vineri, 23 iulie 2010

Loferer Schacht expedition "go for 10000" 2010 pretour


In primul rand, trailerul expeditiei:

View on ExposureRoom

Participanti:
Dav Hohlengruppe Frankfurt
Oliver Kube
Bernd Kahlert
Martin Soldner
Jochen Hartig
Ceska Speleologicka Spolecnost
Petr Caslavsky
Asociatia Speologica Focul Viu
Radu C Dumitru 

prima zi - 22.06.2010

Am pornit spre cabana von Schmidt Zabierow (1966m) la ora 8:00 din St Martin bei Lofer. Scopul era sa imi deplasez cat mai mult din echipamentul speologic in acea zi pentru a putea ajuta la caratul echipamentului colectiv de peste doua zile pentru expeditia "go fo 10000" din Lofer Schacht din august. Mi-am burdusit rucsacul cu aproape tot, imi ramasesera totusi o gramada de lucruri voluminoase cum ar fi casca, lanterna pentru filmare, lampa de carbid pentru transportul ulterior. In afara faptului ca nu mai aveam unde sa le indes, greutatea rucsacului ajunsese la 23 Kg. Era suficient. Lampa de carbid am lasat-o la gazde pentru ca nu mai faceam bivuac, am mers numai pe electrica.
Pana in parcarea de unde incepe traseul m-a dus gazda, dl. Millinger, cu masina.
In picioare aveam noua achizitie: Salewa Raven Combi GTX luati cu o zi in urma. A fost dragoste la prima vedere, cu toate ca am probat foarte multe perechi de bocanci din care lipseau tocmai cei pe eram pornit: Garmont Tower GTX. Fara nici un pic de rodaj, am urcat cu ei mai lejer, sa nu fac basici sau rani.
O ultima ajustare a chingilor si a betelor de tura si pornesc pe o vreme perfecta de trekking spre ceea ce am denumit ulterior "casuta lui Heidi". Pana sa ajung insa la ea, am avut parte de un spectacol de exceptie:

Eram singurul turist si Kati, cabaniera, stia ca vin de la liderul expeditiei, Oliver Kube de la DAV Hohlengruppe Frankfurt.
Imi planificasem totul din timp. Faptul ca eram singurel a fost de bun augur pentru ca am savurat in liniste aceasta bijuterie de cabana. Mi-am ales patul dupa bunul plac si mi-am depozitat cu grija echipamentul. Am profitat de lipsa turistilor pentru a filma in liniste detaliile care fac un ansamblu deosebit de placut. La acestestea o sa vedeti in urmatorul clip si imagini luate in alta zi, Sommerfest. Este cea mai lunga zi din an si a fost sarbatorita cu un decalaj de o saptamana datorita vremii ploioase de saptamana trecuta. De Sommerfest se aprind de catre alpinisti si salvamontisti candele pe toate crestele muntilor, cand se insereaza. Este extraordinar sa vezi luminitele din zare care deseneaza conturul crestelor. Oamenii care le aprind dorm de obicei in bivuacuri pe munte special pentru seara respectiva.

Spre seara a mai urcat un "turist". De fapt, am avut deosebit placere sa il cunosc pe Adi Stocker, autorul volumului "Steinplatte" ce contine 400 de trasee de escalada din Loferer Steinberge si imprejurimi. Este fara indoiala un mare alpinist al Austriei. Volumul fusese lansat pe piata in luna aceea si il vazusem peste tot in librariile in care am intrat fiind de vanzare evident si la cabana. Am schimbat impresii pana tarziu. Eram primul roman pe care il cunostea si cred ca i-am facut o impresie buna.
Cu greu m-am despartit de sala de mese si m-am dus la culcare la 21:30.

a doua zi - 23.06.2010

Conform planului, am coborat inapoi in St. Martin bei Lofer cu rucsacul aproape gol, dupa micul dejun de la ora 8:00. Pe drumul dinspre parcare spre Lofer un jeep s-a oprit langa mine sa ma ia pana in orasel. Era dl.Stocker. De ce oamenii de acolo sunt atat de draguti si amabili ? Imi vin in minte niste nume de "mari oameni" de munte din tara care se uita la tine de pe un piedestal atat de inalt ca nici nu mai vad unde vor cadea in cele din urma.
Am luat masa langa intrarea pesterii Lamprechtshohle - a doua ca denivelare din lume, si m-am dat cu bicicleta d-lui Millinger pe Pinzgau Radbike care trecea pe la nasul meu. Spre inserat am atipit pe un seslong cu fata la Leogang Steinberge.

a treia zi - 24.06.2010

Am fost punctual la intalnirea de la ora 8:00 din parcarea Loferer Hochtal. Oliver Kube era prezent si isi manca micul dejun constand dintr-o paine neagra cu secara. Vorbea cu un domn mai in varsta care era custodele pesterii Prax Eishohle si de la care am capatat cheia sa intram cand ne va pofti inima. Am facut cunostinta cu cele doua cutii in care erau 400 m de coarda, bucle, carabiniere si placute. Nu pareau asa multe numai ca aveam o singura problema: eram numai noi doi. Un alt membru al expeditiei, Petr Cazlavsky din Cehia era deja la cabana si isi lasase rucsacul in depozitul din parcare pentru a fi carat cu...elicopterul. Aha, deci zvonul se adeverise. O premiera pentru mine, sa am parte de transportul echipamentului cu un astfel de mijloc de transport.
La scurt timp, apare si administratorul raspunzator cu aterizarea si imbarcarea. Avea un VAN plin ochi cu tot felul de chestii pentru cabana, inclusiv un congelator ! Au venit inca cativa sa ajute la deplasarea tuturor bagajelor pe pajistea pe care urma sa aterizeze elicopterul. Apoi am asteptat, in liniste. Nu a intarziat sa apara, intai zgomotul, apoi intregul aparat de zbor. In primul transport a luat in habitaclu lucrurile. Zborul de la parcare la cabana dureaza fix 3 minute. Pe jos am facut 4 ore. Nu e corect ! Al doilea transport, din care facea parte si echipamentul nostru l-a luat "lonjat". Zborul a luat mai mult timp de data aceasta datorita modului diferit de abordare a curentilor de aer cu incarcatura lonjata. Cam 7-8 minute. La final, administratorul incarcarii a primit zbor dus-intors gratuit pana la cabana.

Eu si Oli trebuia sa urcam cu rucsacii. Am primit doua sticle pline cu sare, o cutie mare de plastic neagra si o borseta cu lasermetrul de cartare. Pe cel din urma l-am refuzat pentru ca era prea costisitor si daca patea ceva...
La intrebarea mea referitoare la sticlele de sare, am avut un raspuns super la obiect, titpic german:
- For the ice cave, to melt the ice !
Wow!
Oliver are un stil foarte tare de a merge: incet si cu opriri din timp stabilite. De fapt mi-a si spus locurile unde va face popas. Ma tineam greu dupa el. Dupa cele doua popasuri programte, am mai avut unul in preajma pesterii Kappl, unde am pus un fel de steag in poteca pentru a indruma turistii sa viziteze cavitatea respectiva. Bineinteles ca am intrat in ea si noi. Formatiunea de gheata care era centrul atractiei in pestera se rupsese astfel ca nu am mai avut ce vedea si am facut cale intoarsa.
La cabana am mancat o supa cu galusti din cascaval pane (ceva traditional, imi scapa numele) si am facut cunostinta cu al treilea membru al echipei, Petr.
Participantii la expeditiile anterioare isi lasasera echipamentul la cabana, in winterraum biwak - refugiul deschis iarna. Banane, corzi, hamuri, etc. Am facut cunostinta cu echipamentul colectiv : corzi de 10,5mm Edelrid, carabiniere simetrice din zicral Climbing Technology, placute inox tip goujon Raumer si anouri deschise de 25mm de la Edelrid. Corzile sunt lasate in avene de la o expeditie la alta iar carabinierele sunt schimbate periodic pentru ca zicralul oxideaza repede in mediul speleal.
Primele doua obiective au fost in ordine:
- decolmatarea zapezii din intrarea avenului KristallCanyon (denivelare -403m, dezvolatare 826m);
- intrarea in avenul D7, explorat de o echipa poloneza in urma cu ceva ani, pentru a depista o eventuala continuare.
Mi-am luat echipamentul si am pornit la drum impreuna cu noii mei colegi de speologie. Petr cara doua banane din care una ingrozitor de grea astfel incat am propus sa facem cu schimbul la ea. Avea si lopata in ea. Traseul pana la KristallCanyon a fost un deja vu. Zapada, calcar, zapada, calcar. Peisajul asemanator celui din Steinernes Meer, cu varfuri cutate spre sud. Scara platoului era insa mult redusa. Intrarea in aven este practic invizibila daca nu treci exact pe deasupra lui. Nu era foarte multa zapada in buza astfel ca Petr a echipat repede primele doua puturi. Am intrat toti trei pentru a arunca o privire inainte de tura de a doua zi.
In D7 a echipat Oliver de explorare, pe naturale. Destul de ingust la intrare, avenul se deschide mai jos si putul da intr-o diaclaza apoi se infunda, in conformitate cu harta existenta. Am cautat prin toate ungherele posibile dar nu se putea merge mai departe astfel incat am dezechipat si am iesit afara.
Astfel s-a incheiat pima mea tura in (la propriu) calcarele de Dachstein. Curate si friguroase !
Dupa cina, Oliver a pus turistilor din cabana un slideshow cu explorarile anilor precedenti din Loferer Schacht. Impresionant volum de munca ! Sper sa pot imprumuta acest slideshow macar pentru o prezentare la clubul Focul Viu.
Stingerea mi-am dat-o devreme. A doua zi urma speologie serioasa.

a patra zi - 25.06.2010

Obiectiv: explorea ultimilor metri din KristallCanyon la cotele -300 si -200, dezechiparea intregii cavitati.
Am mancat un mic dejun bogat si mi-am inghesuit echipamntul in cele doua banane ultrausoare cu care venisem (Petzl Classique). Una am lasat-o goala la intrarea in aven. Dupa cele doua puturi din ziua precedenta, urmeaza un altul care se continua cu un traverseu peste o diaclaza plina de gheata. A trebui sa ma obisnuiesc cu echiparile lui Petr care sunt foarte sportive. Dupa pasajul cu gheata urmeaza un plan inclinat cu zapada apoi capul unui put de 113 m. Am jonctionat corzile in prima fractionare de sub capul de put apoi l-am lasat pe Petr sa continue cu coarda (ne)filata de el in banana. Dupa fractionare urmeaza un cap de put in "Y" care te scoate intr-un a pic de 91m (pentru necunoscatori, a pic inseamna "in aer", nu atingi peretii). Eu cu Oli am pus la cale filmarea acestuia. Eu raman lonjat in "Y" in timp ce Oli coboara cu o mana pe coarda ce iese din coborator si cu reflectorul de 1000 de lumeni in cealalta. Ceea ce a iesit, veti vedea in cele ce urmeaza. 1000 de lumeni ai reflectorului Led Lenser din dotare (multumesc lui Andrei ca mi l-a imprumutat) nu au insemnat mare lucru in cavernamentul de acolo. Ca si comparatie, o frontala speo clasica Petzl Duo 14 LED are 90 de lumeni...

Dupa put, urmeaza o saritoare echipata si ea, apoi o diaclaza pe care inaintam in portiunea ei superioara. Diaclaza are in adancime 30 de metri si debuseaza intr-o sala cu prabusiri. Deja imi era clar ca nu voi avea parte de speleoteme in aceasta cavitate de altitudine. Pereti spalati, frig, curent de aer. Apa nu are suficient carbonat de calciu ca sa depuna ceva. Spatiile sunt mari. Ma chinui sa trag ceva cadre. Coboram inca doua puturi de 20 si ajungem la activ. Trei suvite de apa ascund realitea de sub planseul pe care stam: o cascada ce se opreste la 120m sub noi. Putul urmator pleaca cu o mana curenta, echipare rara din ce vazusem pana acum. Sub mine, Oliver imi arata cascada. O tot auzeam dar nu o vedeam. E spectaculoasa. Coboara luminand-o cu reflectorul. Trece de o fractionare la 20 de metri sub mine si aud reverberatia "seil frei", adica coarda libera. Ma duc la el si intuiesc ca vrea sa filmam in continuare. Dispare dupa un prag nu inainte de a auzi din nou "seil frei". Cobor urgent ca sa nu fiu stropit prea tare de cascada. A te uda in temperatura medie a cavitatii de 1 grad celsius echivaleaza cu epuizarea resurselor de energie foarte repede. Trec patru fractionari lungi si aterizez langa Oli intr-o sala, "Sala celor trei puturi" (3 Schachte Halle), la cota -300m. Petr coborase mai jos sa dezechipeze coarda lasata anul trecut. Tragem cateva cadre si apare Petr cu niste colace incurcate de coarda. Trebuie sa desfacem nodurile. Teoretic, nodul opt se desface relativ usor. Nu si dupa ce au trecut doua expeditii peste acele corzi fixe ! Mi-am schimbat instantaneu parerea dupa ce m-am chinuit 30 de minute la sase noduri si asta cu ajutorul cheii de 13. Petr desfacuse si el vreo sase. Intre timp Oli carta de unul singur un meandru. Am impachetat coarda de 100m intr-o banana si ne-am dus dupa el. In fine vedeam argila ca la noi. S-au cartat 200 m de galerii noi apoi Oli imi arata un loc unde s-ar putea sa gasesc ceva. Era baza cascadei. Am coborat printre niste blocuri prabusite dar nu am putut continua in jos. Am hotarat ca nu mai avem ce explora aici si urma sa plecam la un nivel superior dezechipand tot. Eram ultimii exploratori de acolo si Oli vroia sa faca poza istorica. In cele din urma am mai filmat si eu cate ceva. Am luat banana mea si una cu o coarda de 120 m si am pornit in sus. Croll, poinee, croll, poignee cat mai des ca sa ies din zona cu caderea de apa. In capul putului ii astept. Intai apare Petr apoi Oli care dezechipa. Din nou mi-a venit randul la desfacut noduri. Iar jumatate de ora de chin cu cheia de 13. Filam si coarda asta si incercam sa ne repartizam cumva cele doua "geamantane" cu corzile dezechipate. Si eu si Petr aveam deja cate doua banane si mai urmau. Bananele mele de expeditie vor ramane acasa data viitoare, aici imi trebuie sacii clasici Steinberg de 28 de litri, nu de 22. Oli s-a dus sus dupa alta galerie de cartat la -200. Am transpirat la greu cu bananele alea si m-am uitat la ceas. Eram de 9 ore in cavitate. L-am regasit pe Oli care umbla de colo colo cu lasermetrul. Un dispozitiv Leica conectat bluetooth la un GPS Fujitsu/Siemens imi elimina intrebarile vizavi de cartarea realizata de o singura persoana. Oli ne-a aratat ce mai gasise si am inceput sa ne gandim la numarul bananelor versus numarul nostru. Am hotarat sa lasam o coarda de 110m in pestera pentru a fi recuperata in alta tura. Altfel, unul din noi ar fi avut trei banane.
Cand am ajuns in diaclaza ingusta a inceput show-ul. Bananele functionau pe postul unor nuci imense ce se intepeneau foarte bine intre pereti. M-am intors dupa Petr care se muncea de zor la doi monstrii rosii. Am pasat bananele de la unul la altul si a mers mai repede. Am ajuns la baza a pic-ului de 91 dupa inca o ora. Am stabilit ordinea : Oli, eu si Petr. Oliver l-a urcat foarte repede, cam 20 de minute cu doua banane. Eu am bagat 30 de minute cu doua banane. Petr a facut cam cat mine cu o banana dar avea si de dezechipat si "facut plinul" celei de-a doua cu o coarda de 113m. Eu deja o luasem in sus. Evident ca in putul final m-am blocat in banane, nu mai puteam sa le ridic peste o zona ingusta. Am asteptat calm sa apara Oli care era in spate. I-am pasat bagajul, am trecut si apoi mi-a dat toate bananele, erau sase.
Fix dupa 12 ore eram afara din nou. Ne astepta un cer senin. Oli a telefonat la cabana ca suntem ok si pe drum. Drumul pana "acasa" a parut mai lung de data asta datorita oboselii acumulate. Oliver a lasat o banana intr-un jneapan. La cabana m-a impresionat Kati care ne asteptase cu mancarea calda. Era 00:30. Ea nu este speoloaga, nu face parte din echipa, dar este cabaniera care ar trebui sa fie peste tot pe munti, este omul a carui casa este cabana pe care o administreaza.
Dupa cina tarzie, am cazut lati. I-am explicat lui Oliver cum trebuie sa procedeze dimineata daca vrea sa ma trezeasca inainte de ora pranzului :)

a cincea zi - 26.06.2010

Am fost trezit cum trebuie in jurul orei 8:00. Am bagat in graba cafea si micul dejun apoi mi-am strans echipamentul pentru ca urma sa mergem in Prax Eishohle.
Traseul trece pe langa CristallKanyon iar Oli imi face cunostinta cu mai multe intrari de avene. Doua de -700m, doua de -400, inca unul de -500m. "Asta vrea sa ma enerveze rau" imi zic. Este o nebunie totala ce este acolo. Inmulteam suprafata acestui platou cu cel din Steinernes Meer si ma intrebam acolo oare cate or fi ? Trecem de o creasta ce desparte valea pe care urcasem la cabana din Lofer, de cea in care se afla pestera si traseul spre St. Martin. De aici avem de coborat 500 m diferenta de nivel. Trecem si pe langa refugiul Prax Biwak unde ma asez sa topesc zapada. Imi era foarte sete. Restul se duc spre pestera sa o caute, aveam doar cateva repere. Am stabilit ca ne vedem acolo. Dupa 30 de minute am pornit si eu in jos atent la o o muchie pe care trebuia sa o urmez spre stanga. Am gasit-o fara probleme si imediat cerdacul pesterii. Arata ca un fel de canion. Mult echipament era depozitat in bidoane de 60l: casti, salopete, frontale, manusi, etc. Toate pentru turistii care urca cu ghidul sa viziteze aceasta cavitate. Cum ceilalti intrasera in pestera, am urcat deasupra canionului sa vad valea. M-am echipat si am intrat. Conditiile atmosferice din ultimii ani au inceput sa aiba repercursiuni si asupra cavitatilor ceea ce este foarte grav. Am vazut coloane imense de gheata prabusite datorita faptului ca i s-a topit patul. Am filmat cum am putut la lumina frontalei si aici este ceea ce a iesit:

La un moment dat m-am intalnit cu ceilalti si l-am oprit pe Jochen care avea frontala Scurion. L-am rugat sa ma ajute cu un contre-jour. Cel mai mult mi-a placut faptul ca pestera avea o alta iesire, exact in valea din care venisem. Se vedea si cabana dar nu puteam cobora pe acolo, era un perete vertical.
Intoarcerea la cabana a durat patru ore si mi-a placut mai mult decat la coborare, ciudat.
Seara am asistat la luminitele Sommerfest-ului. Venisera deja multi turisti si mi-am mutat tot calabalacul in camera de iarna - Winterraum Biwak, unde dormeau toti colegii mei. Dupa spectacol, Oli a facut proiectie cu filmul realizat in expeditia din 2009. Speologul portughez nu va participa si anul acesta, astfel ca Oli m-a prezentat ca si continuator al filmului. Dragut.

a sasea zi - 27.06.2010

In ultima zi aveam un ultim obiectiv: deplasarea materialelor de la cabana, la avenul ce "da tonul" in masiv: Loferer Schacht. Organizarea pachetelor a fot ireprosabila. Totul era impartit pe cele trei zone de lucru. Carabinierele erau sortate in pungi pe care scria sala in care vor merge. Mie mi-a revenit rotopercutanta pe benzina, flacoanele cu combustibil si trusa de spirale si gujoane, cu banana aferenta .
Loferer Schacht are intrarea principala situata la 2200m. Traseul de la cabana coincide cu cel spre Prax Eishohle pana in dreptul unei vai pe care se scurg avalansele. De aici, am urcat direct, pe versantul drept al vaii. Vedeam clar varful la baza caruia se afla "magazia" expeditiei constand intr-o grota. Ambele intrari in cavitate erau colmatate complet cu zapata tasata. Am fost asigurat ca in august va fi mai putina. Locul de campare este chiar langa intrari, pe zapada. In liniste predau echipamentul la "magazie" si zabovim un pic privind spre Lofer.

La cabana ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre extraordinare, beneficiind de discount 100% la cazare. Adica am platit numai ce am mancat, pentru ca acum eram printre cei ce explorau maruntaiele lui Loferer Steinberge.
Coborarea a fost destul de comica pentru mine. Trebuia sa deplasez intr-o tura ceea ce urcasem in doua. Am compactat la maxim tot ce se putea in rucsac apoi mi-am pus ambele banane pe rucsac cu ajutorul chingilor cu care venisem pregatit pentru asta. Absolut toti cei care ma vedeau se inorceau sa se uite. Amuzamentul meu s-a incheiat cand am ajuns in parcarea de jos de unde ma asteptau cativa kilometri buni pe asfalt. M-am asezat pe o banca si am asteptat primii care coboara si au masina. M-au luat instantaneu.
A urmat spalarea echipamentului cu dusul din curtea gazdelor si o ultima deplasare cu autobuzul in Hinterthal pentru a imi lua ramas bun de la cei ce m-au impresionat cel mai mult din toti muntii pe care i-am vazut: Steinernes Meer. Pe un cer senin am parcurs din ochi bucata de creasta pe care ma "dadusem".
In aeroportul din Munchen am petrecut 24 de ore de neuitat dupa ce am pierdut avionul datorita unui tren ce a venit cu o intarziere de 80 minute. In schimb, nu am platit surplusul de bagaj ca la venire, deci s-a compensat si calatoria.

Un comentariu:

  1. Superb! Mi-am amintit de concediile de vis din Austria. Felicitari pentru ture si succes in expeditie!

    RăspundețiȘtergere

Bine ai venit. Ia o gura de OXiGEN !