luni, 29 noiembrie 2010

Vine iarna

Dintotdeauna mi-a placut iarna. Cred ca mai exact ar fi sa spun ca mi-au placut muntii iarna. Poate ca are legatura cu schiul pe care il practic de mic copil. Iarna, turistii se imputineaza si poti sta fata in fata cu El. De fapt, cu tine. Cu ce a mai ramas din tine dupa spalarea creierului in oras, in lumea artificiala pe care am creat-o. Cu fiecare avans tehnologic ne-am indepartat de natura, de noi.
Preocupat cu activitatile subpamantene, nu am mai facut o tura de iarna de mult timp. Prea mult timp...iar acest lucru il voi indrepta incepand cu anul acesta. Ca si cum am fi sters vreo 15 ani cu buretele, eu si Bobi ne-am reintalnit pentru a dezbate din nou ca odinioara ruta noastra clasica de 1 decembrie: Busteni - Valea Cerbului - Vf Omul - Vf Scara - Valea Gaura - Simon - Bran.

joi, 25 noiembrie 2010

Steinernes Meer 1-6.09.2010

Cateva fotografii din tura din septembrie dimprejurul masivului Steinernes Meer

...si un filmulet

miercuri, 27 octombrie 2010

Hydrapak - the tough stuff


Cel mai tare (la propriu) sistem de hidratare:

joi, 14 octombrie 2010

Loferer Schacht expedition "go for 10000" 2010


Dupa pauza necesara pentru a-mi "reveni" din experienta numita Loferer Schacht, iata si articolul despre cum a fost, impreuna cu imaginile aferente. Enjoy !

Raportul "oficial" se afla pe pagina Asociatiei Speologice Focul Viu: http://www.foculviu.ro/
Trailerul expeditiei:
Povestea expeditiei
Am plecat pe data de 19.08.2010 la ora 6:45 cu Taromu-ul spre Munchen cu escala la Sibiu. A fost un zbor linistit in ciuda zgomotului ridicat facut de cele doua elici ale aeronavei ATR72.
Din Munchen am ajuns cu trei trenuri in Saalfelden in trei ore. De data asta nu am mai avut absolut nici o intarziere. Autobuzul din Saalfelden m-a dus pana langa St. Martin, in satul Grubhof. Aici imi rezervasem camera single la un gasthaus. Dupa cazare, am mancat la Gasthof Grubhof paste cu sos tomat si...salata de fasole cu porumb. Asa am avut chef!. Mi-am petrecut seara in compania familiei Millinger ce de anul acesta nu va mai gazdui oaspeti datorita reamenajarii casutei. Trebuie sa imi caut ceva urgent langa ei.
Ultimele cumparaturi le-am facut vineri,  20.08,  in Lofer: lanterna pentru filmare Led Lenser X 21 pe care o rezervasem din tara, fiind ultima si patru seturi de baterii. Am dat o raita si prin Saalfelden sa ma mai uit la magazinele de harti si echipament. Pe seara m-a sunat Oliver sa ma intrebe daca sun pregatit. In timp ce imi mancam enorma inghetata la Grubhof, ma intrebam ce am uitat si daca sunt pregatit. Uitasem "t"-uri de barbierit si l-am rugat pe el sa imi ia de pe drum. Urma sa ma ia la 8:30 de la pensiune.
In camera mi-am revizuit din nou echipamentul pe care aveam sa il car cu mine. Am pus in banana de 60l echipamentul montan pentru tura ulterioara expeditiei speo si am depozitat-o la Millinger. Rucsacul imi era plin ochi si stiam ca trebuie sa preiau mancare si echipament inainte sa urcam la aven, astfel incat mi-am legat o banana goala de 28l pe rucsac pentru a prelua dimineata partea mea de transportat sus. Camera video am lasat-o la indemana pe capacul rucsacului in geata foto. Ma amuzam terbil de ideea de "ultralight" care in speo nu functioneaza niciodata, indiferent cate calcule iti faci. Imi luasem cele mai usoare lucruri pe care le posed cu mine dar nu mi-a folosit la nimic. Poate ca am castigat cel mult 500g prin inventarul "la sange" de acasa: casca ultralight, cele mai usoare carabiniere cu siguranta omologate, carabiniere Aranya pentru accesorii, folii de supravietuire de unica folosinta, cizme scurte in loc de lungi, lampa de carbid Ariane si...cam la atat se poate umbla la greutatea echipamentul speo. Cand aduni echipamentul speologic individual laolalta, tot conceptul ultralight dispare. Ma batuse gandul de un sac de dormit de 800g pentru expeditia asta si bine am facut ca nu mi l-am luat, o sa revin la el mai incolo. 

My name is Sherpa, Radu Sherpa 
Sambata, 21.08, la ora 8:30 apare masina lui Oliver cu steagul Germaniei si al Portugaliei fluturand.
Un tip inalt si subtire cu parul negru zburlit ma astepta in pragul usii:
- So, you must be the caver from Romania...
- That's right, I'm Radu, nice to meet you.
- Yo man, I'm Renato.
Oliver ma imbratiseaza si nu ma abtin sa nu ii spun de steaguri:
- Pai de ce nu mi-ai zis sa imi aduc si eu steag ?
- Le avem de la campionatul de fotbal!
- Ahh, ok. Ce-i aia fotbal ?
In masina veselie mare, parca eram printre prieteni de o viata. Pedro, Timo si Renato anima tot in jur. Schimbam rapid impresii despre cat de mici suntem de inaltime si greutate. Semanam prea mult. E ceva cu latinii astia...Pedro e ridicol de mic. Stau cu Pedro si Timo pe bancheta din spate de parca am fi intr-un amfiteatru.
In parcarea Loferer Hochtall ne intalnim si cu ceilalti, adica "panzerele" Marvin si Petr. Mark urma sa vina pe seara. Opt oameni pentru o expeditie ambitioasa in maruntaiele pamantului. Marvin reprezinta "echipa de suprafata". Se poate spune asta pentru ca poate ridica si deplasa un bagaj pentru trei persoane.
Oliver imi da cele doua kilograme de zahar comandate de mine pentru uz personal. Imi dau seama ca e cam mult si iau numai un pachet in banana. Apoi, imi aleg din gramada de alimente ce trebuiesc carate. Umplu la refuz banana si mai reusesc sa inghesui si in rucsac. Nu vreau sub nici o forma sa apelez si la a doua banana si imi impodobesc rucsacul cu tot ceea ce nu incape in el. Trend-ul fabricantilor de rucsaci este sa ne bage pe gat chestii mici de cativa litri. Oare de ce mai exista si rucsacii de 80l, cine ii cumpara ? Noi ! Cu siguranta ca urmatorul meu rucsac va fi unul dedicat acestor expeditii, cel actual de 55+10 fiind neincapator pentru mormanul de lucruri ce atarnau pe el. Dau cu ochii de niste tevi PVC si ma intreb in gluma daca incap in banane.
Reusim toti sa ne cladim animalele cu care vom urca si luam o pauza pentru fotografie de grup. In fiecare an la inceputul unei expeditii fac poza in acelasi loc, e traditie. Neavand steag, ma asez pe jos.

Ridic rucsacul si merg cam 100 de metri. Nu pot respira de la greutate. Are 40 de kilograme. Ma proptesc in bete sa imi trag sufletul apoi pornesc mai departe. Nu puteam respira de la greutate, nu de la urcus. Oliver imi ia trepiedul si camera video, raman cu vreo 37. Lui Oli ii vine ideea sa cheme in ajutor un serpas autentic ce lucreaza vara la cabana Schmidt Zabierow. Din pacate, e plin de turisti si e nevoie de el pentru servirea acestora. Trebuie sa ne descurcam. In urma noastra urma sa vina Mark si Bernd cu familia, poate ma ajuta el.
Drumul acela frumos si pitoresc pe care il facusem cu atata placere in iunie a fost de data asta ceva ingrozitor, un chin. Cum afara era frumos, de la cabana coborau foarte multi turisti. Cand ajungeau la mine deja stiau despre ce e vorba.
- You're from Portugal too ?
- Nope, I'm from Focul Viu, Bucharest.
- Ohh there are caves in Bucharest ?
- No, there are in Focul Viu !
Dupa aia mi-am dat seama ce am raspuns si m-am amuzat teribil. Nu au inteles nimic cu siguranta.
Mi-am indoit un bat de tura in timp ce m-am rezemat cu toata greutatea rucsacului pe el ca sa ma odihnesc din picioare. Tocmai treceau unii pe langa mine si imi era cam jena cum arata batul meu. L-am indreptat intre doua stanci.

Pe drum, tot felul de oameni. Erau unii care se uitau ca la oropsiti, mi-au dat apa, m-au incurajat. Dragut din partea lor, numai ca ei coborau. Cel mai mult m-a impresionat un cuplu la vreo 70 de ani. M-au depasit pe urcare si i-am reintalnit aproape de cabana cand ei coborau deja. Tipul mi-a dat apa lui si m-a certat ca nu i-am spus sa ma ajute la urcare cand a trecut pe langa mine.
In fine, am ajuns dupa sase ore langa cabana, unde mi-am lasat rucsacul. Drumul nostru mergea direct la aven fara sa intersecteze cabana dar ne abateam din drum pentru un popas binemeritat. Cand eu imi dadea jos rucsacul, ceilalti incheiasera pauza. A ramas ca ne vedem in tabara de baza pe inserat. Trebuia sa ma hidratez si sa mananc la cabana. Am baut doua halbe de un litru de cola si doua de apa minerala. Apoi am mancat o omleta de exceptie cu care facusem cunostinta in iunie. A aparut si Bernd cu sotia si cei doi copii. El nu avea cum sa mai participe la expeditie avand probleme la un picior. S-a oferit insa sa-mi care banana a doua zi la tabara de baza. Mark urma sa vina singur pe seara. L-am cunoscut in fuga si pe serpasul nepalez, un tip slab, mai inalt decat mine, servea cu un sort pe el turistii infometati. Cabana era intr-adevar aglomerata.
Pe la 18:00 m-am indreptat spre rucsac impreuna cu Bernd, care trebuia sa imi preia banana, pentru etapa a doua a urcusului. Mai fusesem o singura data la aven si speram sa ma descurc singur. Nu a fost asa. Pe partea cealalta a varfului Ocheshorn era ceata sa o tai cu cutitul. Am mers direct in sus incercand sa dibuiesc peretele din drepata. Apoi, m-am asezat sa astept norul sa treaca. Nu a trecut si habar nu aveam cat de mult coborasem spre vale. M-am enervat si am decis sa ma intorc sa dorm la cabana. Plimbareala mea a durat doua ore si m-a mai stors de energie un pic. La cabana era full, se dormea si in sala de mese astfel incat am decis sa dorm impreuna cu Bernd pe terasa. Aparuse si Mark. Am mai luat un appfelstrudel si o cola si am cazut lat in sac. Aveam spatele zob si am adormit cu ochii la cerul instelat.

Ganduri inainte 
Duminica, 22.08.2010, ma trezesc devreme si imi refac rucsacul. Mananc micul dejun si pornesc impreuna cu Mark, Bernd si cei doi prieteni ai sai spre tabara de baza. Era senin si m-am pus pe memorat drumul. Urcusul a fost ceva mai prietenos, eram numai cu rucsacul.
In tabara de baza organizarea era in toi. Oliver intocmise lista pentru fiecare piesa ce avea sa intre in subteran.
Echipele erau stabilite inca de la inceperea expeditiei si au fost doua. Echipa nr.1, portugheza, mergea in bivuacul nr.3. Oli, Mark, Petr si eu mergeam in bivuacul 2 cu escala in bivuacul 1. Cu toate ca mergeam intr-o echipa de patru, am fost "sparti" in doua echipe de cate doi pentru ca deplasarea sa fie mai rapida. Eram cu Mark. Oliver urma sa vina imediat in urma noastra cu Petr. Primii intrau portughezii ce urmau sa se duca direct in bivuacul 2, Garten fur Die Harten de la cota -575. Echipa de suprafata era reprezentata de Marvin.

Imi desfac tot rucsacul si imi sortez pentru ultima oara lucrurile. Las la exterior primusul cu butelia aferenta si cana. Hotarasc sa nu car doua perechi de manusi speo si nici trepiedul. Imi las de asemenea si doua perechi de ciorapi tehnici. In final, banana personala a cuprins: sacul de dormit bagat in sacul de bivuac - compresate la maxim, doua bluze si pantalonii second skin, un polar, submanusi speo, manusi powerstrech, trei perechi de ciorapi, un kilogram de zahar, borcanul de ness, camera video cu doua convertoare si trei casete miniDV in bidonul de 3l,  lanterna Led Lenser si cele patru seturi de baterii, cinci seturi de acumulatori AA pentru frontala speo, frontala de back-up cu doua seturi de acumulatori AAA. Toate au intrat intr-o banana de 28 litri. A doua banana, identica, a continut mancarea proaspata pentru sejurul subteran. Era usor mai grea decat cea personala. Pe mine, tot "tacamul" speologic. Cagula am pus-o pe cap la intrare si am dat-o jos dupa cinci zile, cand am iesit.
Oliver imi prezinta situatia cu mancarea si obiectivul primei zile: bivuacul Terminal I de la cota -465m. Ar trebui sa ne ia pana la opt ore. Trebuiau schimbate corzi fixe si bucle. Apoi, ma intreaba direct:
- Are you ready ?
- Almost ! ii raspund.
Se uita lung la mine si da din cap, a inteles despre ce vorbeam.
Oare eram gata ? Cateva ganduri o luau aiurea spre casa...M-am retras intr-un colt al platoului, departe de tabara sa povestesc un pic cu Loferer Steinberge despre problema cu care ma confruntam. Anii s-au adunat si in spatele meu aproape fara sa-mi dau seama. Amintiri cu colegii de ture din tara erupeau in mine in momentul ala. Cine a facut ceva asemanator, intelege despre ce vorbesc. Speologia reprezinta un ultim taram al omului ca si explorator. Ai sansa sa gasesti CEVA.
Dupa ce imi sorb cafeaua in liniste, ma ridic si pornesc hotarat sa ma echipez. Petr accentueaza starea:
- Say goodbye to the sun, we won't see it for six days !
Era intr-adevar superb. Un cer cristal te lasa sa vezi Salzburgul aflat la 60 Km distanta...
Primii au intrat portughezii cu cele sase banane aferente. Le-am facut poza de intrare si i-am filmat un pic.
Noi ne-am echipat in galeria orizontala de la intrare pentru a nu transpira. Oliver a intrat cu Petr inaintea noastra sa schimbe deja corzi. Mark ma urmarea. Deabia facusem cunostinta.
- So, what's the plan ?
- Stay together and help eachother with the kit bags, especially in the tight passages this is the key.
"O sa fim o echipa adevarata !" mi-am zis.
- You go first, you've been here before in 2008, right ?
- Ok !
Atent la inceput la echipari, pe masura ce coboram, automatismul lonja scurta/coborator si-a intrat in drepturi. Eram intrerupti de pasajele stramte ce te storc de vlaga. Pasam bananele asa cum planuisem la exterior. Apoi ne reluam ritualul:
- Seil frei !
- Ok !
- Rope free !
- Allright !
Ajungem in capul putului de la -70 cu are ca reper o stramtoare pe verticala. Dincolo de ea eram pe cont propriu total.
Ne intersectam cu Oliver si Petr care refaceau capul de put de la bifurcatia sistemului polonez cu cel german. Coarda noua ne mangaie parca coboratoarele. Traverseul in Frankfurter sistem este spectaculos. Esti suspendat in aer, sub tine sunt 80 de metri si trebuie sa treci in blocatoare ca sa urci spre galeria orizontala descoperita prin pendul. Ceva se schimba...erau bananele ce opun rezistenta operatiunii de urcare. Acesti saci speologici, denumiti de noi banane datorita formei pe care o capata purtate pe spate, sunt cu siguranta cele mai injurate obiecte de echipament. Se agata, te trag in jos, te blocheaza in stramtori. Le luam in picioare, le aruncam, le taram, le batem. Sunt cele pe care ne dam ultimii bani, in ciuda faptului ca sunt la fel de importante ca si un ham. Continutul primordial din banane poate fi pierdut instantaneu daca cedeaza o cusatura sau o chinga. O banana "avariata" pericliteaza siguranta colegului aflat sub noi...intregul continut se va revarsa cu viteza G in capul camaradului.
Intrati in Frankfurter sistem, facem cunostinta cu prima serie de cascade. Apa este mica, in conformitate cu vremea de la exterior. Urmeaza o saritoare unde zabovesc la o tigara. Mark o coboara pana in sala Vershworungshalle de unde s-a descoperit "missing link" - un pasaj orizontal ce intersecteaza din nou sistemul initial explorat de polonezi.
Petr coboara si ii aud respiratia inainte sa ii zaresc lumina. Un zgomot puternic ma face sa tresar.
- Petr, are you ok ?
- Auuuu, nope !
- What happend ?
- Auuuuu!
Instantaneu ma degajez din capul de put al saritorii si ii strig lui Mark ca avem o problema si sa ramana pe loc unde e.
Ma intorc la baza putului unde Petr se pravalise pe spate.Se tinea de spate. Verific coarda si coboratorul, apoi il pipai pe spate. Nu poate ramane aici, vine Oliver de deasupra si poate da pietre...
- Can you stand up ?
Petr se opinteste si se ridica icnind precum un urs ranit. Respir usurat, nu si-a rupt nimic, altfel nu statea in picioare. Ii iau bananele. Intr-una este rotopercutanta cu diferite alte piese de scularie. Este atat de grea incat trebuie sa imi folosesc ambele brate sa o ridic de pe podea. O iau si pe a doua si ma retrag in capul putului urmator. Ii strig si lui Petr sa vina urgent langa mine. Studiem problema. Coboratorul era intreg, coarda asemenea. Deci, s-a rupt ceva mai sus o fractionare. Carabiniera, spit sau anou de chinga era intrebarea. Ironia sortii: Oliver schimba buclele cu unele noi noute, doar ca el era ultimul. Ce inseamna greutatea in astfel de situatii ! Portughezii trecusera si ei pe aici, apoi eu si Mark. La Petr cu ale sale banane de 40l, o bucla de chinga s-a rupt. Era acolo de patru ani.
Dupa ce verific din nou sezutul violet al lui Petr, apare si Oliver usor ingrijorat. Ma uit la buclele noi si ii spun in gluma:
- Nice slings !
Sosirea in capul putului de 55m numit China Syndrom este prilej de bucurie. Mai avem un pic pana la meandrul inainte de bivuac. Dupa coborarea putului, bucuria ne cam dispare pentru ca trebuie sa luam apa in cele opt sticle de 1l pentru bivuac. Ma intreb unde le mai punem si pe astea. Apare Petr si Oli si impartim sticlele. Intram in meandrul ce ne conduce spre salita de bivuac "Terminal I". Acest meandru este psihologi. Stii ca mai ai un pic pana la odihna iar el nu te lasa sa treci. Ne-a luat o ora sa parcurgem toti patru cu cele opt banane cei 30 de metri orizontali. Apoi, am mai coborat un put de 21 metri si am aterizat direct pe izoprenele depozitate in bivuac.
Ne strangem mainile. Expeditia "go for 10000" a inceput !
Cum nimeni nu se inghesuie la facut mancare, ma declar bucatar sef si ma apuc de treaba. Apa adusa dispare instantaneu sub forma de ceaiuri, supe si un fel de mancare din paste cu branza topita, supa, kaiser, mirodenii, ceapa calita, bulion si ce mi-a mai picat prin mana. Oliver spala vasele si punem din nou de ceai, ceai granulat ce se dizolva instant si in apa rece. Nu ne ajungea niciodata, oricat de mult faceam. Temperatura pe care o intuiam ca feeling incepe sa isi intre in drepturi. Tremuram cu schimbul. Din fericire nimeni nu s-a udat. Mark isi scoate pufoaica. Parca aterizase dintr-un film cu o expeditie in Himalaya. Corpul meu suporta cu brio racoarea numai cu un polar pus peste subcombinezon.
Vine vremea sa ne facem "paturile".
Argon, f@cking Argon 
Fiecare piesa de echipament are ceva de spus in realitatea din teren. Si nu vorbesc de realitatea din magazin de pe sacii comercializati fara nici un bun simt ca fiind de -10 confort, eventual -15. Vorbesc de realitatea "reala". Umiditatea de 90% si temperatura scazuta de 0,6 grade Celsius si-au pus amprenta inca din prima zi de bivuac. Ideea unui sac ultralight, pe cat de buna pare din punct de vedere al volumului, este o gluma buna intr-un astfel de mediu. Am avut cu mine "o piesa" adevarata ce mi-a oferit odihna si confortul necesar refacerii organismului in somn. Un sac de 1500g: Vaude Ice Peak Basic din gama de varf Argon a anului 2005. Ii multumesc prietenului meu Radu pentru aceasta piesa de echipament. Introducandu-l intr-un sac de bivuac am realizat doua lucruri: am protejat puful de umiditate si am avut un strat suplimentar de aer. Rezultatul mi-a intrecut orice asteptari. Fara indoiala ca din punct de vedere al confortului in Loferer Schacht, cel mai reconfortant moment  era reprezentat de intrarea in sacul de dormit. Pentru cateva ore, corpul meu isi refacea depozitele de energie. Fara odihna corespunzatoare, corpul uman clacheaza. In cinci minute dupa ce ma bagam in sac cu subcombinezonul pe mine, transpiram. Am dormit numai in second skin pentru igiena, puteam sa stau gol in el. Langa mine Mark se bataia in sacul "ultralight" cu pufoaica pe el iar Petr era cu genunchii la piept din acelasi motiv, frigul. Numai Oliver dormea linistit in puful sau. I-am spus sa isi ia si el sac de bivuac pe viitor pentru a-si proteja puful de umezeala.
Trezirea si iesirea din caldura sacului este insa alta poveste...

Meandre, meandre, meandre...
Luni, 23.08 la ora patru dimineata ne-am trezit instantaneu cascada care se umflase si scotea u zgomot asurzitor. L-am simtit pe Oliver ingrijorat. Sunt convins ca nu a mai inchis un ochi pana dimineata, era liderul expeditiei si intuiam ce gandea.
Am atipit la loc si m-am trezit la 8:00. Eram in picioare zgribulit. Am bagat cafea si m-am fortat sa mananc ceva pentru ca eu nu pot manca dimineata. Ne-am impachetat la loc bagajele si am pornit spre Garten fur Die Harten (gradina celor puternici), adica bivuacul 2 de la -575m.
Aparent, distanta mica intre cele doua puncte. In realitate, treci prin -700 pentru ca apoi sa urci, o configuratie mai rara.
Dupa Terminal I intram direct in zona cea mai expusa la viituri. Doua echipari mai deosebite mi-au atras atentia: echipare cu doua corzi, una pentru parcurs, cealalta intinsa la maxim pentru a parcurge pasajul cu lonja pe ea. Te scotea din cascada.
Pornesc mai departe cu Petr. Ajungem in putul Drachentzahn (Dintele Dracului) Absolut demential, o septa imensa de tavan sta in consola. Langa tine, apa se pravaleste in hau.
Apoi, intram in zona "safe" a cavitatii, Jolly Oli. Un pasaj fosil, cu o liniste de mormant. Stam sa ne tragem sufletul. Mancam o ciocolata. Urmeaza un cap de put cu o singura bucla de dupa un natural. "Oare de cand e asta aici ?" Petr o ia inainte, nu prea ii place sa studieze echiparile. Aterizam dupa o succesiune de puturi mici in fata unui meandru ce mi s-a parut interminabil: Geburstagmaander (meandrul zilelor de nastere). Cand iesi din el parca intr-adevar te-ai renascut. Cat de frumos ar fi fost fara aceste pasaje... .Apoi ajungem la "surpriza": trebuie sa urcam circa 100 m. Petr imi da de stire ca suntem la -700 si scot camera sa filmez ce vorbeste. Apoi urca. Il urmez intr-o succesiune de puturi echipate bine pe naturale. Apoi iar un meandru si...ajungem in bivuac. Bagam repede un ceai in doi cu apa adusa de portughezi care trecusera pe aici cu o zi inainte. Trebuia sa luam apa. Dupa ceva vreme in care frigul se instalase prin salopeta, apar Oliver si Mark. Mergem impreuna dupa apa. Practic, apa se ia dintr-un put aflat la un sfert de ora. Doua maini curente peste pasaje expuse si apoi putul. Super fotogenic cadrul astfel incat filmez. Am umplut absolut toate recipientele pe care le aveam disponibile cu apa. Cam 20 l. Ne-am reintors in bivuac si am instalat terminalul CaveLink sa mai aflam si noi despre ce se intampla pe afara. Sistemul acesta de comunicare este incredibil. Practic, poti trimite mesaje text in orice retea, fara fir, din adancul pamantului. In Loferer Schacht se testeaza de trei ani sistemul pentru a fi imbunatatit. La fiecare an apare o actualizare. Primim primele stiri de la Echipa 1, escalada incepuse. Afara fusese furtuna, dupa cum intuisem in bivuacul I cand ne trezise zgomotul apei. Acasa, totul era in regula.
Gatesc din nou un amestec ad hoc din multe pachete si bagam in noi ceai. Vizitez imprejurimile si studiez echipamentul lasat de la expeditiile anterioare. Zicralul se oxideaza stand degeaba in mediul speleal. O duzina de placute si carabiniere oxidate atarnau de o cordelina.
Inainte de culcare, Oliver ne expune planul de explorare. Eu si Petr mergem in Minas Tirith sa continuam sapaturile in Sekt oder Selters (sampaniea sau limonada, functie de rezultat :)). Oli si Mark merg in Bazileos sa carteze ce se explorase anul trecut.

Cum spatiul de bivuac nu ne permitea sa dormit toti patru unul langa celalalt, ne impartim pe echipe si la somn. Mark cu Oli intr-o plomba in perete, eu cu Petr la 10 metri pe galerie, sa ne ferim de curentul de aer ce vine dintr-un put ce intersecta traseul pe unde venisem. Ca sa mai diminuam din curent, am intins o folie mare de plastic in dreptul putului. Se umflase de la curent precum vela unei corabii.
Lui Petr ii era frig, rau...Il simteam cum icneste langa mine. Omul asta nu spune nimic niciodata. Trebuia sa intuiesc daca icnea de frig sau de durerea de la cazatura. I-am explicat ca era coechipierul meu si trebuia sa inteleg ce are. Pana la urma m-a lamurit ca ii era "putin" frig.
- See you in the morning man.
- I hope so...
"Cum adica ?". Ma rog, adorm cu gandul la Stapanul Inelelor si incercam sa imi reamintesc cum arata Minas Tirith in film.

Minas Tirith exista
Marti, 24.08 ma trezesc in miros de cafea. Din respect fata de "bucatar" m-au lasat sa dorm mai mult si mi-au facut si cafea. Conditiile extreme scot Omul din noi la suprafata, este extraordinar !
Ma pun pe facut micul de jun ce trebuia sa fie cald in dimineata aceea. Nu ne grabim, ca oricum nu mai exista timp. Verificam "mailul" pe CaveLink: afara se anunta furtuna. Echipa 1 a terminat aproape escalada. Acasa e bine. Si chiar daca nu ar fi, cine mi-ar strica cheful cu tampenii aflandu-ma aici ?
Primesc in banana din dotare un tub din PVC cu capac si o trusa de scule (!?!). Imi pun camera video si lanterna poreclita "monster light". Petr isi ia banana albastra. Deci nu, chiar trebuie sa povestesc despre bananele lui Petr! El avea doua banane, una albastra si una galbena. Ambele de 40 l. Diferenta, in afara de cea evidenta de culoare, consta in continut. In banana albastra avea rotopercutanta Boschammer de 6Kg cu spirale de la 10 la 80 cm lungime, spit, dalta, ciocan, levier, roata de rezerva, portbagaj... :) deci era ENORMA. Cred ca ii lipsea un cric, ceva, ca sa ridice bolovanii cu el. In cea galbena avea echipamentul personal. Adica 50 m de coarda (?!?), vreo 20 de amaraje si sacul de dormit cu polarul si niste maruntisuri.
Am mers impreuna toti patru pana in "Stairway to Heaven" de unde eu cu Petr trebuia sa coboram spre paradis iar Oli si Mark urcau spre Bazileos. Practic, de aici se ajunge la cota minima actuala a cavitatii, noi avand de lucru ceva mai sus. Capul de put pe o singura bucla de chinga m-a nelinistit total si dupa ce am coborat am inceput sa caut prin banane o bucla sa dublez mizeria la intoarcere. In Minas Tirith, parca esti afara. Am incercat sa filmez ceva dar era imposibil, trebuia sa insist pe detalii. Seamana destul de mult cu salile din Humpleu. Picaturile cazute pe argila formasera mici bazinase deosebite. In rest, blocuri imense prabusite. Am coborat pana la pasajul stramt de unde se intra in Sekt oder Selters. Mi-am aprins o tigara si am inceput sa ii explic lampei Ariane ca ar fi frumos din partea ei sa mearga ca sa imi mai crut acumulatorii.
- Take care with cigarettes and also carbid here !
- Huh, why is that ?
- You have explosives in youre kit bag !
- Jesus, now you tell me ?
Deci, tubul pe care il carasem era plin cu explozibili.
Ne lasam tot echipamentul TSA la intrarea in stramtoare si pornim spre operatiunea "demolarea". Evident, Petr se blocheaza in banana albastra si nici in ruptul capului nu cere ajutor. Ii propun eu sa o lase ca o imping eu dupa ce el trece.
- Ok, good ideea.
- No shit ?
Trecem cu bine si aceasta ultima portiune si pornim la atac impotriva blocurilor ce obstructioneaza accesul mai departe. Curentul de aer este foarte mare deci, nici nu incape indoiala ca aici e ceva mare. Nu mai lucrasem cu rotopercutanta pe benzina si a trebuit sa studiez problema. Carburatorul trebuia sa primeasca suficient aer pentru ca motorul sa ramana la ralanti precum la Daciile vechi. Avea si surub de avans. Problema cea mare o reprezentau emanatiile de gaze in spatiul destul de stramt. Cum scula nu mai era la prima tinerete, evident ca se mai oprea cand avea ea chef sau nu pornea deloc.
Saparea a decurs astfel: Petr urca la locul cu pricina, ce era foarte stramt, iar cand ajungea eu porneam motorul masinii si o duceam asa pana la el pentru ca acolo nu aveam loc sa o pornim. Apoi, foram, ca in mina. Am aruncat in aer doua "televizoare" care ne enervau iar eu am inceput sa ma intreb cam cat de sanatosi suntem la cap realizand situatia.
Distractia s-a terminat in momentul in care am ramas fara combustibil. Am reusit sa imi varasc capul printr-o fereastra prin care vedeam o sala, probabil continuarea lui Minas Tirith dincolo de aceasta gatuire. Nu vom afla decat anul viitor ce ne mai rezerva aceasta cavitate fabuloasa.
La intoarcere am gresit drumul, sala fiind gigantica, am bajbait dupa iesirea spre Stairway to Heaven. Am folosit in capul de put bucla cu care era asigurata rotopercutanta. Eram atat de panicati de chinga aia solitara din capul de put incat am urcat eu primul, fara banana, ca sa exercit o cat mai mica forta in amaraj.
In bivuac am facut repede un ceai si am asteptat echipa cealalta. Au sosit cam la o ora dupa noi cu vesti bune. Gasisera galerii noi iar Bazileos continua. Trebuia cartat tot ce se putea. Prin CaveLink baietii din echipa 1 ne transmit ca au dat de tavan, adica hornul se infunda. Treburile erau clare.
Mark propune sa reechipeze pasajele cu lipsuri spre suprafata. Sunt desemnat in echipa cu el. Petr si Oli mergeau sa carteze ce explorasera. Trebuia sa facem loc in bivuacuri pentru echipa celor trei portughezi, astfel ca planul a fost batut in cuie.
Inainte de culcare Oli a transmis spre suprafata planul. In doua zile eu si Mark trebuia sa fim afara.
Eu am gatit din nou un talmes balmes delicios din felurite plicuri. Am adormit cu ochii pe harta cu punctele marcate ca fiind critice pentru refacerea echiparii.

Vine apa mare
Miercuri, 25.09 prepar micul dejun pentru toata lumea si il anunt pe Mark ca nu mai avem ness. Trecem pe "rezerva" adica cafeaua naturala adusa de el. Ne blindam bananele cu deseurile ce trebuiesc scoase afara si primim si trusa de spituri completa. Ne luam ramas bun de la colegii nostrii, deveniti prieteni in doar cateva zile petrecute acolo. Pornesc primul si reusesc sa incurc galeriile. Ne trezim in buza unei saritori. Ne intoarcem si intram pe calea cea buna. In loc sa urcam, coboram suta de metri pe care o urcasem la venire. Aiurea senzatia. Am batut un spit cu greu, tamponorul era defect, mansonul de cauciuc nemaifacand priza, se rasucea in gol. Am dublat tot ce am putut pe naturale.

In sectorul fosil Jolly Oli pierdem o ora cautand continuarea in sus. Intre timp gasim o galerie noua si urcam pe ea. "Cum ar fi sa gasim aici ceva?". Dupa doua escalade pe blocuri instabile, gasim urme de slam, nu eram primii acolo... Ne intoarcem in traseu si continuam urcarea. Pe putul Drachenzahn apa se izbea cu zgomot de podea. Ne intrebam cat de rau ploua afara. Cantarim situatia. Cu siguranta debitul este imens dar se poate trece, inca. Mark urca primul. Zgomotul facut de apa cascadei ne impiedica comunicarea. Cand vad lumina lui Mark undeva in tavan, pornesc si eu. Pe urcare am avut timp suficient sa studiez fiecare put pentru ca ne deplasam mult mai incet. Traversam totusi intr-un ritm sustinut portiunea expusa la viituri si ajungem in Terminal I dupa...cate ore, nu stiam. Nici unul din noi nu avea ceas :)
Ne instalam confortabil in jurul primusului pe care fierbea de zor ceai. Prepar o supa si paste cu bacon apoi stam la povesti. Eu nu puteam sa-mi dau jos hamul pentru ca demirondul se blocase. Folosesc coboratorul pe post de cheie dar tot degeaba. "O sa dorm cu harnasamentul pe mine" ma gandeam. Mark apuca demirondul cu o mana si cu dreapta incepe sa forteze piulita. Incepe sa se invarteasca. Ma uit usor uluit.
- Climber hands, imi zice zambind.
Studiez demirondul cu atentie, avea mai putin de un an de speo si deja ma lasa. Inteleg ca traim intr-o lume "consumabila" dar nu inteleg rabatul la calitate cand vine vorba de echipamentul de protectie individuala. Oare si noi suntem consumabile ?
Aveam mainile iritate, ma prinsese soarele fara sa imi dau seama inainte de intrare si manusile  speo de PVC functionasera precum un smirghel pe pielea oparita. Aproape facusem rani. Mi-am pus manusile de powerstretch si m-am hotarat sa urc cu ele a doua zi. Stiam ca am sa le fac zob dar nu puteam sa risc o infectie.
Dimineata trebuie sa aducem apa in bivuac. Imi reamintesc de meandrul ce trebuie parcurs si adorm aproape instantaneu.

Nimic din ce a fost nu va mai fi.
Joi, 26.09 ne trezim candva, probabil dimineata. Ma uit in bezna incercand sa disting ceva. O flacara albastruie imi spune ca MSR-ul lucreaza la ceva. Mark se trezise si era la "toaleta". Pusese la fiert cafeaua. Am preparat un mic dejun din ce mai aveam. Pastram in salopete cateva batoane sa le avem la indemana si facem curat in bivuac. Pornim in sus si facem popasul de rigoare pentru a lua apa. Nici unul din noi nu avea chef sa se intoarca cu apa inapoi in bivuac dar trebuia sa lasam pentru colegii nostrii totul in ordine. Am coborat eu cu banana plina cu sticle de apa inapoi in bivuac. Realimentarea bivuacului ia o ora datorita meandrului.
Croll, poignee, croll, poignee, lonja scurta. Simt o durere in zona abdomenului. Imi desfac salopeta si subcombinezonul si constat ca am pielea iritata de la croll. Imi pun un second skin intre piele si subcombinezon sa imi atenueze din frecare. Iar croll, poignee, croll, poignee.  Dupa zeci de fractionari ajungem la baza putului unde se rupsese bucla de chinga cu Petr. La urcare, puturile pareau mai mari si mai dese. Aveam senzatia ca nu mai e mult si ne incerca un sentiment placut ca vom simti iar aerul curat al verii tarzii. Ne rehidratam si pornim in sus. Se instaleaza incet oboseala, bananele ma trag cumplit inapoi. Ajungem in jonctiunea dintre sistemul polonez si cel german. Ma resimteam dar stiam cat de putin mai e. Ce mai, suntem ca si afara. Ajungem la baza putului cu stramtoarea verticala de la -70 miscandu-ne ca niste roboti. Mark trece primul prin stramtoare si imi da liber. Pornesc cu bananele lonjate de demirond ca sa incap. Ma proptesc evident cu casca perpendicular pe deschidrea ingusta. O scot si trec asa. Mai sunt doar 70 de metri de urcat. "Esti in Avenul Bratei si ai de iesit afara", imi spun. Un ultim meandru ne stoarce si ultima picatura de energie ramasa. Ma prabusesc de efort la baza ultimului put, de 42m. Trebuie sa bag ceva, o ciocolata. Mark baga apa. Eram curiosi cat este ceasul. Faceam pronosticuri. Trebuia sa fie seara dar inca lumina, asa speram. Eram atat de stors de energie incat mi-a fost greu sa imi desfac pana si salopeta pentru nevoile biologice. Ma miscam din inertie, oboseala punand stapanire pe corpul meu. In meandrul pe care tocmai il trecusem picioarele nu mai vroiau sa stea pe prize, mainile nu mai aveau forta sa stranga. Bananele isi bateau joc de mine. Incepusem sa vorbesc cu ele, amenintandu-le. "Calmeaza-te, mai ai putin" imi spun.
Plec primul pe ultimul put cu pedala in dublu ca sa termin mai repede. Nu mai tineam minte cate fractionari are, insa dupa a doua ma uit in sus si mi se pare ca vad lumina. "Hmm, mai e ceva pana acolo". Stau si ma odihnesc in a pic invartindu-ma in sens orar. Din perspectiva de paianjen admir putul in jos unde Mark se pregateste sa ii dau liber. Inchid ochii si parca plutesc undeva in eter. Nimic din ce a fost nu va mai fi. Totul se rezuma la clipa, tot universul se oprise in loc. "Bun venit in lumea cavitatilor extreme", imi zic. Trag aer in piept, verific cu coada ochiului daca croll-ul musca din coarda si pornesc. Dupa numai cateva pedale, dau cu poignee-ul de mana curenta din capul putului. Ma uit chioras la ea si apoi in sus. Lumina pe care o vazusem era dintr-o alta intrare, eu ajunsesem deja in capul ultimului put. Pun pedala in bucla de coarda sa ma ridic peste prag dar nu imi iese. Ma enervez si imi scot bananele de  pe mine si le suspend pe mana curenta. Nu pot trece cu ele legate de mine. In fine, ma ridic in galeria orizontala si imi recuperez si bananele.
- It's free !
- So nice to hear that, se aude Mark.
Scot camera sa il filmez cum urca dar se abureste obiectivul datorita diferentei de temperatura. Caldura de la exterior o simteam prin fiecare por. Narile isi aduceau aminte de mirosul aerului curat de afara. E clar ca nu suntem facuti sa traim in mediul speleal.
Ajunge si Mark si pornim impreuna spre iesire pe ultimii metri orizontali. Zapada de la intrare se topise aproape complet. Nu vroiam decat sa fie senin, sa vad stelele. Si exact asa era ! Apreciem mult mai bine ce avem in jur dupa un sejur subteran. Luminitele din Lofer pareau licurici ce ne intampinau bucurosi. Puzderia de stele si luna luminau magic tabara de baza. Un licurici mai mare isi facu aparitia de langa cort.
- Hehehe Bravos !
Era Marvin. Ne imbratisam si incepem sa ne dezechipam. Punem bananele in ordine langa bucatarie si ii cer lui Marvin litrii de lichide, orice ar fi ele.
Era ora 21, intuisem corect orele. Prin CaveLink trimitem stirea si la ceilalti. Toti cinci trebuiau sa doarma impreuna in Terminal I in noaptea aceea.
Bucuria de a fi acolo s-a instalat imediat. Am baut ceai si supa si am mancat snitzel. Bagam in mine ca la masa de Craciun. Mark nu mancase decat doua batoane pe tot traseul si nu intelegeam cum mai sta in picioare. S-a asezat langa mine si a inceput sa "guste" din snitzel. Am infulecat intregul pachet amandoi. Ne-am strans din nou mainile si ne-am vorbit din priviri. Asa se naste o prietenie adevarata.
Am dormit care pe unde a avut chef. Marvin in cort, era racit cobza. Fusese si la cabana pentru medicamente. Se pare ca la exterior vremea s-a jucat zdravan cu tabara noastra. Mark s-a cuibarit afara intre doua stanci. Eu m-am asezat tot afara dar sub prelata bucatariei. Am crezut ca voi dormi neintors, dar...

Spectacol de final
Vineri, 27.08 m-am trezit la 5 de durere. Ma dureau mainile. Nenorocitele de unghii pe care am facut greseala sa le tai chiar inainte de intrarea in aven cresteau si impingeau argila intre piele si unghie. Asa durere nu am mai avut. Cred ca se compara cu cea de dinti. Degetele mari erau complet umflate. M-am apucat sa ma plimb printre stanci in lumina zorilor de ziua. Totul era invelit in nuante de albastru. Am si filmat cate ceva. In nord se adunau nori. Am fumat si mi-am facut o cafea. Apoi, am adormit la loc. Tot primul m-am trezit, parca nu aveam stare. Se intetise vantul si norii se apropiau. "Oare nu mai pot astepta inca o zi ?" Se pare ca se grabeau sa ne toarne ceva averse drept in cap.
S-au trezit si ceilalti si am inceput sa facem cate ceva de mancare. Marvin era racit cobza. Mancam ceva iar eu ma pregatesc sa cobor la cabana. Imi fac ruscascul si prind banana pe el. In momentul cand ma ridic sa plec, ceata acopera toata valea. Fac cativa pasi si ma intorc. Astept un moment mai prielnic.
Brusc incepe o furtuna memorabila. Zeci de litrii de apa ne trimit direct in cort, un adapost precar pentru ce se dezlantuise. Asteptam cu ochii pironiti pe structura cortului. O rafala ne zboara prelata "bucatariei". Ne intrebam daca cortul va rezista. Iesim sa salvam ce apucam din lucrurile imprastiate pe afara. Furtuna scade din intensitate si ne retragem iar in cort. Apare Petr in gura cavitatii. Ies sa il intampin cu camera video. Arata sleit de puteri iar vremea nu il ajuta deloc sa isi revina. Ce noroc am avut eu si Mark cu cateva ore inainte! Nu puteam sa ii preparam nimic cald, totul se transformase intr-o harababura. Se dezechipeaza si intra in cort. Ii dam ciocolata si apa. Dupa o vreme apare si Oliver. Il intampin la intrarea in aven. Se pare ca iesise mai de mult dar furtuna l-a tinut in intrare. Cum cortul nu putea adaposti atatea persoane, trebuia sa coboram la cabana, cat mai repede. Eu aveam bagajul facut, gata de plecare. Mark tocmai isi terminase si el rucsacul si il asteptam pe Oli.
Pornim toti trei pe final de furtuna. Un spectacol de exceptie se desfasoara in fata noastra. Reusesc sa trag cateva cadre bune in drum spre cabana:

Ajunsi in ospitalitatea cabanei von Schmidt Zabierow, incepem sa ne refacem. Iar torn in mine litri de lichide. Pe inserat apare Renato cu Pedro. La tabara au ramas Petr si Timo. Stam pana seara tarziu la povesti despre ce a facut fiecare. Datorita vremii oripile, cabana nu mai avea asa multi turisti.
Oliver proiecteaza in sala de mese filmul din preturul expeditiei pe care l-am realizat. O duzina de oameni de munte stau si urmaresc ecranul timp de aproape o ora. La final, Marvin vine cu idei de iluminare in CristallKanyon si incep o conversatie tehnica despre solutii de iluminare si aparatura video. Pedro ne arata primele poze din expeditie pe aparatul 3D proaspat achizitionat. Foarte tare efectul asta ce se vrea viitorul fotografiei, doar ca nu toate subiectele se preteaza la asa ceva. Seara este incheiata de serpasul nepalez Gelu cu imagini din expeditiile himalayene. Ma uit uluit la locuri unde nici nu visez sa ajung vreodata. Cine stie...
Imi alesesem priciul de langa peretele cabanei. Tarziu in noaapte sunt trezit de vant. Nu stiu ce intensitate a avut dar stiu ca auzeam trosnind peretii de langa mine. Instantaneu gandurile imi zboara la Timo si Petr ce erau in tabara de baza si ma gandeam cum e sa iesi dupa sase zile de frig si umezeala ca sa dai de acelasi lucru, la care se adauga si vantul, la exterior.

Finalul expeditiei
Sambata, 28.08 ne trezim cu greu. Afara era ingrozitor de frig si ceata. Ploaia marunta se transformase in lapovita. Nu puteam sa imi dezlipesc ochii de pe geam privind la vreme. Urma sa urcam inapoi sa desfacem toata tabara. Cu totii incercam sa ne facem curaj sa urcam inapoi la tabara. Numai Marvin urma sa coboare, era foarte racit.
Eu aveam doua probleme majore. In primul rand mai aveam doar doua tigari. Una am consumat-o la cafea, cealalta am pus-o deoparte. A doua problema era reprezentata de suprapantaloni si manusi. Cum imi lasasem suprapantalonii in banana cu echipament montan, am plecat numai cu second skin-ul si niste pantaloni respirabili pe mine. Salopeta speo era o optiune dar momentan nu o mai suportam. Astfel ca m-am udat instantaneu la picioare si m-am obisnuit. Cat timp ma miscam, nu era foarte rau. Manusi nu mai aveam si a trebuit sa indur.
La tabara, baietii dormeau dusi. Cortul avea ancorele in stanca si a rezistat extraordinar. Timo dormise in galeria orizontala din cauza zgomotului facut de combinatia vant-cort. Petr dormise in cort atat de adanc ca nici nu bagase de seama ce se petrecea afara. L-am gasit motaind in sacul de dormit. Cred ca ii era in fine cald.
Inventarierea si sortarea intregii tabere a fost un chin datorita frigului. Imi intepenisera mainile. Cum si degetele erau imflamate, tortura a fost totala. Ne-a luat patru ore sa strangem tot si sa depozitam bidoanele pentru expeditiile viitoare. Am luat cu noi mancarea perisabila ramasa, deseurile si cateva piese de echipament ce urmau sa stea la cabana.
Am coborat cu totii la amiaza savurand unltimele clipe ale expeditiei. Eu mai ramaneam la cabana in timp ce ei urmau sa coboare in Lofer. Trebuia insa sa rezolv problema blestematelor de tigari. Daca nu, coboram si eu in Lofer sa imi iau.
Problema mea s-a rezolvat in bucataria cabanei, unde Kati mi-a intins doua cautii rosii mari cu...trabuce.
Nu mai fumasem trabuc de foarte mult timp si ultima oara o facusem ca sa ma prostesc. Am hotarat ca ma voi descurca cu aceste tigari imense si ca nu voi mai cobora.

Am dat de baut o bere la doritori si am bagat si eu una, a doua zi urma sa schimb cifra de dupa prefix. Speram sa am vreme mai buna sa fac un traseu, ceva.
Mi-am luat ramas bun de la colegii de expeditie cu multa emotie si pareri de rau ca va trece ceva vreme pana ne vom revedea. Apoi, i-am privit cum dispar in ceata continuand sa le fac cu mana.
Ramas singurel, mi-am petrecut seara in compania revistelor Bergsteiger, Alpin, Oudoor si a lui...Pasang Gelu Sherpa. Am ramas impresionat in fata acestui om. Modest, slab si cu fata biciuita de cele mai puternice furtuni imi povestea despre muntii tarii lui cu pasiunea unui adolescent. Lucreaza la cabana Schmidt Zabierow vara iar in primavara si toamana este organizator de expeditii in Himalaya. Si-a facut propria companie de expeditii, Endless Himalayan Adventure si este instructor de alpinism. Interesant este numele. Pasang inseamna vineri, ziua in care s-a nascut. Sherpa este evident ce inseamna. Sute de alpinisti ca el, modesti si fara "titluri" cuceresc anual cele mai grele varfuri ale planetei fara ca cineva sa le dea importanta. In fata ies "sahibii" adica albii ce sunt de fapt o mare gluma comparativ cu acesti oameni ce se nasc puternici dar saraci. Cineva, candva a facut regulile astea si ne-a impartit...
Absorbit de povestirile himalayene timpul a trecut foarte repede si inainte de miezul noptii m-am dus la culcare visand la Annapurna trek. Caci daca nici macar nu ne permitem sa visam, atunci cu siguranta nu vom realiza ceva !

Treizeci si sase
Duminica, 29.08
Cadoul de ziua mea a venit sub forma unei cuverturi de nea asternute de jur imprejurul cabanei.
Am avut parte de urari din partea casei si de ceva special: clatita cu ciocolata preparata live de Pasang Gelu:

Dupa deliciosul cadou ma hotarasc sa cobor totusi in Lofer. Pe munte venea iarna si incepusem deja sa ma gandesc la tura montana ce urma in cateva zile alaturi de Radu si Frank.
La coborare insa, plafonul de nori s-a spart si am avut parte si de soare. Pe o brana, cateva caprioare savurau caldura astrului. M-am asezat si eu sa ma incarc cu caldura nu inainte de a monta camera pe trepied ca sa prind "vecinele" lenevind.
Pana anul viitor imi doresc sa fac in continuare cat mai multa speologie dar si alte activitati outdoor. Momentan, am genunchii zob si ma dor numai cand ma ridic de pe scaun. Sansa de a vedea lucruri deosebite isi cere tributul.

120 de metri
...atat ne mai despart de scopul propus "go for 10000". In urma cartografierii dupa aceasta expeditiei, avenul a atins dezvoltarea 9893,67 de metri ! Cu siguranta la anul vom trece de acest prag si speram ca si pe verticala sa mergem "beyond 1000".

Tot ceea ce se carteaza, se depune la cadastrul landului Salzburg unde se inregistreaza, asa cum este firesc.

Multumiri
Nu am avut sponsori, insa am avut niste oameni extraordinari care m-au sprijinit moral si material. Au inteles pentru ce si mai ales de ce vreau sa particip la asemenea expeditii. Le multumesc!

marți, 12 octombrie 2010

Maraton Piatra Craiului 2010

...sau mai bine spus semimaratonul Piatra Craiului, in cazul meu.
M-am inscris din timp, fiind sigur ca voi participa la aceasta mare cursa de la noi. E cea mai veche cu acest profil.
Am pornit vineri seara impreuna cu Roxana mea si cu deja rodatii Horatiu si Roxana la astfel de evenimente. Nu dormisem decat o ora intre joi si vineri astfel ca mi-am propus sa cad lat cat mai repede posibil. Aiurea ! In masina nu am putut sa stau locului, eram in faza in care treci peste oboseala si intervine starea "de bine".
Ajunsi la pensiunea Dode am descarcat lucrurile si ne-am luat in primire pachetele maratonului pe care ni le ridicase Vasi, ajuns mai devreme, si camerele. Mie si lui Horatiu ne era cam foame astfel ca am facut niste paste cu ceva sos rosu... Am mai stat la o tigara, doua si am hotarat ca voi sta alaturi de Vasi la start, adica la coada. El participa prima oara la asa ceva si fuma destul de mult. Deci, aveam coechipier. Eu mi-am facut si o strategie, avand in vedere ca ma asteptau atatia kilometri: imi iau doua tigari cu mine: una pentru saua Funduri si alta la Plaiul Foii. Nu pot sta fara aceste mizerii mai mult decat dureaza sa termin un semimaraton. Apoi, m-am dus la culcare, destul de tarziu. Era 1:00.
Pana la ora 2:00 am citit toata revista "Alerg" pe care o primisem in pachet. Mi s-a parut super si ma bucur ca avem si la noi ceva de profil. Am citit fiecare pagina. Evident, nu imi era somn de loc. Pe la 3:00 am realizat ca s-ar putea sa nu mai particip de loc daca nu reusesc sa inchid ochii, sa dorm. Deabia la 5:00 am adormit.
M-am trezit la 7:00 varza, evident. Am coborat la micul dejun tarziu incercand sa imi revin in baie. Am mancat foarte bine, drept pentru care mi s-a facut somn :)
Pe la 8:00 am mai baut o cafea si mi-a dat Horatiu praf sponser sa imi pun in sistemul de hidratare si am pornit spre start. Pana la urma m-am hotarat sa incerc si m-am uitat la locurile marcate pentru renuntare. Plaiul Foii mi s-a parut onorabil. "Poate totusi o sa-l termin" mi-am zis.
Dupa ce m-am salutat cu Gabi si Loria, m-am asezat langa Vasi undeva spre finalul plutonului de atleti. Radeam si eram bine dispus. Am luat aparatul Roxanei sa filmez de pe traseu. Noroc ca am vrut sa filmez startul si am realizat ca nu avea card in aparat. L-as fi carat absolut degeaba.
In fata vedeam ceva forfota dar nu auzeam nimic. Cineva de pe margine ne zice ca nu mai au baterie la microfon si ca se amana putin startul. Se auzea foarte incet niste muzica. Ulterior am aflat ca era Phoenix cu Hora. Deci, in spate nu s-a inteles nimic.

Plecam, asa, deodata. Adica, vedem ca cei din fata pleaca si banuim ca si noi ar trebui sa facem la fel. Imediat dupa start predau aparatul foto Roxanei ca sa nu il car degeaba.
Ca de obicei, la inceput trebuie sa alergi, altfel ramai chiar ultimul. Vasi se pare ca nu a facut-o si l-am pierdut undeva in spate. Am alergat incontinuu pana dupa Gura Raului, apoi m-am pus pe mers ca sa nu obosesc. Mergand eu asa o vad pe Roxana (Campian) ca ma striga. Hmm, ceva nu e in regula. Stiam ca nu era ok cu un picior. O durea rau piciorul si nu stia daca sa mai continue. I-am spus ca nu are nici un rost sa isi forteze piciorul aiurea, putea sa-si agraveze situatia lui. Am mai alergat impreuna un pic pana inainte de urcusul spre Magura si s-a hotarat sa se intoarca. Mi-a dat gelul ei.
La trecerea raului erau niste fete ce faceau fotografii la participanti.
- Stati asa, sa ma fac ca alerg !
Pe drumul spre Casa Folea am mers. Mi-a sunat si mobilul din rucsacel si am si vorbit la telefon despre o viitoare tura speo :). M-a costat ceva vorbitul, vreo 10 participanti au trecut mergand pe langa mine. Vine ceva plat si ii dau. Foarte ciudat era ca pe urcare mi-a fost cel mai bine. Adica, mergeam tare, fara sa alerg si depaseam absolut tot ce era in imediata apropiere. Si se urca ceva...cred ca am depasit 30-40 de colegi de maraton fara sa ma stresez sa alerg. Dar veni si coborarea. Veneau toti din urma si ma intreceau. Eu nu vroiam absolut de loc sa alerg pe coborare, stiam eu de ce...genunchiul drept facut zob in Ciucas nu mi-a trecut nici pana azi. Il simt numai pe coborari. Cum pauza de recuperare nu am facut din "lipsa de timp", ba din contra am fost in doua ture in care am carat rucsac de 40Kg, nici vorba sa imi treaca. Stiam ca ma va apuca candva, pe traseu.
La table nici nu m-am oprit. Am bagat al doilea gel si am fugit pana unde incepe urcusul ala infernal de lung spre saua Funduri. O fata cu parul brunet mergea in acelasi ritm cu mine. Cand o depaseam eu, cand ma depasea ea. Mersesem impreuna dinainte de Casa Folea asa. Acum era in fata mea si nu vroiam sa ma dezlipesc din spatele ei. Pe poteca se formase un fel de gramada si era greu sa depasesti. Daca depaseam pe iarba, faceam efort suplimentar, iar tupeu sa cer sa mi se faca loc nu am avut. Mi se parea aiurea, oricum ma prindeau pe coborare probabil. Ajuns in sa, vad primul participant cu probleme serioase. Probabil o intindere. Se pare ca trasese cam tare. Ajung la PC si ma opresc zgribulit, era frig. Imi scot geaca si, conform planului, bag o tigara spre uluirea unor participanti ce soseau in urma mea. Aflu si pozitia: 270. Nu e rau de loc !" Sa vezi tu ca pana la urma termin chestia asta asa nedormit" imi zic.
Cobor cu grija panta de pe Valea Urzicii, am amintiri neplacute din acel loc. Acolo, pe un jgheab, o piatra enorma dislocata de un pantofar m-a facut sa cobor instant vreo 20 de metri in 1995. Ma salvase rucsacul pentru ca m-am dus pe spate. Noroc ca nu mai aveam celebrii rucsaci cu cadru atunci....Stiam exact si locul. Acum erau corzi si era safe. In fata mea, inca un concurent cu probleme la picioare. Cu toate ca mergea greu, nu il puteam depasi.
La Ceardac au aparut problemele mele. Prea multa coborare si piciorul drept a inceput concertul. E ceva ligament, nerv, muschi in dreapta rotulei care se revolta la fiecare coborare. Nici vorba sa fortez sa alerg. Macar nu m-am oprit de loc. Am continuat asa pana la un moment dat cand nu mai puteam sa suport junghiul. M-am asezat pe jos icnind. O fata ma intreaba daca vreau Ketonal. Nu, multumesc. Stau un pic si recunosc oamenii pe langa care trecusem inainte de Casa Folea. Toti ma intreceau. "Hmm, cam asa se va termina maratonul acesta pentru mine. Pacat..."
Pana la Plaiul Foii m-am reintalnit cu Vasi care ma depasise dar nu realizase asta. Chiar fugea pe coborare :)
Am terminat impreuna traseul "semimaraton" la cabana. 27 km de complezenta. Cred ca ar fi o idee sa aiba si "semi" acest concurs, zic eu.
Pana la anul, sper sa scap de marea problema pe care o am acum la piciorul drept.
A fost foarte frumos. Vremea a fost super ok pentru cei ce alergau. Nu transpirai. Iar traseul...traseul este extraorniar. In cateva ore dai o roata in jurul Craiului, ce poti cere mai mult ?

miercuri, 15 septembrie 2010

Edelrid evolution 2011

Exista si o veste "trista": carabiniera Guitar nu se va mai fabrica. Sistemul "guitar", patentat in 1996 de fosta firma spaniola Lucky (actualmente Edelrid), a ajuns la capat de linie. Este cea mai rezistenta carabiniera normala de pe piata. Sistemul de inchidere al clapetei (guitar) mai este cunoscut si sub numele de "double keylock".

luni, 13 septembrie 2010

Spof and spatula

O combinatie aparent banala, la care nu s-a gandit insa nimeni. Daca ai facut vreodata omleta in tura, intelegi imediat utilitatea paletei Edelrid. In cominatie cu linguro-furculita devine o paleta in toata regula. O folosesc de asemenea cu succes la amestecarea pastelor. De mentionat ca exista si varianta din titan a tacamului si se potriveste de asemenea paletei.

marți, 7 septembrie 2010

Minas Tirith exista...in Loferer Schacht.












O experienta unica in imparatia intunericului imi va lua destul de mult timp ca sa o impartasesc... M-am reintors cu bine dupa mai bine de doua saptamani petrecute atat in pamant cat si deasupra lui.
Pentru moment, trailerul expeditiei ce s-a desfasurat intre 21 si 28 august:

marți, 3 august 2010

La semimaratonul Ciucas 31.07.2010

M-am hotarat pe ultima suta de metri sa particip, planurile mele erau legate de speo dar cum aceasta activitate tine de mai multi oameni, am ramas pe afara, la propriu.
Roxana si Horatiu mergeau, astfel ca m-am cuplat impreuna cu Roxana mea la tura. In Ciucas nu mai fusesem de cand eram copil. Am stat de trei ori vara in Cheia si mai tineam minte cate ceva, Tigaile, Cheia, imensele antenele parabolice...
Mi-am facut si un update la echipamentul specific, constand intr-o borseta de hidratare ca sa nu mai patesc ca in mai, la Moieciu. Pe langa borseta, chiar in ziua in care am plecat mi-am ridicat pantofii de alergare de la Everest. Ii comandasem de ceva vreme si tot asteptam. Au picat la fix. Perechea veche nu si-a dat inca duhul dar am "depozitat-o" in Austria.
Am ajuns in Cheia pe lumina si primul lucru pe care l-am facut a fost sa ne confirmam participarea. A urmat sedinta tehnica la care m-am ingrozit de acustica salii de sport. Nu intelegeai nimic daca stateai in mijloc iar de pe laterale a trebuit sa ma concentrez la mimica organizatorului care vorbea in microfon ca sa imi dau seama ce spune. Fara microfon s-ar fi auzit excelent, poate incearca data viitoare sa remedieze acumularea reflexiilor frecventelor joase prin, de exemplu, saltele (ca tot era sala de sport) puse in colturile opuse boxelor cat si pe pereti. Chiar s-a auzit execrabil. Astfel incat m-am dus sa montez cortul si sa ma apuc de facut mancare, ca la toti ne era foame. Un amestec mexican de legume si ceva spaghete facute de acasa de la R&H  ne-au potolit foamea. Apoi a venit si Ovi cu Alin pe la noi si am mai povestit cate ceva. Am reusit sa adorm relativ repede dar m-au trezit niste caini, multi, foarte multi ! Latrau ingrozitor. Era unul chiar pe drum, langa cort si a trebuit sa ies sa ii explic cate ceva. Ii auzeam cum se departeaza in haita si am cazut in motaiala dar iar au venit. Nu intelegeam cum ceilalti pot dormi. Mi-a luat mult sa adorm la loc.
Dimineata, ne-a trezit Roxana mea la 7. Ea se trezeste la 6 fara ceas in fiecare zi :(. M-am apucat de facut cafea si de probat betele de la Horatiu, ale mele fiind impreuna cu vechii "tenisi" in Austria. Am bagat niste cascaval, salam, un baton cu cereale si o banana. Apoi mi-am preparat Isostar-ul si am intrat in posesia a doua geluri Sponser de la Horatiu. De batoane nu mai vreau sa aud !
Incet incet se aduna toti (Cam 400 de participanti !) la startul ce era si sosire, amenajat foarte aproape de tabara, un lucru foarte bun. Am alergat putin inainte sa ma asez in plutonul. Am inghitit gelul cu apa si m-am pozitionat spre coada, sa nu jenez.

Cinci, patru, trei, doi, unu...plecam. 
Eu personal nu vroiam sa alerg de la inceput ca sa nu "cad" dupa. Multi fac greseala asta. Dar nu se poate, pentru ca macar in primii kilometri trebuie sa ramai undeva intre ceilalti. Astfel incat, am alergat la ralanti cat mai mult, pana la urcare. La primul post, unde aveau apa, nici vorba sa ma opresc. Cateva fete din fata se opresc sa ia apa, castig teren. Inca nu ma durea nimic. Pe urcare s-a terminat alergarea pentru mine si ma concentram sa nu ma opresc deloc, absolut deloc. Ceea ce am si facut. Pe scurt, am cam tras de mine. Mi-am folosit bratele cat mai mult ca sa degrevez picioarele de oboseala prematura. Sus, pe creasta, aproape plat. Cat de frumos era ! Bun, alerg aici. Si reusesc sa alerg mai bine de 3/4 din creasta. Ma tine ceva in dreapta...hmm, o las mai moale. Incepe o coborare. Inainte de ea ma depaseste o doamna cam de varsta mea, poate chiar mai in varsta. Ma cam enervez, dar asta e. Imi pun target tricoul ei alb si bag. Pe coborare nu alerg, ma hidratez din mers si ma uit la peisaj. Parca imi amintesc cate ceva, ar trebui sa fie o cabana pe aici...de fapt, a si fost o cabanuta mica de lemn inchis la culoare, era cabana Ciucas. Dupa urcusul la CP vad noua "cabana" ce se construieste. Si aici se duce dracului tot, o data ce va fi gata ! La CP sunt incurajat, hai ca merge, avem fructe, energizante. Da, multumesc. Dar eu mi-am propus sa nu ma opresc. Dau un pahar pe gat si vad o zeama roz intr-un lighean
- Asta ce e?
- Tot energizant !
Bag paharul in lighean si torn pe gat continutul. Gata, o dau la vale. Am petrecut cam 10 secunde la CP. Intru pe forestier si nu inteleg cum as putea sa alerg repede fara sa cad pe panta aia. Ma opresc, ma dor putin degetele de la picioare. Ma depasesc 4 colegi de semimaraton. Ii ajung si incepem sa ne intrebam unde o ia traseul la stanga. La izvor unii se opresc. Imi pipai sticla, mai aveam Isostar in ea deci, merg mai departe. Intru in padure si ma uit in spate. Un grup destul de mare de fete ma ajungea. Imi vin in cap cateva versuri "Fratioare, fugi ! Vezi ca fug dupa tine!".
Foarte tare, dar cum sa mai fug ca mi s-a mutat durerea din dreapta in stanga. O ignor si bag alergare. Aoleu, e urcus. Bete, bete, nu ma opresc ca asa mi-am propus. Simt ca o gamba vrea sa imi faca figuri. Incep sa o rog frumos sa se potoleasca. Dupa urcus, iar alerg in reprize. Termin continutul bidonului si incerc sa imi amintesc de cabana Muntele Rosu. Aici undeva am vazut un urs acum vreo 20 de ani...misto amintiri. Iata si luminisul si iata si cabana...ce mare e ! Cred ca au mai construit de atunci anexe ca nu era atat.
La ultimul CP iau un pahar de apa si mi-l arunc pe fata cu gura deschisa ca sa si sorb ceva. O domnisoara imi pune in sticla goala niste apa si plec. Ce oameni frumosi si pasionati ! D-aia am venit si aici!
In padure alerg impreuna cu un coleg in rosu. Cand el in fata, cand eu. Ne uitam dupa marcaje. Cum ar fi sa ne ratacim acum ? La un moment dat el se loveste/suceste ceva. Ma uit la el daca e ok. La fiecare pas icneste de durere dar merge mai departe. Il depasesc si incerc sa alerg la vale. De fapt, alerg. Din spate aud pasi ce se apropie foarte repede. O racheta de la maraton trece pe langa mine incurajandu-ma. M-a depasit de parca eu stateam pe banca la soare. Apoi o alta racheta. Apoi, ma opresc si ma dau mai in lateral.
- Hai nu te lasa !
- Nu ma las, te las pe tine sa treci !
Mama ce viteza aveau...foarte tare. Or fuma ? :)
Ma depaseste si un coleg de la semimaraton. Hmm, ce se intampla ? I-a gata, alerg pana la final! Sigur ca da, dar nu aveam viteza, nici vorba sa il mai ajung. De pe margine incurajari: hai hai, bravo, mai ai putin. Eh, uite o mare diferenta dintre manelistii din Moieciu si acesti grataragii care poate au inteles ca exista si alternative la carnea de mici ! Exista o speranta !
Ajung la pod si din spate apare "omul in rosu". Ii revenise piciorul. Am alergat in ceafa lui pana la asfalt dar nu am putut mai mult. Pe la jumatatea astfaltului un alt maratonist m-a depasit.
La sosire "we are the champoins" a lui Queen, talangi, incurajari si multe aparate foto. Dupa ce trec linia cad lat aproape. Cineva ma indruma la umbra. Era groaznic de cald.

Ma uit dupa Roxana si nu o vad, o sun. Era pe traseu sa faca poze.
- N-ai inteles, tigarile mele sunt la tine !
- Da, vin acum.
Nu aveam nici bani la mine si vroiam apa, multa apa. A aparut si Roxana cu "iarba dracului". Am luat apa si cola. Eh, asa mai merge. O cafea lipseste...
Dupa o ora apare si Horatiu, apoi Roxana, Alin si Ovi. Bravo mah, foarte tare. Personal, eram super multumit. Nu ma oprisem deloc, nu ma durea in ultimul hal splina si mai puteam sa ma deplasez. E bine !
Dupa amiaza am gatit spaghete bolognese, cafea si altele. Am mers sa mai ne uitam la  cei ce inca soseau. Mai veneau si de la semimaraton ! Dupa calculele mele trebuia sa fiu undeva la jumate. Asteptam premierea. Tabara de atleti se transformase intr-una de oamenii cu probleme locomotorii. Crampele si carceii erau la putere. Eu cand ma ridicam sau ma asezam icneam de parca ma taia cineva. E bine sa vezi ca nu esti singurul "anchilozat".
La premiere, "minunatul" sunet a fost amplificat si de intreruperile cauzate de cablul microfonului. Bazait, microfonie, tot tacamul. Sa-mi fie cu iertare, dar a fost penibil. Mai ales cand s-au gresit podiumurile. Da ! Au gresit doua podiumuri. Au anuntat locurile, s-au asezat oamenii acolo apoi i-au schimbat ca gresisera. Concurentii stiau mai bine locurile decat organizatorul crainic. Inteleg ca e primul maraton organizat de Truly, dar totusi era vorba de premiere !

Eu am iesit pe locul 27 din 52 (cu tot cu abandonuri) la categoria mea , asa cum banuiam. Sunt multumit.
In rest, atmosfera de la premiere a fost foarte destinsa, bucuria de a face miscare domina aceste maratoane si sper sincer sa ramana asa. Imi e teama ca in momentul in care se vor invarti si ceva bani pe la aceste concursuri se va transforma totul in altceva. Probabil se va infiinta si o federatie de asa ceva, sper sincer sa nu! Sa ramana exact asa, fara sedinte si fara unii mai tari decat altii. Am eu experientele mele...oamenii sunt frumosi pana cand banu', interesu' si faima (adica ceea ce cauta cei mai multi dintre semenii nostrii) ingroapa pasiunea pura. .
Dupa premiere ne-am plimbat putin in cautare de o pizza dar eu cu Roxana am renuntat si ne era si somn. Ceilalti au mai stat pe baricade. Urma si foc de tabara. Eu am dormit visand frumos, nu mai stiu ce, dar era frumos.
Duminica am strans tot dupa micul dejun. Horatiu a stabilit un traseu de "revenire" dupa maraton. Cica urcam pe Ciucas ca e aproape. Am lasat masina in parcarea din Pasul Bratocea si am plecat spre varf. Cand am vazut marcajul cu 3,1/2 - 4 ore spre varful Ciucas l-am intrebat pe Horatiu daca a innebunit.
- Nu mah, intr-o ora suntem acolo, astia exagereaza.

Eu mergeam ca un handicapat. Pe urcare totul a fost ok. Insa ar fi trebuit sa ma intorc din Culmea Bratocea, nu sa continui. Horatiu era in mare forma si ne-a facut un traseu prin Paraul Berii pana la Podul Berii de unde el sa ne ia cu masina, pe care o recupera de unde o lasase. Peisajul "domol" si linistitor al Ciucasului mi-a mai curmat din suferinta insa cand a venit prima coborare, totul s-a transformat in altceva. Pe langa bicepsii femurali, a inceput un ligament de langa genunchiul drept. Efectiv nu puteam sa calc cu dreptul. Cu ajutorul betelor imi taram piciorul drept in timp ce stangul era in aer. Din saua Tigailor, Horatiu a facut cale intoarsa dupa masina. Planul era sa ne reintalnim la Muntele Rosu. Astfel ca noi am mers din Saua Tigailor - Cabana Ciucas si pe acelasi traseu din ziua precedenta, pana la cabana Muntele Rosu. "Mica" diferenta era ca acum eu deabia ma taram iar cu o zi inainte eu alergasem pe aici. Era oribil. Pe traseu am mai intalnit turisti si ma opream sa ma prefac ca ma uit la peisaj. Eram cu tricoul de la maraton si ma gandeam cum aratam. M-a bufnit rasul. Pacat ca nu m-au filmat fetele din spate ca aveati de ce sa va amuzati.
La cabana am mancat foarte bine si a urmat procesiunea ridicarii de pe scaun "Ohhh, au, haaa, auuu".

vineri, 23 iulie 2010

Loferer Schacht expedition "go for 10000" 2010 pretour


In primul rand, trailerul expeditiei:

View on ExposureRoom

Participanti:
Dav Hohlengruppe Frankfurt
Oliver Kube
Bernd Kahlert
Martin Soldner
Jochen Hartig
Ceska Speleologicka Spolecnost
Petr Caslavsky
Asociatia Speologica Focul Viu
Radu C Dumitru 

prima zi - 22.06.2010

Am pornit spre cabana von Schmidt Zabierow (1966m) la ora 8:00 din St Martin bei Lofer. Scopul era sa imi deplasez cat mai mult din echipamentul speologic in acea zi pentru a putea ajuta la caratul echipamentului colectiv de peste doua zile pentru expeditia "go fo 10000" din Lofer Schacht din august. Mi-am burdusit rucsacul cu aproape tot, imi ramasesera totusi o gramada de lucruri voluminoase cum ar fi casca, lanterna pentru filmare, lampa de carbid pentru transportul ulterior. In afara faptului ca nu mai aveam unde sa le indes, greutatea rucsacului ajunsese la 23 Kg. Era suficient. Lampa de carbid am lasat-o la gazde pentru ca nu mai faceam bivuac, am mers numai pe electrica.
Pana in parcarea de unde incepe traseul m-a dus gazda, dl. Millinger, cu masina.
In picioare aveam noua achizitie: Salewa Raven Combi GTX luati cu o zi in urma. A fost dragoste la prima vedere, cu toate ca am probat foarte multe perechi de bocanci din care lipseau tocmai cei pe eram pornit: Garmont Tower GTX. Fara nici un pic de rodaj, am urcat cu ei mai lejer, sa nu fac basici sau rani.
O ultima ajustare a chingilor si a betelor de tura si pornesc pe o vreme perfecta de trekking spre ceea ce am denumit ulterior "casuta lui Heidi". Pana sa ajung insa la ea, am avut parte de un spectacol de exceptie:

Eram singurul turist si Kati, cabaniera, stia ca vin de la liderul expeditiei, Oliver Kube de la DAV Hohlengruppe Frankfurt.
Imi planificasem totul din timp. Faptul ca eram singurel a fost de bun augur pentru ca am savurat in liniste aceasta bijuterie de cabana. Mi-am ales patul dupa bunul plac si mi-am depozitat cu grija echipamentul. Am profitat de lipsa turistilor pentru a filma in liniste detaliile care fac un ansamblu deosebit de placut. La acestestea o sa vedeti in urmatorul clip si imagini luate in alta zi, Sommerfest. Este cea mai lunga zi din an si a fost sarbatorita cu un decalaj de o saptamana datorita vremii ploioase de saptamana trecuta. De Sommerfest se aprind de catre alpinisti si salvamontisti candele pe toate crestele muntilor, cand se insereaza. Este extraordinar sa vezi luminitele din zare care deseneaza conturul crestelor. Oamenii care le aprind dorm de obicei in bivuacuri pe munte special pentru seara respectiva.

Spre seara a mai urcat un "turist". De fapt, am avut deosebit placere sa il cunosc pe Adi Stocker, autorul volumului "Steinplatte" ce contine 400 de trasee de escalada din Loferer Steinberge si imprejurimi. Este fara indoiala un mare alpinist al Austriei. Volumul fusese lansat pe piata in luna aceea si il vazusem peste tot in librariile in care am intrat fiind de vanzare evident si la cabana. Am schimbat impresii pana tarziu. Eram primul roman pe care il cunostea si cred ca i-am facut o impresie buna.
Cu greu m-am despartit de sala de mese si m-am dus la culcare la 21:30.

a doua zi - 23.06.2010

Conform planului, am coborat inapoi in St. Martin bei Lofer cu rucsacul aproape gol, dupa micul dejun de la ora 8:00. Pe drumul dinspre parcare spre Lofer un jeep s-a oprit langa mine sa ma ia pana in orasel. Era dl.Stocker. De ce oamenii de acolo sunt atat de draguti si amabili ? Imi vin in minte niste nume de "mari oameni" de munte din tara care se uita la tine de pe un piedestal atat de inalt ca nici nu mai vad unde vor cadea in cele din urma.
Am luat masa langa intrarea pesterii Lamprechtshohle - a doua ca denivelare din lume, si m-am dat cu bicicleta d-lui Millinger pe Pinzgau Radbike care trecea pe la nasul meu. Spre inserat am atipit pe un seslong cu fata la Leogang Steinberge.

a treia zi - 24.06.2010

Am fost punctual la intalnirea de la ora 8:00 din parcarea Loferer Hochtal. Oliver Kube era prezent si isi manca micul dejun constand dintr-o paine neagra cu secara. Vorbea cu un domn mai in varsta care era custodele pesterii Prax Eishohle si de la care am capatat cheia sa intram cand ne va pofti inima. Am facut cunostinta cu cele doua cutii in care erau 400 m de coarda, bucle, carabiniere si placute. Nu pareau asa multe numai ca aveam o singura problema: eram numai noi doi. Un alt membru al expeditiei, Petr Cazlavsky din Cehia era deja la cabana si isi lasase rucsacul in depozitul din parcare pentru a fi carat cu...elicopterul. Aha, deci zvonul se adeverise. O premiera pentru mine, sa am parte de transportul echipamentului cu un astfel de mijloc de transport.
La scurt timp, apare si administratorul raspunzator cu aterizarea si imbarcarea. Avea un VAN plin ochi cu tot felul de chestii pentru cabana, inclusiv un congelator ! Au venit inca cativa sa ajute la deplasarea tuturor bagajelor pe pajistea pe care urma sa aterizeze elicopterul. Apoi am asteptat, in liniste. Nu a intarziat sa apara, intai zgomotul, apoi intregul aparat de zbor. In primul transport a luat in habitaclu lucrurile. Zborul de la parcare la cabana dureaza fix 3 minute. Pe jos am facut 4 ore. Nu e corect ! Al doilea transport, din care facea parte si echipamentul nostru l-a luat "lonjat". Zborul a luat mai mult timp de data aceasta datorita modului diferit de abordare a curentilor de aer cu incarcatura lonjata. Cam 7-8 minute. La final, administratorul incarcarii a primit zbor dus-intors gratuit pana la cabana.

Eu si Oli trebuia sa urcam cu rucsacii. Am primit doua sticle pline cu sare, o cutie mare de plastic neagra si o borseta cu lasermetrul de cartare. Pe cel din urma l-am refuzat pentru ca era prea costisitor si daca patea ceva...
La intrebarea mea referitoare la sticlele de sare, am avut un raspuns super la obiect, titpic german:
- For the ice cave, to melt the ice !
Wow!
Oliver are un stil foarte tare de a merge: incet si cu opriri din timp stabilite. De fapt mi-a si spus locurile unde va face popas. Ma tineam greu dupa el. Dupa cele doua popasuri programte, am mai avut unul in preajma pesterii Kappl, unde am pus un fel de steag in poteca pentru a indruma turistii sa viziteze cavitatea respectiva. Bineinteles ca am intrat in ea si noi. Formatiunea de gheata care era centrul atractiei in pestera se rupsese astfel ca nu am mai avut ce vedea si am facut cale intoarsa.
La cabana am mancat o supa cu galusti din cascaval pane (ceva traditional, imi scapa numele) si am facut cunostinta cu al treilea membru al echipei, Petr.
Participantii la expeditiile anterioare isi lasasera echipamentul la cabana, in winterraum biwak - refugiul deschis iarna. Banane, corzi, hamuri, etc. Am facut cunostinta cu echipamentul colectiv : corzi de 10,5mm Edelrid, carabiniere simetrice din zicral Climbing Technology, placute inox tip goujon Raumer si anouri deschise de 25mm de la Edelrid. Corzile sunt lasate in avene de la o expeditie la alta iar carabinierele sunt schimbate periodic pentru ca zicralul oxideaza repede in mediul speleal.
Primele doua obiective au fost in ordine:
- decolmatarea zapezii din intrarea avenului KristallCanyon (denivelare -403m, dezvolatare 826m);
- intrarea in avenul D7, explorat de o echipa poloneza in urma cu ceva ani, pentru a depista o eventuala continuare.
Mi-am luat echipamentul si am pornit la drum impreuna cu noii mei colegi de speologie. Petr cara doua banane din care una ingrozitor de grea astfel incat am propus sa facem cu schimbul la ea. Avea si lopata in ea. Traseul pana la KristallCanyon a fost un deja vu. Zapada, calcar, zapada, calcar. Peisajul asemanator celui din Steinernes Meer, cu varfuri cutate spre sud. Scara platoului era insa mult redusa. Intrarea in aven este practic invizibila daca nu treci exact pe deasupra lui. Nu era foarte multa zapada in buza astfel ca Petr a echipat repede primele doua puturi. Am intrat toti trei pentru a arunca o privire inainte de tura de a doua zi.
In D7 a echipat Oliver de explorare, pe naturale. Destul de ingust la intrare, avenul se deschide mai jos si putul da intr-o diaclaza apoi se infunda, in conformitate cu harta existenta. Am cautat prin toate ungherele posibile dar nu se putea merge mai departe astfel incat am dezechipat si am iesit afara.
Astfel s-a incheiat pima mea tura in (la propriu) calcarele de Dachstein. Curate si friguroase !
Dupa cina, Oliver a pus turistilor din cabana un slideshow cu explorarile anilor precedenti din Loferer Schacht. Impresionant volum de munca ! Sper sa pot imprumuta acest slideshow macar pentru o prezentare la clubul Focul Viu.
Stingerea mi-am dat-o devreme. A doua zi urma speologie serioasa.

a patra zi - 25.06.2010

Obiectiv: explorea ultimilor metri din KristallCanyon la cotele -300 si -200, dezechiparea intregii cavitati.
Am mancat un mic dejun bogat si mi-am inghesuit echipamntul in cele doua banane ultrausoare cu care venisem (Petzl Classique). Una am lasat-o goala la intrarea in aven. Dupa cele doua puturi din ziua precedenta, urmeaza un altul care se continua cu un traverseu peste o diaclaza plina de gheata. A trebui sa ma obisnuiesc cu echiparile lui Petr care sunt foarte sportive. Dupa pasajul cu gheata urmeaza un plan inclinat cu zapada apoi capul unui put de 113 m. Am jonctionat corzile in prima fractionare de sub capul de put apoi l-am lasat pe Petr sa continue cu coarda (ne)filata de el in banana. Dupa fractionare urmeaza un cap de put in "Y" care te scoate intr-un a pic de 91m (pentru necunoscatori, a pic inseamna "in aer", nu atingi peretii). Eu cu Oli am pus la cale filmarea acestuia. Eu raman lonjat in "Y" in timp ce Oli coboara cu o mana pe coarda ce iese din coborator si cu reflectorul de 1000 de lumeni in cealalta. Ceea ce a iesit, veti vedea in cele ce urmeaza. 1000 de lumeni ai reflectorului Led Lenser din dotare (multumesc lui Andrei ca mi l-a imprumutat) nu au insemnat mare lucru in cavernamentul de acolo. Ca si comparatie, o frontala speo clasica Petzl Duo 14 LED are 90 de lumeni...

Dupa put, urmeaza o saritoare echipata si ea, apoi o diaclaza pe care inaintam in portiunea ei superioara. Diaclaza are in adancime 30 de metri si debuseaza intr-o sala cu prabusiri. Deja imi era clar ca nu voi avea parte de speleoteme in aceasta cavitate de altitudine. Pereti spalati, frig, curent de aer. Apa nu are suficient carbonat de calciu ca sa depuna ceva. Spatiile sunt mari. Ma chinui sa trag ceva cadre. Coboram inca doua puturi de 20 si ajungem la activ. Trei suvite de apa ascund realitea de sub planseul pe care stam: o cascada ce se opreste la 120m sub noi. Putul urmator pleaca cu o mana curenta, echipare rara din ce vazusem pana acum. Sub mine, Oliver imi arata cascada. O tot auzeam dar nu o vedeam. E spectaculoasa. Coboara luminand-o cu reflectorul. Trece de o fractionare la 20 de metri sub mine si aud reverberatia "seil frei", adica coarda libera. Ma duc la el si intuiesc ca vrea sa filmam in continuare. Dispare dupa un prag nu inainte de a auzi din nou "seil frei". Cobor urgent ca sa nu fiu stropit prea tare de cascada. A te uda in temperatura medie a cavitatii de 1 grad celsius echivaleaza cu epuizarea resurselor de energie foarte repede. Trec patru fractionari lungi si aterizez langa Oli intr-o sala, "Sala celor trei puturi" (3 Schachte Halle), la cota -300m. Petr coborase mai jos sa dezechipeze coarda lasata anul trecut. Tragem cateva cadre si apare Petr cu niste colace incurcate de coarda. Trebuie sa desfacem nodurile. Teoretic, nodul opt se desface relativ usor. Nu si dupa ce au trecut doua expeditii peste acele corzi fixe ! Mi-am schimbat instantaneu parerea dupa ce m-am chinuit 30 de minute la sase noduri si asta cu ajutorul cheii de 13. Petr desfacuse si el vreo sase. Intre timp Oli carta de unul singur un meandru. Am impachetat coarda de 100m intr-o banana si ne-am dus dupa el. In fine vedeam argila ca la noi. S-au cartat 200 m de galerii noi apoi Oli imi arata un loc unde s-ar putea sa gasesc ceva. Era baza cascadei. Am coborat printre niste blocuri prabusite dar nu am putut continua in jos. Am hotarat ca nu mai avem ce explora aici si urma sa plecam la un nivel superior dezechipand tot. Eram ultimii exploratori de acolo si Oli vroia sa faca poza istorica. In cele din urma am mai filmat si eu cate ceva. Am luat banana mea si una cu o coarda de 120 m si am pornit in sus. Croll, poinee, croll, poignee cat mai des ca sa ies din zona cu caderea de apa. In capul putului ii astept. Intai apare Petr apoi Oli care dezechipa. Din nou mi-a venit randul la desfacut noduri. Iar jumatate de ora de chin cu cheia de 13. Filam si coarda asta si incercam sa ne repartizam cumva cele doua "geamantane" cu corzile dezechipate. Si eu si Petr aveam deja cate doua banane si mai urmau. Bananele mele de expeditie vor ramane acasa data viitoare, aici imi trebuie sacii clasici Steinberg de 28 de litri, nu de 22. Oli s-a dus sus dupa alta galerie de cartat la -200. Am transpirat la greu cu bananele alea si m-am uitat la ceas. Eram de 9 ore in cavitate. L-am regasit pe Oli care umbla de colo colo cu lasermetrul. Un dispozitiv Leica conectat bluetooth la un GPS Fujitsu/Siemens imi elimina intrebarile vizavi de cartarea realizata de o singura persoana. Oli ne-a aratat ce mai gasise si am inceput sa ne gandim la numarul bananelor versus numarul nostru. Am hotarat sa lasam o coarda de 110m in pestera pentru a fi recuperata in alta tura. Altfel, unul din noi ar fi avut trei banane.
Cand am ajuns in diaclaza ingusta a inceput show-ul. Bananele functionau pe postul unor nuci imense ce se intepeneau foarte bine intre pereti. M-am intors dupa Petr care se muncea de zor la doi monstrii rosii. Am pasat bananele de la unul la altul si a mers mai repede. Am ajuns la baza a pic-ului de 91 dupa inca o ora. Am stabilit ordinea : Oli, eu si Petr. Oliver l-a urcat foarte repede, cam 20 de minute cu doua banane. Eu am bagat 30 de minute cu doua banane. Petr a facut cam cat mine cu o banana dar avea si de dezechipat si "facut plinul" celei de-a doua cu o coarda de 113m. Eu deja o luasem in sus. Evident ca in putul final m-am blocat in banane, nu mai puteam sa le ridic peste o zona ingusta. Am asteptat calm sa apara Oli care era in spate. I-am pasat bagajul, am trecut si apoi mi-a dat toate bananele, erau sase.
Fix dupa 12 ore eram afara din nou. Ne astepta un cer senin. Oli a telefonat la cabana ca suntem ok si pe drum. Drumul pana "acasa" a parut mai lung de data asta datorita oboselii acumulate. Oliver a lasat o banana intr-un jneapan. La cabana m-a impresionat Kati care ne asteptase cu mancarea calda. Era 00:30. Ea nu este speoloaga, nu face parte din echipa, dar este cabaniera care ar trebui sa fie peste tot pe munti, este omul a carui casa este cabana pe care o administreaza.
Dupa cina tarzie, am cazut lati. I-am explicat lui Oliver cum trebuie sa procedeze dimineata daca vrea sa ma trezeasca inainte de ora pranzului :)

a cincea zi - 26.06.2010

Am fost trezit cum trebuie in jurul orei 8:00. Am bagat in graba cafea si micul dejun apoi mi-am strans echipamentul pentru ca urma sa mergem in Prax Eishohle.
Traseul trece pe langa CristallKanyon iar Oli imi face cunostinta cu mai multe intrari de avene. Doua de -700m, doua de -400, inca unul de -500m. "Asta vrea sa ma enerveze rau" imi zic. Este o nebunie totala ce este acolo. Inmulteam suprafata acestui platou cu cel din Steinernes Meer si ma intrebam acolo oare cate or fi ? Trecem de o creasta ce desparte valea pe care urcasem la cabana din Lofer, de cea in care se afla pestera si traseul spre St. Martin. De aici avem de coborat 500 m diferenta de nivel. Trecem si pe langa refugiul Prax Biwak unde ma asez sa topesc zapada. Imi era foarte sete. Restul se duc spre pestera sa o caute, aveam doar cateva repere. Am stabilit ca ne vedem acolo. Dupa 30 de minute am pornit si eu in jos atent la o o muchie pe care trebuia sa o urmez spre stanga. Am gasit-o fara probleme si imediat cerdacul pesterii. Arata ca un fel de canion. Mult echipament era depozitat in bidoane de 60l: casti, salopete, frontale, manusi, etc. Toate pentru turistii care urca cu ghidul sa viziteze aceasta cavitate. Cum ceilalti intrasera in pestera, am urcat deasupra canionului sa vad valea. M-am echipat si am intrat. Conditiile atmosferice din ultimii ani au inceput sa aiba repercursiuni si asupra cavitatilor ceea ce este foarte grav. Am vazut coloane imense de gheata prabusite datorita faptului ca i s-a topit patul. Am filmat cum am putut la lumina frontalei si aici este ceea ce a iesit:

La un moment dat m-am intalnit cu ceilalti si l-am oprit pe Jochen care avea frontala Scurion. L-am rugat sa ma ajute cu un contre-jour. Cel mai mult mi-a placut faptul ca pestera avea o alta iesire, exact in valea din care venisem. Se vedea si cabana dar nu puteam cobora pe acolo, era un perete vertical.
Intoarcerea la cabana a durat patru ore si mi-a placut mai mult decat la coborare, ciudat.
Seara am asistat la luminitele Sommerfest-ului. Venisera deja multi turisti si mi-am mutat tot calabalacul in camera de iarna - Winterraum Biwak, unde dormeau toti colegii mei. Dupa spectacol, Oli a facut proiectie cu filmul realizat in expeditia din 2009. Speologul portughez nu va participa si anul acesta, astfel ca Oli m-a prezentat ca si continuator al filmului. Dragut.

a sasea zi - 27.06.2010

In ultima zi aveam un ultim obiectiv: deplasarea materialelor de la cabana, la avenul ce "da tonul" in masiv: Loferer Schacht. Organizarea pachetelor a fot ireprosabila. Totul era impartit pe cele trei zone de lucru. Carabinierele erau sortate in pungi pe care scria sala in care vor merge. Mie mi-a revenit rotopercutanta pe benzina, flacoanele cu combustibil si trusa de spirale si gujoane, cu banana aferenta .
Loferer Schacht are intrarea principala situata la 2200m. Traseul de la cabana coincide cu cel spre Prax Eishohle pana in dreptul unei vai pe care se scurg avalansele. De aici, am urcat direct, pe versantul drept al vaii. Vedeam clar varful la baza caruia se afla "magazia" expeditiei constand intr-o grota. Ambele intrari in cavitate erau colmatate complet cu zapata tasata. Am fost asigurat ca in august va fi mai putina. Locul de campare este chiar langa intrari, pe zapada. In liniste predau echipamentul la "magazie" si zabovim un pic privind spre Lofer.

La cabana ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre extraordinare, beneficiind de discount 100% la cazare. Adica am platit numai ce am mancat, pentru ca acum eram printre cei ce explorau maruntaiele lui Loferer Steinberge.
Coborarea a fost destul de comica pentru mine. Trebuia sa deplasez intr-o tura ceea ce urcasem in doua. Am compactat la maxim tot ce se putea in rucsac apoi mi-am pus ambele banane pe rucsac cu ajutorul chingilor cu care venisem pregatit pentru asta. Absolut toti cei care ma vedeau se inorceau sa se uite. Amuzamentul meu s-a incheiat cand am ajuns in parcarea de jos de unde ma asteptau cativa kilometri buni pe asfalt. M-am asezat pe o banca si am asteptat primii care coboara si au masina. M-au luat instantaneu.
A urmat spalarea echipamentului cu dusul din curtea gazdelor si o ultima deplasare cu autobuzul in Hinterthal pentru a imi lua ramas bun de la cei ce m-au impresionat cel mai mult din toti muntii pe care i-am vazut: Steinernes Meer. Pe un cer senin am parcurs din ochi bucata de creasta pe care ma "dadusem".
In aeroportul din Munchen am petrecut 24 de ore de neuitat dupa ce am pierdut avionul datorita unui tren ce a venit cu o intarziere de 80 minute. In schimb, nu am platit surplusul de bagaj ca la venire, deci s-a compensat si calatoria.