat spalarea echipamentului cu dusul din curtea gazdelor si o ultima deplasare cu autobuzul in Hinterthal pentru a imi lua ramas bun de la cei ce m-au impresionat cel mai mult din toti muntii pe care i-am vazut: Steinernes Meer. Pe un cer senin am parcurs din ochi bucata de creasta pe care ma "dadusem".
In aeroportul din Munchen am petrecut 24 de ore de neuitat dupa ce am pierdut avionul datorita unui tren ce a venit cu o intarziere de 80 minute. In schimb, nu am platit surplusul de bagaj ca la venire, deci s-a compensat si calatoria.

marți, 13 iulie 2010

Steinernes Meer 13-18 iunie 2010





Intro

Am strans tot materialul foto si video pe hdd si m-am ingropat in birou retraind aventura formidabila din masivul austriac Steinernes Meer in care am fost impreuna cu cel mai vechi prieten al meu, Radu.
As putea sa dau cifre cu distantele, diferentele de nivel, ore, etc., dar oare la asta se rezuma omul modern de munte ? Eu sunt mai conservator, mai "old school" si incerc sa reproduc feelingul si peisajul pentru care am facut un efort destul de mare (material mai ales) sa merg si anul acesta acolo.
Fiecare munte este unic, fara indoiala. Unii insa sunt mai impunatori decat altii, altii sunt mai faimosi, altii sunt mai dificili iar Steinernes Meer sunt mai...imensi. O suprafata de 160 Km2 (nah ca am dat si o cifra) de calcare de Dachstein si ceva dolomit.
Le multumesc tuturor celor ce au fost alaturi de mine pentru chestia asta, stiu ei...
Slideshow - Embrace the endless karstic plateau Steinernes Meer

prima zi - 13.06.2010: Rengsdorf - Konigsee (800 Km)

Nimic deosebit decat ca m-am amuzat teribil de consumul pe care l-am scos conducand bolidul lui Radu: 6,6 la suta in loc de 12,5. Faptul ca am condus eu jumatate din drum a avut drept consecinta sosirea tarzie langa lacul Konigsee. Calculul tehnic e simplu. Radu merge cu o medie de 200 iar eu cu una de 80-90, practic am dublat timpul de la 5 ore, la 10 ore. De altfel am reusit si performanta de a merge "pe rosu" pana la destinatie datorita consumului meu. Astfel, ne-am cazat la primul hotel gasit, pentru ca pentru o pensiune sosiseram prea tarziu (ora 22:00). Nici de mancare nu am mai putut avea parte la acea ora astfel ca am apelat la singura solutie ramasa, McDonalds, deschis pana la 23:30.

a doua zi - 14.06.2010: Konigsee - Wimbachklamm - Wimbachtall - Wimbachgreisshutte

Dupa un mic dejun autentic, am alimentat la ARAL-ul de la Konigsee, spre linistea lui Radu, apoi am mers pana in parcarea de la intrarea in Wimbachklamm unde am lasat masina.
"Klamm"-urile sunt amenajari turistice in care platesti o taxa pentru a vizita caderi de apa, canioane, etc. Frumos dar comercial. Sa nu uitam insa ca eram intr-o zona care traieste exclusiv din turism. Dupa iesirea prin amonte din Wimbachklamm, poteca larga si bine intretinuta (are chiar si drenuri transversale, rigole) strabate valea fabuloasa Wimbachtall. Urcusul e domol iar peisajul subalpin. Din cand in cand exista bancute si locuri cu apa potabila. Toate astea pana la Wimbachschloss - un fost conac boieresc numit actualmente castel. Ne-am oprit bineinteles ca sa mancam un Germknodel si sa bem o cafea.
Dupa castel, amenajarile turistice inceteaza si am inceput sa ne simtim intr-adevar outdoor. Valea se largasete foarte mult si, in cele din urma traseul o traverseaza. Este incredibil ce peisaj sterp ti se desfasoara prin fata ochilor. Copaci dezradacinati, doborati, uscati, isi petrec ultimele clipe pe pietrisul vaii prin care odinioara au curs marii ghetari. In dreapta ai Hochkalter (2706m) iar in stanga Watzmann-ul (2746m). Noi am avut un plafon de nori ce ne-au ascuns vederii acesti colosi ai Germaniei. Totusi, valea am savurat-o din plin si nu o singura data m-am asezat sa contemplez spatiul larg si aproape plat al vaii ce desparte cei doi munti. La un moment dat pare ca se inchide insa este doar o impresie, valea face un cot larg spre stanga iar in fata noastra se intrezareau primele "ziduri" coborate din nori ale lui Steinernes Meer. In mijlocul cotului spre stanga descoperi trei masive pe care Wimbachtall le desparte clar: Watzmann, Hochkalter si Steinernes Meer.
Ne-am intalnit cu patru alpinisti care coborau. S-au uitat lung la rucsacii nostrii. In gand le-am spus ceva gen "stati linistiti ca nu mergem la escalada cu astia". La scurt timp am ajuns si la prima cabana din traseu: Wimbachgreiss. Frumusica atat ea cat si amplasamentul ei, dar am avut parte de o portie de inospitalitate din partea familiei care se ocupa de aceasta cabana. In primul rand nu ne-a bagat nimeni in seama, apoi scria mare sa nu folosesti prizele ca sa incarci dispozitivele electrice personale, apoi a urmat cina foarte scumpa si saracacioasa caci din meniu aveau numai cateva lucruri. Incepusem sa realizam ca sezonul turistic era departe si doi oameni nu meritau efortul de a fi serviti cum se cuvine. In rest, super curat si ok. Mai era cazat un singur turist ce urma dimineata sa faca Watzmann-ul dupa echipamentul pe care il avea. Wimbachgreiss practic este locul de plecare/intoarcere al alpinistilor ce ataca varfurile Watzmann. Ne-am petrecut seara cu o plimbare scurta prin vale povestind cu Radu despre zicala "omul sfinteste locul". Adica, revenind la cabana, se putea ajunge cu o masina 4x4 fara probleme. Deci, se aprovizionau super repede si ieftin. Amplasarea sa aduce cu siguranta mii de turisti vara, inclusiv tipul de "merg sa beau o bere". Practic lipsea omul de munte dintre administratori. Ciudat era ca la Wimbachschloss, situat mult mai jos, am fost primiti si serviti super frumos. Aici intervine zicala mai devreme amintita.

a treia zi - 15.06.2010 Wimbachgreiss - Drishublalm - Ingolstädterhaus

Gazdele noastre ne enerveaza din nou. La ora 9:00 nu era nimeni sa ne serveasca micul dejun. Nu ne venea sa credem ca "domnii" dormeau durandu-i in pix de noi. Fapt pentru care, in ciuda afisului pe care il cunoastem foarte bine de pe plaiurile mioritice "nu consumati alimente din afara unitatii", ne-am facut singuri o cafea la PRIMUS-ul lui Radu si am asteptat bagandu-ne in seama cu pisica neagra a cabanierilor. Pe la 9:30 s-a indurat o doamna sa ne bage in seama. Am mancat scurt si am platit. Pe picior de plecare, doamna care ne servise ne acosteaza in germana:
- ^*(@#^*&()()_ **&^%%^!((*#+__+)^ ?
- &#&!*#(!*)#*!_)@**^&(@*&#!!!##$ Rumanien, ii raspunde Radu.
- Ahh sunteti romani ! Eu sunt din Timisoara.
- Si ceilalti ?
- Sunt din Germania, se poarta foarte frumos cu mine.
- Nu si cu turistii.
Plecam usor iritati (Radu vorbea deja ceva despre o scrisoare la Clubul Alpin German - DAV) dar ne trece imediat supararea cand vedem ca plafonul de nori se mai ridicase si puteam vedea mai mult decat cu o zi inainte. Pe masura ce inaintam, valea era din ce in ce mai cheala de vegetatie. Noi copaci muribunzi se contorsionau spre noi, parca imi vorbeau despre anii trecuti peste ei. M-a impresionat foarte mult Wimbachtall...trebuie sa fac mai multe fotografii cu alta ocazie. Este un loc care iti spune despre ce a fost si ce va fi cu celelalte vai glaciare. Viiturile care macina constant patul vaii au contribuit substantial la peisajul uscat.
In cele din urma ajungem si in capul vaii, perfect circular, cum era de asteptat. Insa, imens. De fapt, o sa tot folosesc acest adjectiv pentru ca sa pot descrie in cuvinde spatiul de acolo. Incepe si urcusul pana in saua Drishublalm (1764m) de unde contemplam putin in vale.
Continuam printre jnepeni si blocuri de calcar...ceva imi e cunoscut aici. Da, intram in Steinernes Meer, usor dar sigur. Pierdem drumul si ramanem blocati in jnepeni. Ma intorc fara rucsac sa vad unde am gresit. Ma intalnesc cu un trail runner care a luat-o si el gresit pentru ca venise dupa noi. Gasesc drumul bun si il strig si pe Radu si pe runner. Evident, runner-ul ne depaseste. Urcam printr-o fereastra si ajungem intr-un mic platou. Ma opresc sa filmez cum se ridica norii din vale si nu vad cum dispare Radu in ceata din spatele meu. Dupa vreo 10 minute trail runner-ul se intoarce:
- Too much snow for me.
- All right, good luck on your way back !
Imi pun casa in spinare si pornesc in ceata. Dau de Radu usor impacientat:
- Nu ai auzit mah fluierul ?
- Nu mah, ce s-a intamplat ?
- Pai nimic, dar parca eram doi.
- Aha, pai am filmat cate ceva. Pune si tu de o cafea te rog.
In timp ce Radu topea zapada eu am deschis o ciocolata si harta. Watzmann-ul se uita la noi. Numai varful, iesit din nori.
Dupa o cafea de exceptie, plecam mai departe. Apare zapada serioasa. In timp ce Radu isi pune parazapezile eu imi amintesc de ale mele ca sunt in banana transporter din masina. Ma intorc si ma uit iar la Watzmann. Parazapaezile mele sunt Vaude modelul Watzmann, el era de vina. :)
Un tipat ascutit ma scoate din gandurile mele vizavi de parazapezi. O marmota obeza daduse alarma. Radu incepe sa le ocheasca si imi da "coordonatele" pentru camera. Realizam o noua alta amnezie pe care am avut-o inainte de plecare: teleobiectivul de 300mm al aparatului foto era tot in masina. Ii explic lui Radu cum ar trebui sa se duca dupa el cu trail runner-ul ca il astept aici intre marmote. Pintre tot felul de cuvinte deocheate la adresa obiectivului, Radu reuseste sa se apropie mult mai mult de marmote decat mine. Geaca rosie e de vina ! Trage niste cadre incredibile pentru superangularul pe care il aveam cu noi. Eu ma stradui sa nu mor sufocat de cat imi tin respiratia ca sa nu imi tremure mana cu camera. Trepiedul e acasa, nu a mai avut loc. Dupa marmote, apar si caprele. Petrecem o ora in compania lor apoi incepem sa urcam mai serios spre platou. Sus, ne astepta o priveliste superba. Grosses Hundstod (marele caine mort-in traducere) din Steinernes Meer se uita spre noi. Ne intoarcem din nou cu fata la Watzmann.
- Mah asta o sa ne obsedeze toata tura. Arata la fel din cam toate directiile.
- Da mah, dar uite cum arata.
Pornim mai departe convins fiind ca nu mai avem mult pana la Ingolstädterhaus haus unde aveam cateva amintiri deosebite de anul trecut. Nu prea mult au insemnat 5 ore prin zapada si lapovita, cautand sa tinem cat mai mult stanca sub piciore pentru ca sub zapada nu stiam ce e. Nu am mai avut nici o legatura cu marcajul pana la o traversare pe curba de nivel in care mi-a venit ideea sa ma dau la vale pe panta. Am coborat instantaneu pana in firul vaii. Apoi, am gasit din nou marcajul. In dreptul lui Hunstod, "Marea de Piatra" ne-a intampinat cum se cuvine. Un neant alb-gri care iti taie respiratia. Impresionat din nou, ca si prima oara cand am vazut cat calcar poate fi acolo, il rog pe Radu sa faca o poza.
Incepem sa coboram spre drumul ce leaga Karlingerhaus de Ingolstädterhaus. Stalpul din metal cu marcajele era retezat din iarna. Intram in Austria in dreptul cozii "Cainelui Mort". Parcurgem ultimul urcus spre cabana exclusiv prin zapada. Imi aminteam de intrarea unui aven si o identific dupa scobitura din neant. Il atentionez si pe Radu sa depaseasca pe urmele mele cavitatea si ne dam mana in pragul cabanei. Spectacolul deabia incepea pe Steinernes Meer. Inainte sa se duca la culcare, soarele se juca prin patura de nori. Imagini ce iti raman intiparite in minte o viata. Un curcubeu format sa completeze peisajul ma face sa zabovesc mult si bine pe afara cu aparatele de luat imagini.
Cabana era in renovare si urma sa fie gata in doua saptamani. Sala de mese, absolut superba, era deja data in folosinta si ne-a priit. Lucrau la bucatarie, un sf de am ramas cu gura cascata. Am fost primiti si serviti excelent, asa cum te astepti. In camera mai dormea o pereche care venise de la Peter Wiechenthaler hutte, unde urma sa mergem noi a doua zi. Am dormit dusi dupa drumul de 12 ore.

a patra zi - 16.06.2010 Ingolstädterhaus - Eichstätterweg - Riemannhaus

Incep prin a face o paranteza: traseul nostru trebuia sa fie Ingolstädterhaus - Weissbach scharte - Pieter Wiechenthaler hutte. "Mica" problema a aparut in identificarea trecatorii Weissbach, despre care o sa revin in cele ce urmeaza.

Un mic dejun excelent luat in odaia de povesti a cabanei ne bine dispune si ne indeamna sa ignoram ceata de afara. Nu puteam vedea absolut nimic. Vizibilitatea undeva la 5 metri. Direct prin zapada incercam sa identificam marcajele. Nu mai era de joaca, eram in imensul platou in care poti sa te invarti in cerc. Cate o pala de vant mai ridica norul si mai vedeam cate ceva. Ba chiar a aparut si soarele la un moment dat fapt pentru care am facut un popas mai lung pentru o cafeluta din zapada. Tot muntele era al nostru, nici tipenie de om. Coboram sub nor si deslusim creasta din dreapta. Incercam sa imi dau seama ce varfuri urmeaza, fara succes datorita faptului ca acestea aveau "capul in nori". Sub picioarele noastre defileaza intreg manualul de carstologie. Am vazut inclusiv septe. Zeci de canale si microcanale de siroire ondulate dupa cum a curs apa. Amonitii din calcar sunt pretutindeni. Puzderie de lapiezuri si evident, avene. Mergi si cazi in ele, direct. Am evitat cat mai mult posibil zapada datorita lor. Cu toate ca era stabila, la amiaza devenea foarte pufoasa si te afundai periculos de mult in ea. In schimb era uda si grea, permitandu-ne o priza foarte buna pe pante. Dupa patru ore eram la bifurcatia mare a traseului. Noi pornim spre Weissbach scharte conform itinerariului stabilit. Un grohotis trebuie urcat pieptis pana in creasta, doar ca pe noi ne-a indus in eroare un stalp de marcaj din vale. Am confundat saua din zare cu cea la care trebuia sa urcam. Traseul mergea pe firul vaii, noi l-am abordat pe langa peretele stang al ei, parea mai curat de zapada. La un moment dat evident ca ne-am pomenit pe marginea unui perete vertical. Cale intoarsa sa il ocolim. Urc direct prin zapada iar Radu isi face propria poteca undeva in dreapta mea. Ne oprim pe un lapiez iesit din troiene. Incepem sa ne intrebam ce nu e in regula. Radu pleaca in sus si ma striga ca a gasit un alt aven. Ma duc la locul faptei si il pun sa faca o poza. Trec in fata ca sa sparg iar poteca prin zapada, mai era putin pana in ceea ce parea saua noastra. Panta mare, 45-50 grade. Bag ca mig-ul direct pe firul vaii. Se vedea pe unde curgea zapada topita si imi ieseau treptele beton in pojgita de gheata de deasupra zapezii. Ajungem in sa pregatiti sa vedem orasul de jos dar suntem primiti de o alta vale, la fel de mare ca cea precedenta. Ma uit in zare si imi zic "ala ar trebuie sa fie Persailhorn pe care voiam sa urcam maine prin via ferrata". Mergem mai departe si ajungem la o alta vale. Vremea se mai imbunatatise, aveam vizibilitate. Facem un 360 de grade si ne intrebam din nou cum e posibil sa fie atat de imens acest platou. De fapt, pare platou. In el sunt zeci de caldari si vai pe care le urci ca sa le cobori. Radu imi zice ca e traseu psihologic. Eu imi amintesc de traseul Tache Ionescu din tara in care urci si cobori trei vai. Scara difera. Pornim mai departe cu ochii pe Schönfeldspitze (2653m), cel mai impunator varf al versantului sudic. Il poti vedea din orice parte a platoului. Apoi apare o stanca, extrem de cunoscuta mie dar nu stiam de unde sa o iau initial. Apoi imi dau seama de schimbarea rutei.
- Mai Radule ala din fata e direct Sommerstein de langa Riemannhaus, undeva nu am facut dreapta.
- Se poate.
Sommerstein (2308m) este inconfundabila. Ea adaposteste cabana Riemannhaus. Impreuna sunt peste tot: postere, vederi, harti. De acolo o stiam. Si arata exact ca in imaginile pe care le studiasem. Deabia atunci am scos harta si ne-am dat seama ca trebuie sa tinem grohotisul pana in creasta unde era trecatoarea Weissbach. Nici nu se mai punea problema sa ne intoarcem, se insera. Cu fiecare pas cu care ma apropiam de creasta sudica, ma trecea un fior. O mare de spuma plana deasupra satului Maria Alm si a orasului Saalfelden. Imaginile vorbesc mai bine...
Ne-am dat mana la cabana la ora 20:30, dupa 9 ore de mers. Evident, eram singurii clienti. Radu a luat pentru amandoi gulassuppe, singura chestie calda. Hmm, alta cabana aiurea. Adica femeia de la Ingolstadtler a putut sa ne primeasca cu atata caldura in ciuda faptului ca era in renovare, iar astuia parca ii parea rau ca il deranjam. De altfel, pe la 21:30 m-am dus sa imi iau un ceai si o ciocolata fierbinte, ceva. Ei bine inchisese plita si nu mai servea nimic cald pentru ca era tarziu.
- Too late for what ? l-am intrebat
- Too late for warm stuff, we closed, it's late.
Bine macar ca ne-a lasat sa stam mai mult in sala de mese. In fine, ne-am dus in dormitorul comun de...40 de locuri. Ne-a fost greu sa ne alegem un pat :) Am dormit amandoi fara vise.

a cincea zi - 17.06.2010 Riemannhaus - Hochbrunnsultzen - Wildalmkirchl

Eu m-am trezit umbland brambura prin cabana la 6:00. Parca cineva ma striga la cafea afara, iar dimineata nici nu vreau sa aud altceva decat cafea. Am iesit pe terasa si am intepenit de frig dar si de priveliste. Era senin, luminitele din vale inca erau aprinse cu toate ca era deja lumina. M-am uitat la creasta apoi din nou in vale. "Azi va fi o zi superba"
Intru inapoi in barlog unde Radu motaia.
- Ce faci nea' ?
- N-ai inteles cum e afara, ma duc sa fac ceva poze.
Pe la 7:00 m-am bagat la loc in pufulic (sacul de dormit) cu gandul sa mai stau putin... M-am trezit la 9:00 nervos pe Radu ca m-a lasat sa dorm atat. De fapt, si el adormise. Cred ca a fost de la presiunea atmosferica.
Mancam micul dejun pe terasa si impachetam lucrurile. Afara aparusera si ceva turisti. Vremea buna isi spunea cuvantul. Erau vreo sase. In finalul sederii noastre la cabana avem parte si de o surpriza placuta. Cabanierul, probabil alarmat de privirile noastre, ne-a facut reducere ca fiind membrii ai clubului alpin german.
Am reconfigurat traseul: continuam platoul mai departe si coboram in Hinterthal de unde ne intoarcem in Saalfelden pentru a urca la Peter Wiechenthaler si a face traseul de via ferrata peste Persailhorn la Riemannhaus.
Mergem cu creasta in drepata noastra. De data asta vedeam tot. De bine dispusi ce eram, am gasit acumulatorul camerei video descarcat total. Probabil camera nu se inschisese dupa ultima filmare de dimineata dintr-un motiv necunoscut mie. Evident ca ne-am enervat. Ramaneam numai cu pozele de acum. Traseul tine practic o curba de nivel cu toate ca din cand in cand mai urcam ca sa avem de unde cobora. Din spate venea cineva...era un turist in pantofi de piele intoarsa (!!!) si ciorapi albi de bumbac. M-a luat cu ameteala cand i-am vazut si ghiozdanul. Era ceh si mergea cu harta in mana. L-am vazut facand dreapta spre Karlingerhaus. Calcar, zapada, calcar, zapada. Piramidalul Schonfeldspitze e referinta intregului platou insa leit motif-ul turei a fost fara indoiala Watzmann-ul care ne urmarea peste tot. Incepem sa urcam spre saua Hochbrunnsultzen (2356m) si ne oprim sa ii admiram stratele varfului din dreapta noastra (2537m). Ne pare un submarin care intra in submersie, in marea de piatra. L-am rebotezat U-boot spitze :). Toate varfurile s-au ridicat dinspre sud, cutarea stratelor vorbind clar despre evolutia lor in trecut.
Urcusul se domoleste si suntem intr-un fel de sa. Ne aflam aproximativ in mijlocul platoului calcaros al SM. Cu gandul la camera video, trag serii foto pentru panorame. Nu cred ca mai trebuie sa adaug ceva decat ca ne simteam foarte mici, extrem de mici iar totul in jurul nostru era IMENS. And God said let there be limestone ! Ce nu prea ne-a extaziat a fost urmatorul nostru reper - Mitterhornl (2565m) ce trebuie depasit pentru a reintercepta creasta la Wildalmkirchl unde se afla refugiul. O mare caldare plina de zapada, o coborare zdravana pana in talvegul ei pentru ca apoi, evident, sa urcam pe partea cealalta, pe langa varf. Mai aveam trei ore de lumina.
Am mai facut un popas in caldare pentru cateva poze inclusiv cu o "tornada" de nor apoi am bagat bete prin zapada sa termin versantul. Radu venea mai incet. De fapt, eu bagam cam tare ca ma saturasem de muratura din bocanci. La Mitterhornl realizez ca Radu are telefon cu camera video si fac un 360 de grade cu el. Se vedea refugiul, mai aveam o ora pana la el. Mi-am ales cel mai scurt drum, direct prin zapada. Radu o ocolea cat putea. Sus, din nou un peisaj fabulos. Puteam vedea evident, Watzmann-ul insa muuult mai mic. In dreapta era Brandhorn care ascundea tot. In stanga coada submarinului (U-boot spizte :)). De fapt acest varf era numai capul unui aisberg. In spatele sau era o intreaga creasta (Selbhorngrat) ce se opreste in Selbhorn(2643m), perpendiculara pe creasta principala.
- Acest munte este enorm ! Suntem nimeni si nimic.
- E bine sa iti reamintesti din cand in cand asta, ca om.
Dupa noua ore, ne strangeam mainile langa Wildalmkirchl biwak la 2457m.
Ne-am petrecut seara gatind o supa si spaghete carbonara. Ne-am uitat la "televizor" reprezentat de geamul refugiului, la apus.
Am adormit cu gandul la traseul de a doua zi.




a sasea zi - 18.06.2010 Wildalmkirchl - Torscharte - Hinterthal

O dimineata superba cu soare si cer fotogenic. Ne soarbem cafeaua afara iar eu ma pregatesc de facut omleta din Travellunch. Iese o nebunie. In sticla mai aveam cola astfel ca m-am pus pe picioare urgent.
Am pornit spre creasta intre varfurile Wildalmkirchl (2551m) si Brandhorn (2610m). Cum ma asteptam, platoul se termina brusc de unde coboara un perete vertical. Sub noi, norii se ridicau. Facem repede fotografii. Se vedea Hinterthal-ul si cele doua lacuri ale sale. Ne uitam pe o harta reala. Traseul urca pe Brandhorn chiar pe margine spre panica lui Radu care are probleme cu inaltimea. Cand ar fi trebuit sa vedem cel mai bine in jos, un nor ne inconjoara total. Vizibilitatea iar coboara la 5m. Atenti, cautam traseul. Evident, e prin zapada. Urcam vreme de jumatate de ora pana in varf, marcat de o cruce. Facem popasul de rigoare apoi coboram spre Kleine Brandhorn (2529m). Un pasaj mai tehnic ne solicita putin mai mult. O luasem pe stanca satui de zapda si dadusem de o saritoare. Dupa ea, intram iar in zapada si continuam sa coboram. Norul devine gri si incepe lapovita. Ajungem in capul unei vai, traseul nostru tinand creasta. Trebuie sa urcam in ea.
Alunec si ma lovesc la genunchiul stang destul de rau. Radu imi arata un jgheab pe care sa ma catar. Ma duc sa il vad mai indeaproape si nu imi place deloc.
- Fara coarda nu ma bag pe aici !
Ne intoarcem cativa metri si urcam pe unde era marcajul, aproximativ. Practic, trebuia sa urcam varful Kl. Brandhorn print-o traversare. Gasim prize suficiente si pornim. Destul de expus spre vale, dar nu conteaza. Ajungem sus si continuam pe creasta. Incepe ninsoarea. Imi pun suprapantalonii si un polar sub geaca pentru ca incepusem sa ma ud serios si imi era frig. Radu e inca in tricou sub geaca. Au urmat doua pasaje absolut dementiale pe o muchie in dreapta careia ai o cadere de sute de metri iar in stanga o panta ce tinde spre verticala. Verificam harta, nu ne dadeam seama unde suntem pentru ca nu vedeam absolut nimic. Vedem marcajul pe stanca si continuam. Vantul se inteteste si, combinat cu ninsoarea da o nota extrema crestei care este fenomenal de ingusta. Practic te cateri in continuu si din cand in cand ai cate o fereastra prin care sa privesti haul. Datorita concentrarii nu am mai facut prea multe poze si acum ne pare rau. Spre deosebire de zilele precedente, de data asta am mers incontinuu, vroiam sa coboram cat mai repede. Am ajuns intr-o sa. Ne dadeam cu presupusul pe unde sa o luam, nu vedeam absolut nimic si era frig de-a binelea. Radu s-a echipat si el cu polarul. Am plecat de la 30 de grade din Bucuresti ca sa dau in extrema cealalta, la numai cateva zile. O pala de vant ridica pentru cateva secunde perdeaua si vad brazi undeva in vale. Identific valea ca fiind Tauchertall iar saua ca fiind Geigenschartl si continuam pe urmatorul varf. Torscharte trebuie sa fie mare, nu jucarie. Urcam Martelkopf (2443m), conform hartii. Deci, chiar nu vedeam nimic. Apoi iar coboram. Apare alt varf si ne enervam.
- Mai sunt multe mah ?
- Nu stiu ca nu mai inteleg nimic.
- E o bucata de munte aici !
- E monstruos de mare.
Continuam si dam in cele din urma de marcajul spre valea de dinainte, Tauchertall. Ne aflam in Torscharte de sus (hohe). Torscharte de jos (niedere) trebuia sa fie mai incolo. Un al doilea marcaj ne indruma spre Hochkonig (prin Torscharte) si altul spre varful Torscharte. Radu o ia pe cel din urma. Il urmez si...ajungem in varf. O priveliste nemaipomenita: nimic cu nimic. Ne intoarcem spre trecatoare si coboram vreme de 30 de minute. Las rucsacul si ii zic lui Radu ca ma duc sa arunc o privire mai jos in ceea ce parea o vale. Stiam sigur ca trebuie sa dam de un stalp de inalta tensiune in saua de unde se coboara in Hinterthal. Am coborat rapid cativa zeci de metri si am inceput sa aud transformatorul stalpului. Am orbecait spre el si in cele din urma l-am vazut. M-am intors la rucsaci si am coborat pe urmele pe care le facusem deja pana la stalp. Nedumeriti studiem iar harta, valea parea spre stanga iar noi trebuia sa coboram spre dreapta. De unde imi lasasem rucsacul, eu ocolisem un ultim varf, Torkopf (2333m). Necunoscuta am elucidat-o dupa ce muntele ne-a lasat pentru o clipa sa vedem si cel de-al doilea stalp de inalta tensiune. Asa am gasit trecatoarea niedere Torscharte ce ne conducea spre Hinterthal. Nici nu se mai punea problema sa mai mergem undeva in acea zi, era deja ora 17:30. O pala de vant ne lasa sa vedem o bucata din peretele Hochsailer (2793m). Ma furnica rau si il intreb pe Radu daca are ceva impotriva sa mergem pe Hochkonig.
- Si ce sa admiram de acolo pe vremea asta ?
Am coborat pana in cochetul sat de munte ce este si statiune de schi si dupa ce am incercat la o pensiune, ne-am instalat in primul hotel pe care l-am gasit. Era 21:20 si nu vroiam decat sa mancam ceva, mult.
Hotelul era in renovare si nu aveau decat apartamente...la pret de camera. Am mancat cat am putut si ne-am desfacut rucsacii ca se ne uscam lucrurile. Urma sa ma despart de bocancii mei, erau terminati. Talpile atarnau la calcai iar cauciucul era ros complet. Au fost super bocanci.

a saptea zi - 19.06.2010 final de tura

Vremea mizerabila ne-a incheiat planul de a mai face ceva legat de munte. Peste noapte m-am trezit de durerea din genunchi. Am facut si temperatura. Cat timp muschii au fost calzi de la mers, nu am avut nimic, acum ma chinuia ingrozitor. Ploua incontinuu iar eu aveam si problema tehnica cu bocancii.
Am mers cu autobuzul sa recuperam masina si am mers in Berchtesgaden unde am mai gasit ceva magazine de profil deschise sa imi caut bocanci. Era sambata si totul se inchisese la 13:00, mai erau magazinele mari deschise. Stiam ce vroiam dar nu aveau: Garmont tower gtx.
Pana luni, aveam sa astept. Ne-am petrecut seara plimbandu-l pe Radu prin zona "mea" din Autria: Lofer, St. Martin bei Lofer, Weissbach, Maria Alm, Dienten. Ne-am cazat la gazdele mele preferate din St. Martin unde eu aveam sa imi tin echipamentul pentru inca opt zile.

a opta zi - 20.06.2010

Dupa micul dejun, Radu a plecat spre casa iar eu am ramas in Lofer pentru a ma pregati de cea de-a doua tura, din Loferer Steinberge. M-au luat gandurile despre cum a fost si cum va fi, despre cei de acasa, despre clubul Focul Viu. Era atat de liniste, parca eram tot pe munte. Asta imi place cel mai mult in Autria, linistea. Genunchiul ma durea foarte rau si imi alungam gandurile negre ca nu as putea face fata urmatoarei ture.

Trailer video al turei:

joi, 1 iulie 2010

M-am intors

Deocamdata nu pot sa spun nimic despre cum a fost, pun numai un colaj. O sa revin cu tot tacamul.