Cea mai usoara din lume

Cea mai usoara carabiniera cu siguranta omologata CE si UIAA este modelul Phantom al producatorului britanic DMM:

greutate: 41,5 grame;
rezistenta pe axa mare: 23Kn;
rezistenta pe axa mica: 9Kn;
rezistenta cu clapeta deschisa: 9Kn.

in Cros la EcoMarathon

 In jurul meu costume mulate de trail running. Imi sorb cafeaua incercand sa nu depasesc trei tigari inainte de start. Ma retrag afara intr-un colt sa nu poluez atmosfera plina de viata din jurul meu. Bag in mine doua batoane energizante cu gust de banane. Nu am mai luat pana acum asa ceva dar stiu ca trebuie sa dau cu multa apa. Beau cam doi litri. Horatiu imi da unul cu ciocolata. Deja aveam un gust jalnic in gura de la celelalte. Oare folosesc la ceva sau e doar o alta smecherie de a face bani ? O sa vad. Ne ducem la start. Eu raman undeva mai la urma, nu vreau sa incomodez. Dau drumul la walkman si astept.
Cinci, patru, trei, doi, unu, START !

Nu ne miscam...adica cei din spate, din spatele celor din fata :). Astept cu Newtone in casti sa ma urnesc cu usoare emotii ca nu cumva sa ma impiedic de vreunul din cei 400 de concurenti ai Eco Marathonului de la Moieciu de Sus.
Dupa vreo 30 de secunde incepem sa pasim usor, apoi sa mergem, apoi trec linia de start si incerc sa alerg, ba chiar alerg. O las mai moale ca trebuie doar sa termin. Ma depasesc multi. Imi impun un ritm al pasilor si nu imi iese. In casti, Newtone "Sad Song" ma calmeaza, gandurile imi zboara la Steinernes Meer. Am facut o conexiune inseparabila intre piesa si acel munte. Imi cade bidonul de apa de pe chinga de la brau. Il ridic si il tin in mana. Chinga ma strange si o largesc. O sa studiez problema acasa. O sa imi iau o borseta de hidratare, pana acum nu am avut nevoie, tineam apa pe rucsac. Fiecare activitate necesita echipament specific.

Ma opresc din alergare si pasesc. Ma intreb ce se intampla daca in loc sa topai in ritm de alergare merg ca pe munte. Surpriza ! Cu toate ca merg, depasesc oameni alergand. Cum vine asta ? E chestie de mecanica miscarii. Se termina asfaltul, vine macadam. Merg mai departe. Din nou depasesc participanti alergand. Ma uit la fuleu. E ca pe munte numai ca acum nu am rucsac. Pai atunci, voi termina fara probleme crosul. Doar voi merge. Vine urcusul, "greii" au disparut de mult in fata, eu sunt undeva la jumatate. La deal, multi alearga in continuare si ma depasesc pe urcare, altii se opresc din alergare si merg. Eu imi tin pasul, asta e cheia! Si o tot tin asa pana ma uit in stanga la peisaj. E ca din vederi. In mod normal, m-as opri la o poza si o tigara. Doar nu am innebunit ! Mi se face putin rau, imi vin batoanele alea nenorocite pe gat. Inghit, scuip, horcai, reusesc sa nu vomit. Clar nu mai iau asa ceva! Merg mai departe, mai depasesc cativa si ajung la un punct de rehidratare intermediar. Pahare de plastic peste tot pe jos. Pai parca nu era cu pahare, imi zic. D-aia mi-am carat sticla aia pe care o plimb dintr-o mana in alta. In fine, merg mai departe.

Traseul este pe plat, incerc sa mai alerg si eu putin si ma doare ceva in dreapta abdomenului. Renunt sa fortez si merg mai departe. Apare alt urcus, merg mai departe. Ajung la punctul de realimentare, care tineam minte de la organizatori ca este dupa jumatatea traseului, unde civilizat sunt intrebat daca doresc o bautura energizanta. Iau paharul, il golesc instantaneu si plec mai departe. Mai aveam apa si in bidon si inca nu muream de sete, plus ca mai aveam mai putin de jumatate, teoretic. O pajiste cu Bucegii in fata ma face iar sa imi zboare gandurile...ce mult mi-au lipsit Bucegii.
Incepe coborarea pe o ulita. Bun, deci pot sfida durerea de langa abdomen. Aflu si strategia celor de langa mine: merg pana se termina urcusul apoi baga fuga. Eu inca nu fug, beau apa si ma uit la peisaj.

Cobor cu grija sa nu imi sucesc ceva. Se vad casele din vale. Acum e momentul sa mai recuperez si eu. O iau la fuga la vale. Imi impun un ritm ca la schi: serpentina dupa serpentina ca sa aiba timp muschii sa se relaxeze. Depasesc vreo 10 participanti si ii dau mai departe. Ce usor e fara rucsac! Ajung la asfalt iar eu tot alerg. Imi propun sa nu ma opresc pana la sosire. "Mai ai 200 de metri" sunt incurajat. Bun asa, ca nu stiu cat mai rezist sa alerg. Cred ca alerg de juma' de ora. Iata sosirea, iar eu am reusit sa nu ma opresc din alergare. Am zis eu ca o sa termin ! Al 216-lea, cu 2 ore si 17 minute, dupa rezultatele partiale. Dupa ce imi scuip plamanii vreo doua minute, zbor la pensiune dupa cafea si tigara.
Ca si concluzie: foarte tare, numai ca nu credeti tot ce scrie pe ambalaje. Mi se face rau numai cand ma gandesc la batoanele cu banane. Rehidratarea e cheia in orice activitate montana. Energia ori o ai, ori la revedere. Parerea mea. Ahh, si sa nu uit: nu fumati, ca e jale. Picioarele pot mai mult decat plamanii si e frustrant.

In timp ce imi asteptam colegii de la maraton, Ovi, Alin, Roxana si Horatiu, m-am apucat sa ma joc cu aparatul foto:

M-am plimbat un pic prin Moieciu...frumos foc, ca si intreaga tara de altfel. Pacat ca e locuita: zece manelisti cu burti si tzatze in buzunar ascultau "muzica" la o boxa cat un dulap pusa pe masina in curtea unei localnice in varsta. Erau chiar la sosirea din bucla trei a maratonului. Vuia toata strada de Gutza & Co. I-am studiat o vreme. Au mai aparut doua masini cu amici de-ai lor pentru ca imaginea sa fie completa. Primul lucru pe care il fac cand se dau jos este sa-si desfaca PET-ul de 2l de bere apoi se intind pe patura la soare, ca doar i-a obosit drumul rau. Se uitau la noi si nu intelegeau nimic.

 

Ne uitam la ei si ne venea sa fugim...altundeva, nu la maraton. Si cam asa e prin toata statiunea. Cu astfel de evenimente, poate isi vor da seama ca exista si alte activitati decat a face nimic dar a deranja cat mai multi. Sincer, nu cred, dar putem incerca. Oricum, frumos eveniment. O sa mai merg !