vineri, 21 septembrie 2012

Domnu' cu picioru' de la Herbalife Ciucas Trail


Este pentru a treia oara cand am participat la evenimentul de trail running din Ciucas. De data asta la cursa de maraton. Ironic, toti apropiatii mei sunt inscrisi la semimaraton anul acesta.
Jump around the start...atmosfera incarcata de adrenalina. Topaim in ritmul House of pain in asteptarea startului. M-am pregatit bine si pentru aceasta alergare: cinci geluri cu cola si cafea si doua compoturi. Usor obosit dupa turele anterioare dar in forma buna. Am ales sa merg ultralight doar cu borseta cu bidon de 500ml. Vremea perfecta de alergare ne-a dat oarece emotii. Norii insa stagnau. Decid sa nu imi iau geaca si, daca tot nu este soare voi merge in tricou cu maneca scurta. Singura intrebare ce ma zgaria usor pe creier era vizavi de genunchiul stang.
Dupa start, reusesc sa ma temperez foarte bine. Las lumea sa se duca, imi vad de ritmul meu. Totul merge struna si imi intru in ritm. Bucuria de a alerga pe munte este inegalabila, este deosebita si are un farmec aparte. Te umpli de energie, incepi sa zambesti, esti amabil si ajuti dezinteresat colegii de traseu. Este ceva ce trebuie trait !
Ajung la rascrucea unde traseul de maraton se desparte de cel de semi si sunt pe teren necunoscut. Vad ca e coborare si imi vine sa o rup la fuga. Imi amintesc de picior si ma temperez. Am in fata multi kilometri. Ajuns la Valea Stanii, mananc doua bucati de mar si pornesc mai departe. Traseul pe la liziera padurii este foarte frumos. Urc putin apoi vine o coborare sanatoasa pe un drum de TAF pana la bucla.
Stiam de bucla de pe forestier pe care o injura toti. Pe mine m-a amuzat sa vad venind din fata colegi. Mi se pare ca rupe din monotonie aceasta bucla. Poti fi spectator in timp ce alergi la stilul celorlalti. Studiez echipament, stiluri de calcatura. E trist cand te gandesti ca te intorci tot pe acolo dar din nou, ai la ce te uita. In punctul de alimentare mananc un mar si imi foloesc si primul gel. Dupa bucla incep sa pufai pe urcare. Mainile in solduri si la deal. Imi prieste ritmul stabilit si nu ma opresc deloc. Inca un gel. Vine plat si trebuie sa alerg. Gambele au insa alta parere: se blocheaza. Ma opresc sa le masez un pic. Genunchiul stang incepe sa scartaie. Intercalez mers cu alergare. Pe masura ce ma fortez sa alerg usor, durerea din genunchi se amplifica. Imi este clar ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ea. Dar oare ea cu mine se va obisnui ? Caci de oprit, nu ma opresc. Timpul trece greu iar optimismul imi scade cand vad ca nu mai pot alerga decat sontac. Ma iau gandurile negre "Nu o sa mai poti alerga niciodata, asta e ultima cursa". Cad intr-un gol, intr-un colt de bezna. Sunt pus la colt si certat. Imi ridic privirea la cerul plumburiu si imi dau seama ca si vremea e la fel de mohorata. Asa reintersectez traseul de semimaraton. Uite, e plat iar eu nu pot alerga ! Nu merge, doare. Ajung la punctul de alimentare Ciucas cu doi demoni isterici in capul meu:
- Abandoneaza, s-a terminat.
- Vei merge pana cazi lat !
- Vei ramane handicapat pe viata daca continui !
- Trebuie sa ramai macar in timpul limita !
Imi iau doua pere si doua mere, o sticla de suc de morcovi si ma retrag dupa o masina sa cuget. Ma uit chioras la Vf. Ciucas pe care trebuie sa ajung cumva. Termin de mancat fructele si imi mai iau inca o para. Plec spre varf. Am doi colegi in fata si unul in spate. Nu e asa de rau, dar...aoleu, au inceput sa alerge ! Nu pot sa tin ritmul cu ei. Ma tarasc pana pe varf.
- Sunteti bine ? ma intreaba amabila o fata.
- Nu !
- Da, ma scuzati de intrebare. Apa sa stiti ca nu mai avem...
- Super !
Poposesc pret de cateva secunde si ma uit spre saua Tigailor. E coborare si imi va fi si mai greu. Cred ca am coborat cu maxim un pas la doua secunde portiunea. Primesc o fiola de magneziu de la un coleg. Bag si un compot si primesc si apa. Raman singur multa vreme.
Urc inapoi la intersectia de unde am urcat spre varf si zaresc in spate un coleg. Se vede punctul de alimentare de la Cabana Ciucas. Din spate vin mai multi. Andreea trece de mine si le spune la organizatori ca trebuie sa fiu ajutat. Ajung si eu acolo si sunt intrebat daca doresc masina. Ma uit la ceas.
- Mai am doua ore si zece minute pana la deadline, vreau sa continui !
- In ritmul acesta veti fi descalificat oricum, mai sunt 12 Km.
- Cunosc bine traseul, incerc.
Super amabili oamenii ma intreaba cu ce sa ma ajute. Vad un om fumand. E o nebunie, dar vreau o tigara ! Primesc una si mai cer o fasa elastica ca sa leg bine genunchiul. Ii rog sa stranga cat mai tare fasa in jurul rotulei. Ma ridic si realizez ca am piciorul teapan ca intr-un ghips.
- Ooo, ce bine e !! Mersi frumos, v-am pupat.
O iau la vale alergand. De mai bine de doua ore nu am mai putut alerga. Panta forestierului imi impune sa adopt o pozitie pe sate, sprijinit mai mult pe piciorul drept. Stangul e in fata pe post de carma sau frana. Functioneaza foarte bine si chiar alerg tot forestierul pana unde trec raul in padure. Acolo intalnesc cel mai viu post de control: un domn canta la chitara in timp ce doua fete aplauda si chiuie. Nu am timp asa ca trec repede multumindu-le de incurajari. Pasi intinsi si ochii pe ceas. Dupa prima vale traversata ajung din urma cinci colegi. Vine plat si alerg. Mai e putin pana la Muntele Rosu. Colegii imi fac loc.
- E domnul cu piciorul !
- Nu, e doar piciorul le raspund razand. Eu nu sunt aici. Altfel nu as mai alerga.
Cobor si la ultimul punct de control unde beau un pahar de apa si refuz politicos sa fiu condus la masina care sa ma duca in Cheia. Domnul cu piciorul are o problema: o sa termine chinul asta in timpul limita. Asta era targetul meu si nu aveam cum sa ma opresc.
Pe ultima coborare bag ultimele doua geluri si chiar prind viteza mare si franez cu dreptul puternic ca sa nu risc sa imi sucesc mai mult stangul. Ajung la plat si stiu ca e gata, mai am suficient timp chiar si daca merg de-a busilea. Si totusi, alerg ca sa nu las muschii sa se raceasca. Trec de afisul cu "inca trei kilometri". Intru pe asfaltul dinainte de sosire. Ii fac in ciuda demonului ce ma batea la cap sa renunt.
- Nah mah ca nu a fost ca tine !
Trec linia de sosire cu timpul cumplit de 8 ore si 11 minute, din care ultimele 4 nu le voi uita niciodata. Ma asez pe un scaun si predau chip-ul.
Se pare ca toata lumea care mai ramasese la sosirea atat de tarziu stia de "domnul cu piciorul". Cei de la CP Ciucas dadusera numarul prin statie. Ma descalt si pornesc schiopatand spre tabara.
- "Congratulation. you're a tough guy" imi transmite un baiat din fata unui laptop.
Nu a fost nimic epic in tampenia pe care am facut-o. M-am chinuit fiecare minut din ultimele patru ore ale maratonului si nici acum nu am gasit raspunsul pentru care m-am supus la asa ceva. Frustrant este putin spus. A fost oribil. Mi-am stricat tot cheful si placerea. Dar nu am ce face, e genunchiul meu si degeaba vreau piesa de schimb. Poate in cateva sute de ani.
In orice caz, nu faceti asa ceva. Muntele e tot acolo, maraton va fi si la anul. Picior s-ar putea sa nu mai fie si nu vreau sa privesc colegii doar din fata ecranului, vreau sa fiu printre ei.
Filmuletul rezultat:
Am facut mai multe filmulete din timpul evenimentului:

1) Sedinta tehnica
2) Flying spirits
3) Festivitatea de premiere
4) Sosirea primilor trei alergatori de la ultramaraton:
5) Cursa copiilor:

6) Premierea ultramaratonistilor:


Si pozele

miercuri, 12 septembrie 2012

Avenul de sub Coltii Grindului à la carte


Intre 6 si 12 august ar fi trebuit sa aiba loc "Tabara Speologica Internationala Grind 2012" avand ca organizator A.S.Focul Viu prin subsemnatul. Anuntata cu un an inainte, la tabara ar fi trebuit o sa dea buzna speologii din tara sa lucreze in al doilea aven ca denivelare din tara. In ziua in care inscrierile se incheiau eram cinci participanti. Astfel ca am fost nevoit sa anulez invitatia si sa restrang tabara la o tura de week-end in care puteau participa mai multi. Vorbind cu prietenii de la Avenul Brasov, realizez ca e posibil sa continuam echiparea cavitatii chiar si numai pe durata a trei zile. Erau foarte hotarati. La fel de hotarati au fost si Alin, Ovi, Mihaita si Anca de la Focul Viu. Astfel, planul s-a batut in cuie: plecam vineri dimineata si la 10:00 ne intalnim cu cei de la Avenul la giratoriul din Zarnesti. Parcul National Piatra Craiului a venit in intampinarea noastra si ne va spriji cu o masina de teren pentru a ne deplasa echipamentul pana la capatul drumului forestier din Prapastiile Zarnestiului. Variabila cea mai mare era reprezentata de timpul in care am fi putut transporta intreg echipamentul pana la refugiul speologic.
Zis si facut, vineri dimineata la ora 7:30 o masina plina ochi cu cinci ocupanti, 400 m de coarda, 50 de amaraje, echipamente individuale si multe altele, porneste spre Zarnesti. La 9:45 ajungem la giratoriul unde dupa cinci minute apare Land Rover-ul Parcului National Piatra Craiului. Tricoul cu "Maraton Piatra Craiului" al rangerului Radu ne aduce instantaneu in atmosfera Craiesei Muntilor. Suntem printre prieteni. Ma duc sa imi iau o cafea si apare si VAN-ul celor de la Avenul Brasov. Facem cunostinta si transferam lucrurile din masina lui Alin in jeep-ul parcului. La bariera lasam masina noastra si continuam drumul pana la capatul sau de unde incepe marcajul turistic banda rosie spre "La Table".
Grupam absolut tot echipamentul colectiv si ne strangem roata in jurul sau. Fiecare ia cat considera ca poate duce. In cateva minute dispare tot in rucsaci. Pornim la drum. In doua ore si jumatate suntem cu totii la refugiul turistic Grind. Ma uit la ceas si nu imi vine sa cred. Incepe sa ploua si ne retragem in refugiu ca sa nu ne udam din start. Pret de o ora stam de povesti apoi ploaia inceteaza. Ne impartim in doua. Cativa raman la refugiul turistic si vor cobora dupa apa.

Majoritatea va urca la refugiul speologic echipamentul strict necesar in seara respectiva si a doua zi de dimineata. Pe langa asta, avem si 20 de litri de apa. Fiecare urca pe unde considera. Remus, Alin si Ovi merc prin vale. Eu cu Geza urcam pe coama. In doua ore ne adunam toti la refugiul speo. Asta inseamna o ECHIPA ! Ramane pe loc prima echipa, reprezentata de mine, Geza, Alin si Ovi. Restul coboara la tabara de baza. Vor urca din nou a doua zi.
Datorita timpului scurt in care am reusit deplasarea materialelor, voi intra cu Geza sa echipam ce lucrasem acum doi ani, respectiv pana la cota -90. Mancam ceva, ne odihnim pret de o ora si la 20:00 Geza incepe echiparea mainii curente. Totul merge uns, am fisa de echipare in cap. Iesim dupa doua ore si admiram spectacolul de licurici artificiali din vale.
Mancam, stam putin de povesti si la somn cu noi. Urmeaza ziua de lucru.
Ne trezim la 7:30 si ne pregatim. Luam micul dejun, preparam Isostar, filam corzile. Intram toti patru pana in capul urmatorului put unde deja trebuie sa batem un s.p.i.t. Urmeaza o deviere apoi o mica platforma. Geza iese ca sa reintre cu echipa de vizita. Raman cu Alin si Ovi si continuam echiparea putului de 37 de metri in capul caruia am ajuns. Ne sfatuim putin daca sa folosim vechile spituri, greu accesibile, sau sa batem altele. Alegem a doua optiune si ne intrebam de ce nu intra Geza cu echipa de vizita compusa din Mihaita si Adrian. Mai batem doua spit-uri in urmatorul cap de put si hotarasc sa iesim afara ca sa verificam situatia. Lasam banana si amarajele pe coarda. La iesire, pe ultimul put, ne intalnim cu echipa de vizita. Intarzierea a fost cauzata de Mihaita care isi uitase lonjele la refugiul turistic iar Adrian nu avea ham de speo. Refacem din mers planul. Mihaita vine cu echipa noastra ce va lua o pauza de patru ore la refugiul speo. Geza, Remus si Erno intra sa continue echiparea.
Mancam ceva si ne bagam la somn. Vremea e mohorata, ploua marunt. Norii au pus stapanire pe vale si nu mai vedem nimic din peisaj.

Ne trezim, ne echipam si intram. Ploua incontinuu de cand am iesit. Ne regasim prietenii la baza putului de 37, inaintea gaurii de soarece. Ne asteapta sa hotaram ce facem. Pe Mihaita il lasam in asteptare in mana curenta. Va urca cu cealalta echipa. Nu e nimic de vizitat pana nu terminam. Le fac un ceai cald la baieti si continui echiparea batand doua spituri imediat dupa gaura de soarece. Cobor si vad ca freaca coarda. Urc, mai bat un spit. Cobor si dau liber. Geza s-a hotarat sa ramana cu noi. Erno, Remus si Mihaita ies impreuna afara. Continuam prin meandrul ce are trei saritori. Cap de put pe naturale, jos. Hmm, pai stai asa, am zis "a la carte". Aham, vom bate doua spituri de mana curenta. Urmatoarea saritoare, mana curenta, cap de put, la fel si la ultima. Ultimul prag ne conduce in buza putului Water Schaft de 46 m. Il mai facem si pe asta ? Ne uitam la ceas. E 22:00. Afara ploua si nu pare sa se opreasca. Cred ca maine nu va mai avea nimeni chef sa intre la dezechipare. Deci, dezechipam azi.
- Noapte alba baieti !
Dezechipeaza Alin pana la -90 de unde preia Geza. La 5 dimineata suntem afara cu tot echipamentul. Ne punem sa mancam ceva si inainte sa cad lat fac schita de echipare. 26 de spituri am consumat dar a iesit "à la carte" - deviza echiparii noastre din Grind.
Apucam sa dormim un pic apoi ne punem pe sortat echipamentul. Facem inventarul. Nu lipseste nimic. Nici nu terminam bine de mancat ceva ca din vale au urcat Toni, Erno, Adrian, Remus care iau in carca aproape tot echipamentul colectiv si pornesc la vale cu el. Ramanem doar cu rucsacii personali. Jos palaria !
Plecam toti pe o mocaneasca oribila. Ne regrupam la refugiul turistic de unde ne incarcam si cu echipament colectiv. Coboram fericiti spre drumul forestier unde la 18:00 trebuia sa ne astepte cele doua masini care ne adusesera.
Le-am gasit acolo inca de la 17:45. Imbarcam tot si coboram. La bariera noi ne recuperam masina si ne luam ramas bun de la prietenii din Brasov. Ce oameni ! Ce echipa !

vineri, 7 septembrie 2012

Loferer Schacht 2012 expedition

Iata ca a trecut un an de cand am mai adaugat cateva sute de metri pe harta Avenului Loferer Schacht din Austria intr-o echipa de numai sase speologi: Mark, Oli, Renato, Petr, Ron si eu.
Deabia acum, in prag de plecare in expeditia din acest an, am intrat in starea necesara sa descriu cum a fost...
Am plecat cu autobuzul Pletl din Bucuresti pe data de 25 august, cu doua zile intarziere fata de planul bine pus la punct al expeditiei. Duminica, 26 august debarcam chiaun dupa 23 de ore de "busing" in Salzburg. Cum nu aveam stare sa astept autobuzul de Lofer de la 8:30, m-am suit in primul tren de la ora 6 dimineata spre Saalfelden. Aveam sa aflu ca nu am facut nici o afacere prin asta. Din Saalfelden nu exista autobuz mai devreme de 9 caci era duminica. Am pornit agale cu casa in spinare spre soseaua ce duce spre Lofer. Steinernes Meer in dreapta si Leogangul in stanga  imi dau binete si ma fac sa uit de greutatea rucsacilor.

Offf, ce locuri ! Ma opresc la singurul bistro deschis matinal sa imi savurez cafeaua si pornesc mai departe hotarat sa fac autostopul. Bineinteles ca timp de juma' de ora nu opreste nimeni astfel incat merg pe jos mai departe. Figurinele din fan de la iesirea nordica din Saalfelden ma amuza teribil si nu ma pot opri din a nu ma poza cu ele.
Dupa inca doi kilometri de hamalit, opreste o masina si ma imbarca. Din pacate ma duce doar pana in Weissbach, de unde mai aveam de mancat o paine pana in Lofer. In Weissbach realizez ca se facuse ora de autobuz astfel incat toata plimbarea mea cu trenul Salzburg-Saalfelden care costase ceva, nu a folosit decat la pierderea vremii intr-un mod mai placut decat asteptatul pe o banca in gara centrala a Salzburgului.
O data ajuns in Lofer, ma opresc in Cafe Danke sa ma alimentez cu un mic dejun consistent care sa imi sustina cat de cat efortul ce ma astepta, respectiv urcatul calabalacului la tabara de baza de la 2200 m. Imi aranjez cat mai bine bagajul: banana etansa de 20 de litri o cuplez pe rucsac iar rucsacelul de 5l il port in fata ca si contragreutate. Am 35 de kilograme peste cele 66 ale mele.
Pornesc agale pe o vreme mohorata. Oli, liderul expeditiei, imi trimite noutati nu prea imbucuratoare: datorita vremii defavorabile nu au reusit sa monteze tabara de baza si se vor retrage la cabana dupa ce intra in aven sa reechipeze cate ceva. Tot raul spre bine, caci intarzierea mea nu afecteaza planul, ci vremea.
Inainte de al doilea izvor ma intalnesc si cu Pasang Gelu Sherpa, ne facem o fotografie.
Fac nu mai putin de sapte ore pana la cabana von Schmidt Zabierow de la cota 1970m murat bine de ploaie si de torentii ce curgeau pe "poteca". Ca in orice lucru in viata asta, un lucru rau are si partea buna: datorita conditiilor meteo nu sunt turisti astfel ca am aproape toata cabana la discretie in a-mi alege patul. Seara apar si colegii si refacem planul. Deabia a doua zi, luni, vom instala tabara de baza pentru "echipa" de la exterior reprezentata doar de Ron in prima faza. La finalul expeditiei urma sa vina si Mark sa il ajute. Echipa de "intuneric" a fost doar una in 2012 compusa din patru: Oli, Renato, Petr si cu mine. Intrarea urma sa o facem luni dupa amiaza, dupa cum aveam sa ne simtim cu totii.
Cand ai de a face cu asa ceva, planurile exacte, pe ore si minute nu functioneza. Nu ai cum sa functionezi fara acomodarea psihica intr-o astfel de tura de o duritate extrema. 0,6 grade Celsius, 4 nopti cu 600 metri de calcar deasupra capului, zi de lucru de 8 ore la -750m, doua banane de 28 litri atat la coborare cat si la urcare sunt "ingredientele" marca inregistrata a expeditiilor de aici. Credeti-ma stai si te intrebi la intrare ce cauti acolo. Raspunsul vine la iesire, de fiecare data.

Luni, 27 august, ne trezim decent la ora 8:00 si infulecam micul dejun in comfortul cabanei.

Urcam bagajele in doua ore in tabara de baza si incepem sa instalam "cortul" lui Ron reprezentat de o copertina ce il va apara de infiltratiile din galeria orizontala ce conduce in primul put al avenului. Antena GSM era montata inca de sambata si langa ea am asezat receptorul Cave Link, o minune a comunicatiilor fara fir prin stratul de stanca.
Noi urma sa avem la noi un terminal Cave Link cu care sa "conversam" cu Ron aflat la exterior si chiar si acasa, prin modemul SMS al statiei Cave Link de la exterior. Suna a Science Fiction rau de tot dar Cave Link-ul permite trimiterea SMS-urilor din adancul pamantului la receptorul de la suprafata ce retrimite automat in reteaua GSM, cu ajutorul modemului, textul pe care l-ai scris cine stie in ce bivuac.

Conditia este sa ai 60 de metri deschidere unde sa poti intinde pe jos antena sistemului. Totul se bazeaza pe undele foarte joase, VLF - Very Low Frequencies. Doua statii Cave Link pot comunica prin straturi de 1300 de stanca.
Dupa sortarea tuturor detaliilor ce formeaza ansamblul, tabara este gata si putem sa ne asezam la masa de pranz in tihna. Ne echipam incet, fara graba si ne asezam pentru o ultima bautura calda. Urma sa mergem direct in bivuacul 2 - Garten fur Die Harten, fara "escala" in bivuacul 1 - Terminal 1. Adica intai treceam prin -650m, ca sa urcam apoi la -580m unde era bivuacul.
Intram in ordinea Oli, Petr, Renato si eu. Coboram repede haurile ce se succed. Doar la stramtoarea verticala de la -70m mai am ragaz de filmare. Avand coborator Petzl Stop, il pun pe lonja lunga ca sa am control asupra lui in partea ingusta. "Calibrez" bananele pe stramtoare, imi blochez capul sa priveasca lateral si trec ca IC-ul prin halta. Urmeaza pasajul "delicat" al traversarii prin pendul a unui put de 190m.
Cobor Avenele Gemanata, Negru, Bortig, intru in meandrele din Pestera Vantului, mai bag doua avene Bratei si ajung in China Syndrom: un a pic de 60 m. Incerc sa trag un cadru video cu Renato in vid dar e prea putina lumina. In meandrul dinaintea primului bivuac stam la coada. Petr reface echiparea. Dum dum dum se aud loviturile rotopercutantei cu carburant. Noul cap de put e batut si aterizam toti pe podeaua bivuacului Terminal 1 de la cota -440..

Bag spirtul solid in spirtiera si ma apuc de facut ceai. Nu zabovim mai mult de 30 de minute si pornim mai departe. Vine partea cea mai frumoasa a avenului, dupa parerea mea. Trei puturi cu cascade ce se sparg in praguri si te stropesc usor cat sa iti reaminteasca de ce s-a echipat cu coarda de ghidaj pe langa cea de progresie.

La baza cascadelor ne asteapta un mic parcurs de rau subteran in care e bine sa nu faci greseala sa te uzi, apoi te i-a Dracu - Drachenzahn. Cand am vazut prima oara aceasta septa m-au trecut fiori. Zgomotul apei ce se pravaleste la doi metri de tine in gol amplifica senzatia. Haul nu e mai spectaculos decat altele insa zgomotul apei si septa "dintele dracului" te marcheaza. Ironic, dupa acest put, vine liniste completa in Jolly Oli - un pasaj fosil parca rupt dintr-o pestera mai degraba tihnita.
Stiu ca nu mai avem mult pana la meandrul "zilei de nastere" in care mi-am imbogatit bagajul de blesteme la adresa bananelor ce nu vroiau sa ma urmeze deloc in 2010.
Dupa trecerea meandrului, ce ne scoate la aproape -700m, trebuie sa urcam un pasaj de +70 m pana la al doilea bivuac. Abia aici realizezi ca ceea ce ai dus in jos trebuie si urcat inapoi. Dupa 8 ore de la intrare suntem in "Gradina celor puternici". Despachetam bagajul si facem ceai. Ma instalez langa bucatarie si sortez pastele. Am chef de gatit ceva special. Litri de ceai dispar instantaneu si dupa o masa copioasa, ne alegem fiecare culcusul. Renato se retrage langa sala ce serveste drept toaleta. Petr si Oli fac "echipa" intr-o nisa iar eu ma asez langa un put de 45m a carui intrare a fost imprejmuita cu blocuri mari de roca sa nu cumva sa cobori cu "G"-ul in somn. Intind cu Oli un plastic mare in dreptul putului ca paravan anti-vant. Se umfla precum o vela. Aflu si cum circula aerul pe aici: daca vela sta umflata spre nord est, afara este frumos.
Daca "vela" nu mai sta umflata spre sacul meu de dormit, e mai bine sa ramanem aici pana se indreapta lucrurile la suprafata.

28 august
A doua zi, ne trezim la 10:00 si infulecam o gramada de lucruri calde. Anul acesta s-a transportat si lapte praf, astfel incat cafeaua are alt gust :)
Mergem in hornul gasit de Petr in expeditia din 2011 mai sus de Stairway to Heaven. Eu nu vazusem pasajul deloc si eram nerabdator. Traseul pana la "Treptele Raiului" il cunosteam. E reprezentat de o galerie orizontala insa cu panta in sectiune. Doua mici saritori echipate ne conduc mai jos unde spatiile se rastrang.

Dupa un scurt taras, dai in sala dintre Jackpot si Stairway to Heaven, aflata la cota - 643m. De aici urcam in Jackpot - o alta sala - si se continua pe o galerie mare si plina de prabusiri pana la o traversare peste un put de 16m. Apoi, intri direct in meandrul dezobstructionat de Petr - denumit Ledovy. Segmentul este stramt si curentul de aer se amplifica pe masura ce inainezi. Te cam agati in asperitatile peretilor si combini tarasul cu mersul intr-o dunga. Apoi, iesi in ceva mare, negru si foarte friguros. Ne aprindem toate luminile de care dispunem sa vedem ceva. Petr si Oli coboara putul de 68m. In sus, nu vad tavanul cu toate ca combin cu Renato un Petzl Ultra Wide, un LedLenser X21 si un Scurion 700. Tot ce zarim este un bloc inclestat intre peretii putului undeva la 100m deasupra noastra. Mai sus, nu se vede nimic. Fara probleme poate incape aici Hotelul Intercontinental din Bucuresti, daca nu chiar doua suprapuse. Incerc o poza dar ma las pagubas cu luminile de care dispunem. Volumul putului botezat Propast Robert Zidlickeho - dupa numele unui speolog ceh ce si-a pierdut viata de curand explorand alta cavitate - este cel mai mare pe care eu l-am vazut pana acum din toate cavitatile in care am fost.
In jos, putul nu continua din pacate, apa ce cade sub forma de cascada pierzandu-se intr-o fisura impenetrabila.
Dupa ce colegii urca, ne impartim in doua: Oli si Renato incearca sa vada daca se poate escalada in sus, in timp ce eu si Petr trebuie sa echipam cum trebuie Stairway to Heaven.
Cu 6 gujoane aducem echiparea saritorii Stairway to Heaven spre sala Minas Tirith la standardul actual de TSA. A mai rams doar o fractionare de dublat. In rest s-a schimbat total comfortul parcurgerii pasajului. In timp ce ucam, apar si ceilalti doi si pornim impreuna spre bivuac.

Prima zi a fost o zi relaxanta.
In bivuac, Oli ma anunta ca am un mesaj de la Roxana in Cave Link, lucru ce ma binedispune total caci a doua zi urma sa imi sarbatoresc treizeci si optii. Ii raspund Roxanei si ma retrag in comfortul pufului Vaude Argon sa ma incalzesc.

29 august
Azi mergem sa desfacem si sa evacuam bivuacul 3 - Waldstadium, aflat in extremitatea sud vestica a avenului. O zi trista pentru Renato care si-a petrecut 3 expeditii in acel loc. Plecam cu cate doua banane goale de om pentru a le umple in Waldstadium. Pe drum, facem popas in putul de -25m de unde luam apa pentru bivuac si lasam sticlele pe galerie pentru a le care la intoarcere.

Traseul este frumos, Loferer Schacht este si pestera, nu doar o insiruire de hauri. Ba chiar avem parte si de speleoteme.
Reusesc aici cateva imagini si ma bucur de ospitalitatea galeriei. Parca nu mai e nici asa frig. Ajungem intr-o sala ce pare sa continue intr-un put si coboram sa vedem ce se intampla. Din pacate se infunda. Ne reintoarcem la traseul principal si, dupa doua ore ajungem in Waldstadium. Timpul a stat in loc aici: "masa" cu tacamurile spalate si ordonate in pungi, izoprenele stivuite, foliile para-vant gata intinse si umflate de curentul de aer. Inchid ochii si parca pot vedea veselia din bivuacul portughezilor. Fiecare avea locul sau de dormit aici. Noi veniseram sa tragem cortina la atatea expeditii aici.
Inainte de a strange insa, ne asezam la masa. Aduseseram cu noi tot felul de amestecuri. Renato tot citind de pe plicurile cu mancare, rostea cuvantul "glutamat" la fiecare fraza. Ne amuzam copios. Renato descopera si o sticluta de vin, adusa de cine stie cand, de la masa din avion. Paste cu vin, un festin pe cinste pentru a-mi sarbatori anul adunat.

Dupa ce impachetam tot, ne pricopsim cu doaua banane de caciula. Facem cu schimbul la cele mai grele. Intoarcerea dureaza 3 ore, astfel ca "ziua" de munca se incheie in programul de 8 ore.
Gasesc Cave Link-ul plin de urari de la colegi si prieteni, unele in germana, altele in engleza sau romana. Este fenomenal ! Seara, in loc de tort, ne indopam cu ciocolata si Isostar pe post de sampanie. Stam la povesti si stabilim tinta ultimei zi de lucru din aven: Sekt oder Selters (sampanie sau limonada) - segmentul in care se lucreaza de 3 ani pentru a trece mai departe de Minas Tirith, cota -750m.

30 august
Dimineata ne trezim la 8:00 sa prindem zi plina. Ma rog, aiurea spus "zi" aici, dar macar ne tinem bioritmul ca la exterior.
Plecam cu masa de pranz la noi in banane. Petr si Renato merg la dezobstructie in timp ce eu cu Oli zabovim pe drum la pozat formatiuni rare din cavitate. Dupa tot felul de regii, coboram si noi Stairway to Heaven si intram in Minas Tirith. Il intreb daca la -800m, sub noi, au cautat toate colturile in vederea continuarii. Ma asigura ca nu a scapat nimic.
Sala Minas Tirith se incheie brusc intr-o stramtoare ce te conduce in segmentul aflat in plina decolmatare. Fusesm acolo in 2010. La intrarea in stramtoare il auzim pe Renato iesind. Cureaua de distributie a rotopercutorului cedase si nu mai aveau cu ce sparge. Era manios. Petr iese si el si citesc pe fata lui dezamagirea. Sa cari 5 Kg de metal plus inca cateva kilograme aferente pana aici ca sa ai un defect neprevazut... Puteau repara orice, mai putin sa schimbe cureaua la masina.
Fiindca nu se cartase de mult aici, Oli imi da DistoX-ul sa ma duc sa dau cateva vize ca sa vedem cum arata acum pasajul.

Ma strecor prin stramtoare si realizez ca s-a facut treaba  buna aici in 2011. Au inaintat circa 30 de metri. Cartez tot si ma reintorc in sala.
Pregatim masa in Minas Tirith, apoi facem cale intoarsa. Pe drum mai trag cateva cadre.

In diaclaza principala Oli imi arata un put in care nu intrase nimeni. Cum eram cu totii dezamagiti de esecul rotopercutantei, am coborat imediat in put. Acesta este de fapt o diaclaza ce debuseaza intr-o mica salita foarte cocheta. Dau liber si ma trezesc cu Oli extaziat. Iata, avem ce carta ! Din salita o galerie generoasa ma conduce intr-un put mai mare. Nu mai avem coarda si il chem pe Petr si isi dea cu parerea. E sigur ca e premiera astfel incat cobor la liber in ramonaj putul ce ma conduce in alta galerie. E un mic labirint aici. Oli si Renato vin mai greu caci carteaza tot. Din noua galerie se deschide o fereastra spre un hau mare. Ecou si curent de aer. Ma intorc spre Petr si vad langa el un punct de viza roz. Hmm, se pare ca totusi a mai fost cineva pe aici. Solutia problemei e Oli care stie tot avenul. Vine, se uita uluit la punctul de viza si se gandeste.

Am intrat practic printr-o noua galerie intr-un pasaj cartat acum 15 ani ! Mergem toti patru la explorare sa vedem unde ne scoate galeria. Iesim intr-o sala frumoasa, cu calcar negru. Avem aproape 300 de galerie noua ! Trebuia numai sa ii mai gasim un nume, ceva. Cum Renato nu incetase cu povestirile despre Glutamat, am numit pasajul "Glutamat Connection".
Cartam tot si ne intoarcem in bivuac binedispusi de surpriza neasteptata.
Ultima seara in bivuac nu e lipsita de emotii: "vela" de langa "patul" meu s-a umflat invers, adica curentul de aer s-a schimbat radical.

Aflam prin Cave Link despre ce este vorba: afara a nins toata ziua si a depus deja 10 cm.
- Summer in Austria ! 10 centimeters of snow.
- But it's only 30th of August damn it .
Cantarim situatia. E clar ca in timpul zilei se va topi tot ceea ce se traduce in apa pe colosalele puturi principale.
Adorm greu. Totusi, nu e nici o problema, avem suficienta hrana sa mai stam aici o saptamana. Acumulatori la Ultra nu mai aveam insa deloc, imi foloseam back-up ul: Led Lenser H7. La asta mai aveam inca doua seturi de acumulatori. Intr-un final adorm.

31 august
Ne trezim cu interes ridicat fata de prognoza de afara. Ningea in continuare.
- At least it doesn't rain !
Impachetam tot si facem inventarul pentru a sti anul viitor exact ce sa caram sau nu pana aici. Spalam si vasele si le depozitam in pungi noi de plastic. Adunam gunoaiele si incercam sa le inghesuim in banane printre echipament.

Pornim.
Cat de mare era apa pe puturi aveam sa aflam la iesirea din Jolly Oli unde apa din "dintele dracului"  se revarsa. Zgomotul parea asurzitor si ma uit intrebator la Renato. Petr iese din stramtoarea Jolly Oli si merge la baza putului sa evalueze debitul.
- It's ok, it's not that big !
- Great, let's go.
Dupa Petr, intru eu la aparatul poignee+croll. Cascada nu ma stropea insa era dubla ca si volum fata de ziua in care am coborat. Mai sus, la Lucky Blue Glove Cascades m-am udat instantaneu pentru ca putul se ingusteaza destul de mult si nu mai ai cum sa stai departe de apa. Trag la galere de banane ca sa ma incalzesc si sa se usuce combinezonul pe mine. Ies din segmentul cu rau subteran si intru in urmatorul put. Croll, poinee, croll, poignee...realizez ca merg cam repede dar totusi nu asa repede ca Peter care nu se mai vede. Nu mai e nevoie sa aud "liber" caci stiu ca e. Vreau doar sa ajung undeva cu apa mai domoala, sa pot sa astept.
La baza putului de 25 m de la cota -480m ma opresc la o tigare. Sunt fleasca dar nu imi e frig, e bine. Apare Renato care imi spune ca Oli vine mai greu. E si normal, e mai in varsta decat toti. Il voi astepta. Ii fac semn lui Renato sa il ajunga pe Petr sa faca echipa cu el. De aici, mergem in 2+2. Imi face semn de ok si il vad cum se micsoreaza in sus pe coarda.
Raman in bezna, oprindu-mi frontala ca sa fac economie. Apare Oli care imi spune ca merge mai greu. Ii spun ca nu sunt la vreo competitie asa ca nu ma grabesc nicaieri. Plec mai departe, nu mai e mult pana la bivuacul 1 - Terminal 1. Aici, ne reunim toti patru si preparam ceai. Nu scapase nici unul de dusul rece al avenului. Eu am apa si in manusi si ma enerveaza asta.
- We stay or we go outside ?
- Let's go !
Nu e nici o graba, caci dupa ce trecem meandrul Haifisch, vine putul China Syndrom cu al sau a pic de 60m. Cam 10 minute de om la urcare. Decolez si eu cu greu dupa vreo opt pedale si incepe invartita. Oli se micsoreaza iar capul de put nu il zaresc inca.
- Mah da' lung e frate, vorbesc singur.
In fine ajung in capul de put, ma lonjez scurt in capul de put, scot croll-ul si poinee-ul si strig tare "Seil Frei". Ok-ul lui Oli imi parvine sub forma de reverb. Urmatorul put de 32 e cu apa pe el si ma infig puternic cu blocatoarele in coarda, vreau sa nu ma odihnesc deloc pana in capul putului. Il termin repede si vin P10, P15, P21, P18 si ajung la..."plaja". Aici ma odihnesc, nu mai e apa iar Oli e un pic in urma.
Apare si el si imi spune ca vrea o pauza. No problem, stam ca afara ninge :)) Radem.
Plec lejer pe urmatoarele puturi si ajungem in Verschworunghalle la -240. Pana aici am echipat in expeditia din 2011, stiu fiecare fractionare. Problema e ca sunt vreo 70 ! Urmatoarele trei puturi sunt de fapt un intreg (11m+55m+38m) si apa vine direct pe el. Asa ca, "brandu"' mare si baga! Devii un fel de robot, scoti lonja, urci, bagi longa, scoti sculele si continui. Sus il astept pe Oli. Vine si se aseaza semn ca vrea pauza. Vine pasajul care nu imi place deloc, cel cu pendulul peste putul de 190m. Asta e, trece repede. Oli imi face semn ca e ok, putem merge. Pornim. Il aud pe Renato tipand ceva de stramtoarea de la -70m. Nu imi e clar ce vrea si il rog sa spuna in germana ca poate intelege Oli. In cele din urma intelegem ca ne astepta saracu' de aproape o ora la iesirea din stramtoare ca sa ne ajute cu bananele. Ce om ! Dupa ce inteleg situatia, ignor senzatia pendulului, si bag pedale sa curm cat mai repede asteptarea lui Renato ce a inghetat. Pasez toate patru bananele noastre si trecem si noi prin stramtoarea de la -70. Mai avem doar un meandru si putul final. Renato prinde aripi si pleaca in sus cu patru banane -doua ale sale si doua de la mine si Oli, semn ca inghetase bine de tot. Ramas doar cu o banana, zburd pe ultimele trei fractionari. Am iesit !
Afara, ca inauntru, daca nu mai rau: Ron si Mark imbracati ca in expeditiile din Himalaya stateau in spatele bidoanelor de expeditie de parca erau barmani iar bidoanele barul la care serveau. Pe bidoane aveau cani cu ceai cald, cacao, farfurii cu mancare fierbine. O imagine pe care nu o voi uita niciodata. Ma iau in primire direct:
- Coffee for you !
- I simply love you guys !
Il imbratisez pe Mark cu salopeta mea super selecta si curata si ii strang mana lui Ron. Asta da echipa de exterior ! Din pacate, distractia nu se terminase pentru noi patru, trogloditii. Cum in Tabara de Baza era doar un cort, trebuia ca noi sa coboram la cabana. Ne schimbam de haine, trecem in tinuta iarna si la vale cu noi. Prietenii nostrii aveau sa petreaca noaptea la cort in vara austriaca cu 20 cm de zapada.
Dupa doua ore de mers alert suntem in cabana. E ora 4 dimineata, dar ce mai conteaza...poate doar faptul ca a doua zi trebuia sa mergem inapoi sa inventariem si tabara de baza.
Asaltam bucataria cabanei si deabia reusim sa golim jumatate din bunatatile insirate pentru noi pe masa cu grija de catre Kati.
Povestile si gandurile parca vor sa ne iasa cat mai repede prin cuvinte insa cadem invinsi de oboseala.


1 septembrie
Mergem sa desfacem tabara de baza si sa ordonam lucrurile pentru viitoarea expeditie. Triem tot, spalam vase, ordonam echipamentul in bidoane si le stivuim cu grija in galeria ce serveste ca depozit.
Dupa amiaza, am parte de o atmosfera speciala, de tort, de cantece.

2 septembrie
Cu regret si incovoiati de greutatea rucsacilor, coboram de la gazdele noastre primitoare in vale pentru a ne indrepta fiecare spre case. Ajunsi jos, in formula completa din acest an, ne facem fotografia de grup:
Avionul cu care urma sa ma intorc pleca a doua zi dimineata. O nimica toata sa astept 16 ore din nou in acest aeroport...pe langa cele 24 petrecute in 2010 par relaxare. Am vizitat muzeul aviatiei si m-am plimbat imprejurul aeroportului. Gandurile imi zburau insa mai repede si mai departe decat avioanele ce decolau necontenit...eram inca in bivuac.
Filmul expeditiei