marți, 8 octombrie 2013

Asphalt tango la Maratonul Interantional Bucuresti Raiffeisen


Cum Maratonul Piatra Craiului Salomon ce inchide sezonul de alergare pentru mine, s-a amanat, mi-a venit o idee: cum ar fi sa incerc ceva nou, un semimaraton de asfalt, adica de plat.
Intamplator, organizatorii MPC s-au gandit la acelasi lucru, ne-au oferit 30% discount la inscrierea la Maratonul International Bucuresti - MIB. Dupa o scurta chibzuiala si studiere a traseului lipsit de orice diferenta de nivel, m-am hotarat pentru proba de semimaraton. Urma sa fie totusi prima mea proba de plat autentic si nu stiam ce ma asteapta.
Vineri ma aflam in cortul instalat in fata Casei Poporului stand la coada formata in fata masutelor cu inscrieri. Peste tot standuri cu produse din domeniu: Isostar, CompresSport, Runningshop, etc. Mi-a placut asta. Uite ca si la noi in "sat" se intampla ceva viu din cand in cand.
Imi vine randul si spun ca vin de la MPC si doresc discountul de 30%. Cateva telefoane intre organizatori si totul se rezolva. Eram doar 3 picati din Crai in Bucuresti, din intamplare. Cu siguranta au venit si mai multi inscrisi la MPC dupa noi.
Imi iau pachetul de concurs si ma instalez la standul Isostar sa imi refac stocul de izotonic. Apoi ma mai invart prin preajma ca sa imi acomodez privirea cu monstrii de beton printre care urma sa alerg. O sa fie "usor" diferit. In loc de Fantana lui Botorog, o sa am Fantana de la Unirii, in loc de "La Table" o sa am Piata Muncii, si tot asa. Macar sunt doar 21 de kilometri.
Beneficiind de eveniment, ma joc cu camera GoPro Hero 3 Black Edition a lui Adila de la Focul Viu pe care o lipesc de GoPro Hero-ul meu (primul model HD) ca sa fac si o comparatie de imagini.
Sambata gandul imi zboara spre Piatra Craiului...cam acum ar fi trebuit sa trec creasta in Saua Funduri... . In realitate constat ca avem o mica panta si la Bucuresti: urcam pe Calea Victoriei dinspre Cheiul Dambovitei.
Insotit din nou de cele doua camere GoPro, mai dau o raita cu Roxana pe la cartierul general al MIB-ului.
Imi mai iau doua fiole cu nou aparutele activatoare Isostar si o cutie cu geluri sarate - ceva nou pentru mine.
Inainte de marea zi, mai arunc o geana pe harta traseului si adorm impacat cu decizia luata de a participa. In principiu, tot echipamentul se aseamana, exceptand incaltarile. Cum nu am incaltari de plat, mi-am pregatit pantofii de trail mai vechi, ce ii folosesc ca back-up. Partea buna este ca au totusi un amortizor la calcai.
Adorm citind revista Alerg primita in pachet.
Duminica dimineata pierd vremea mai mult decat imi planificasem astfel incat ies pe usa cu Roxana ca rachetele de frica sa nu intarziem. Facem 11 minute pana la fantana de la Unirii unde ma linstesc vazand alti participanti indreptandu-se agale spre start. Ajuns in locatie, nu pot sa nu remarc miile de oameni veniti sa faca miscare. Nu sute, mii !!! Este ceva grozav, Bucurestiul traieste azi, respira. Centrul e blocat pentru noi. Pentru o zi, Bucurestiul conteaza. Cu 2000 de participanti doar la proba de semimaraton, e clar ca participam la ceva mare, important si greu de organizat.
Dupa ce imi revin din uimire, caut sectorul din care voi lua startul, adica la coada coridorului de la start. Aici ma despart de Roxana si ma pierd in multimea de tricouri galbene Adidas, tricoul oficial al MIB. Ironia sortii, nimeresc langa un coleg imbracat cu tricoul MPC din 2011 pe el. Incep sa imi zboare gandurile la cum ma vor durea genunchii pe la kilometrul 10 de la socurile transmise de asfalt... La 9:03 aud start. Un elicopter survoleaza ca sa filmeze puhoiul. Asta nu e maraton, e batalia de la Marathon! E impresionant de-a dreptul. Suntem 6000 ! Poate ca nu e clar, SASE MII ! Cum pot pleca atati oameni deodata ? Pai simplu, nu pot !

Startul Maratonului International Bucuresti:
Intai a plecat stafeta si scaunele cu rotile, la 8:50. Apoi pleaca maratonul, semimaratonul si cursa populara sub forma de mers. Nu stiu cum au plecat cei din fata, insa stiu ca noi am mers cam 3 minute pana am inceput sa alergam cat de cat. Si asta foarte greu caci nu aveai loc. Atentie maxima pe unde calci si tine drumul drept, sa nu jenezi vreun coleg.
Rulam pe b-dul Libertatii intai spre rondul Cosbuc in masa compacta, e un fluviu. Facem 180* si alergam inapoi spre locul startului. In Piata Constitutiei viram la dreapta pe b-dul Victoria Socialismului (Unirii zis acum) si de aici tot inainte razesii mei, pana la Piata Alba Iulia.
Pana la fantana de la Unirii s-a mers in grup compact, spatiul de doua benzi fiind insuficient pentru rasfirare. Cand am traversat B-dul Dimitrie Cantemir, a inceput adevarata alergare. Fiecare a putut baga atat cat poate, spatiul fiind mult mai generos. Constant cu 9,1 Km/h intru in monotonia orasului. Ma gandesc sa numar benzile de pe asfalt sa treaca timpul. "Till my bones collapse" imi rasuna in cap. Trebuie sa o tin asa doua ore.
Ajung in Piata Alba Iulia si fac giratoriul intrand pe B-dul Decebal. Haida ca acusi ajungem la Piata Muncii. Heart rate mare de la insuficienta plamanilor ticsiti cu Viceroy, in schimb nici o durere, viteza 9,5 km/h. "I can transform ya" vine din Ipod prin castile Adidas Sennheiser. Ajung si la Muncii, aici opresc cateva secunde sa dau un pahar de apa pe gat si sa bag primul gel. Nimeresc sodium energy si ma ia prin surprindere. Asta vroiam sa il iau la final. Dau din mers cu izotonic si urmez linia de tramvai de pe b-dul Basarabia spre b-dul Chisinau. Din fata apar primii sase maratonisti kenyeni. Ii aplaudam. Cred ca au 20 la ora. Asa o tin 40 de kilometri...Eu, multumit de 10,5 km/h cat am acum, virez 180* inapoi pe Basarabia. Facem dreapta spre Arena Nationala. Ma ia vezica. "Uite bude pe margine", ma opresc.
Filmul din timpul semimaratonului:
Reintru in traseul ce da roata arenei. Accelerez la 11km/h sa recuperez secundele state. Reintru in Basarabia si mentin 11km/h. Parca am innebunit..."Joaca bade din picioare". Clara e pe margine si incurajeaza oamenii. Ne salutam scurt. Trec de Muncii si intru din nou pe b-dul Decebal. Alerg bine, chiar foarte bine. Nu ma doare nimic si mi se instaleaza o grimasa de bucurie. Ma opresc in punctul de alimentare de aici sa iau o bucata de banana si un pahar de Isostar. Bag si gelul de zmeura de la centura. Florentina ma recunoaste dupa tuse.
Plecam impreuna din punctul de alimentare insa eu sunt pornit sa termin repede chinul si o iau usor inainte. O data pulsul coborat, revine greu la 170. Trec pufaind de intersectia cu Traian si ma gandesc la o gluma "cum ar fi sa ma duc acasa acum...". Pe dreapta Bogdan Petrescu face fotografii. Il salut din mers si continui ritmul spre Unirii. Trec de intersectia cu Cantemir si incep sa depasesc. Ajung in zona startului si stiu ca mai am bucla spre Victoriei. O vad pe Roxana si ii fac cu mana. Fac dreapta pe b-dul Libertatii spre Dambovita si apoi iar dreapta pe Natiunile Unite. Incepe prima tentativa de crampa in gamba dreapta. Simt cum pulseaza muschiul caruia jambiera ExoCalf i se opune. "Nu incepe acum !" ii poruncesc gambei. Trece pentru moment si intru in linia dreapta spre Piata Unirii. Virez stanga la 180* pe Splaiul Independentei si incepe din nou gamba acompaniata acum de ligamentul genunchiului stang. Asa, deodata. Bag ultimul gel pe care il mai aveam. Strang din dinti si reduc viteza fara sa ma opresc totusi din alergare. Ajung la punctul de alimentare dinainte de Calea Victoriei si trec de el fara sa ma opresc. Urc Calea Victoriei sontac pana imi gasesc o noua forma de calcatura ca sa imi menajez in primul rand genunchiul stang. Stiu ca daca se ascute durerea, s-a terminat cu alergatul. Gamba mai poate rabda, e doar un muschi. Ajung in dreptul strazii Matei Millo unde fac 180* inapoi de unde am venit. Pe coborarea de pe Victoriei ma mai lasa crampa din gamba si ma simt mai bine. Fac dreapta si reintru pe Natiunile Unite. Incep sa numar kilometri caci durerea se amplifica. Ajung la Izvor cu dureri destul de mari in genunchi. Practic resimt fiecare aterizare a talpii cu picorul stang. "Hai ca mai e nitel pana la Eroilor"...
La Eroilor incepe lupta intre a ma opri si a continua sa alerg. Ma opresc doua secunde ca sa imi masez gamba dreapta si constat ca aproape mi s-au blocat muschii dupa ce am facut asta. Reusesc sa alerg cu 8,1 km/h ultimii doi kilometri. Nu stiu cum. In dreptul Parcului Izvor realizez ca mai am sub un kilometru si incerc sa grabesc pasul. Reactia genunchiul vine imediat si ma potolesc. Trec linia de sosire in 2h13 min. Predau chip-ul si primesc medalia de finisher. Mare, grea, muncita. Simt ca nu mai pot merge nici macar un pas dupa ce m-am oprit. Si totusi, ma deplasez sa ma intalnesc cu Roxana.

Traseul in format Google Earth e aici.

A fost, a trecut si a durut... , Dupa fiecare astfel de experienta trag concluzi si invat ceva. In primul rand imi voi lua pantofi de alergare pentru asfalt, clar. In al doilea rand, trebuie antrenament zdravan ca sa sustin ritmul asta 41 de kilometri. De partea cealalta, m-am surprins placut prin faptul ca am alergat integral 21 de kilometri. Am avut doar 3 orpiri de maxim 60 secunde in total. Sunt multe lucruri care au condus la asta. Sunt inclusiv turele de la in Tineretului pe care le faceam in joaca. Efortul e diferit fata de un trail running, total. Inclusiv muschii care ma dor acum sunt cu totul altii decat atunci cand faceam febra musculara dupa un maraton montan. Cel mai aiurea ramane faptul ca iti soliciti articulatiile genunchilor enorm si nu cred ca e tocmai ok. Noroc cu tehnologia actuala care ne-a pus la dispozitie pantofi extrem de moi care atenueaza din socuri. Ma intreb insa cum era pe vremuri cand se alerga in adidasi normali sau in "tenisi"...
Daca aceasta manifestare de mare calibru nu ar fi a doua zi dupa MPC, as spune ca e musai sa o introduc in calendar, insa recuperarea dupa un MPC are intaietate.
Pentru o zi Bucurestiul mi-a placut, pentru o zi in Bucuresti a fost liniste in centru. Imi doresc mai multe zile ca acestea in orasul meu natal. Avem nevoie de asa ceva ca sa mai zambim, sa radem, sa nu mai mergem incruntati pe strada si sa nu mai auzim numai de stiri "sportive" cu masini de lux si concedii "de vis" ale marilor nostri fotbalisti. A propos, la rubrica Sport de la ProTV de duminica seara nu a existat nimic despre ce s-a intamplat la MIB. Poate ca e totusi mai bine, caci maratonul nu e doar un sport, e o stare de spirit.


luni, 7 octombrie 2013

GoPro Hero 1 versus GoPro Hero 3 Black Edition


Chiar daca a fost scoasa pe piata deja camera GoPro Hero 3+ Black Edition, testul e interesant avand in vedere scaderea drastica a preturilor la Hero3 Black Edition fara "+".
Cel mai important test e cel la lumina artificiala, unde Hero 1 s-a dovedit a fi o gluma:
Ambele camere puse pe rezolutia 720 (1280 x 720), randate la 25 cadre/secunda. Pentru ca sa nu dezavantajez cu ceva camera mai veche, nu m-am atins de setarea RAW de la Hero 3: Urmatoarele doua teste sunt la lumina naturala, pe zi, atat pe cer acoperit cat si intr-o zi insorita.
Intai, avem aceeasi rezolutie, 720 p la 25 cadre pe secunda:
De remarcat latitudinea mai mare de expunere a senzorului de pe GoPro Hero 3 BE care reda detalii acolo unde Hero 1 inceteaza sa mai distinga ceva. Pe de alta parte, Hero 3 are o nuanta mai calda, nu neaparat naturala.
Aici am pus camerele pe 960 (1280 x 960), rezultand o imagine 4:3: Avantajul filmarii la astfel de rezolutii ar fi ca putem sa ne alegem in postproductie pentru cadrul standard de 16:9 ce parte a cadrului vrem sa folosim, adica ori partea de sus, ori cea de jos. Pentru cazul de fata, 960p, putem recadra linistiti pentru un film de 720p fara sa pierdem nimic din calitate. Pentru o productie full HD de 1080p, doar Hero3 ne ofera un format 4:3 la rezolutia de 1440 (1920 x 1440) din care putem taia linistiti ce ne intereseaza pentru un film la rezolutia standard actuala de 1920 x 1080 pixeli.
Pe langa avantajul clar al lui Heros BE in special in scenele low light, la ea beneficiem si de alte rezolutii precum si de filmarea la 24 sau 48 de cadre pe secunda, standardul cinematografic actual.
Interesant este insa avansul intre cele doua generatii aflate la 3 ani distanta. Ce vom avea peste 3 ani, vom vedea.

Sony DSC-TX 20 versus GoPro Hero 3 Black Edition low light test


Am pus la treaba GoPro-ul 3 Black Edition in fata rodatei camere Sony DSC-TX20 ce are performante deosebite pentru clasa sa la lumina scazuta.
Cum unghiurile de poza a celor doua camere sunt total diferite (Sony are 25 mm-echivalenta la cadrul 35mm -adica 85 de grade, in timp ce Hero-ul are 170 de grade) am setat GoPro-ul cateodata pe narrow, unghi ce se apropie mult de unghiul de camp al Sony-ului. Ce nu mi-a placut deloc a fost faptul ca pe narrow, GoPro interpoleaza, adica taie din cadru si mareste apoi la rezolutia ceruta. Lucru firesc pentru ca nu are nici un transfocator, obiectivul fiind fix. Rezulta insa o imagine cu mult zgomot si cu pixeli mariti. GoPro-urile nu trebuie folosite decat pe wide, pentru asta au fost concepute.
Fara setarea High Iso pe filmare, Sony-ul are probleme sa se tina dupa GoPro Hero3 BE. In momentul in care apelam la High Iso, sensibilitatea creste pana la ISO 2000 si putem distinge mai multe detalii in special in umbre. Bineinteles ca va creste si zgomotul imaginii insa ramane la un nivel decent.
Cu toate astea, Hero 3 BE, se dovedeste o camera exceptionala pentru dimensiunea pe care o are si ne putem face o idee despre cum va arata imaginea noii camere Hero3+ in lumina slaba.
Sony DSC-TX20 ramane in continuare o unealta fabuloasa pentru filmarile in subteran la jumatate din pretul unui Hero3 BE. Asta daca o mai gasiti pe stoc, caci anul acesta avem TX30.

marți, 17 septembrie 2013

La maratonul Herbalife Ciucas Trail 2013



Am participat pentru a patra oara la evenimentul din Ciucas. Anul acesta a fost schimbat traseul de maraton care acum te duce direct prin talvegul Vaii Stanii. A picat la fix schimbarea caci imi doream sa fac o tura acolo.
Nu am sa scriu mult despre acest maraton ajuns la maturitate. Totusi, parca au sarit in ochi de data asta lipsurile de pe traseu. Punctele de control fara nimeni in ele au fost cele mai evidente. Lipsa PC-ului de pe bucla peste Vf Ciucas a dat idei multora ca sa scoata un timp mai "bun". Pe locul doi fiind lipsa fotografilor. Fara indoiala vremea potrivnica a jucat un rol important in chestia asta. Nu multi oameni sunt dornici din pacate in ziua de azi sa astepte pe ploaie si vant intr-un loc doar ca sa stea dupa fundul unor semeni ce au o pasiune. Cu toate aceste explicatii firesti, golul ramane.
La prima ora a diminetii, am fost convins ca va ploua non stop. Insa, vremea a tinut cu noi in mare parte. Ciucasul e o bijuterie ce merita parcurs indiferent de prognoza. Nu e un munte atroce care sa te alunge, e domol, primitor si e foarte aproape de "minunata" capitala.
Anul acesta am mers insotit de Dragos, aflat prima oara la un semimaraton. I-a placut atat de mult incat deja povesteam despre urmatorul eveniment din Ciucas pe drumul spre casa.
Editia aceasta a fost saraca rau in punctele de alimentare si lipsite de viata. Punctul de alimentare de la Muntele Rosu nu mai exista nici macar ca si Punct de Control cand am trecut prin el. Ce a condus la asta are probabil legatura cu starea de spirit generala generata de incertitudinea organizarii dupa "marea extragere". S-a simtit in aer ca ceva nu e in regula. Ce a fost ok, a fost ce iti ofera natura si atmosfera de la start creata de masa mare de participanti care sfida atat vremea cat si organizarea. Insa, daca a doua oferta nu o poti suplini de unul singur, traseul de maraton sau semi il poti parcurge oricand, fara sa platesti pentru servicii de care te poti lipsi.
Sper sincer sa se indrepte lucrurile urgent caci, alaturi de EcoMarathon, Hercules si bineinteles, MPC, maratonul din Ciucas a prins radacini, e un brand. Cineva vrea sa il ingroape. Proverbul cu groparul functioneaza insa.
Scarbit total de "vestea" primita la radio santz de la festivitatea de premiere, am tirat-o urgent, cu un gust amar. Sper ca noii organizatori sa rupa tacerea si sa nu mai ascunda sub pres mizeria.
Apreciez faptul ca au dus la bun sfarsit aceasta a 4-a editie a maratonului Ciucas, doar ei stiu cum... .
Iar pentru asta trebuie sa le multumim.


Si ca de obicei, filmuletul:

vineri, 16 august 2013

O pestera colosala: Sura Mare

La Focul Viu ne propusesem inca de anul trecut sa incepem filmarile in Pestera Sura Mare pentru a reda filmul explorarii acestei colosale cavitati. Ne-am jucat cu cateva imagini din doua ture pana cand am luat lucrurile in serios.
Astfel, anul acesta s-au materializat pana acum doua ture de 12 si respectiv 17 (!!!) ore ce au avut ca scop clar filmarea in diferite segmente ale pesterii. Departe de a fi gata cu materialul din sit, ideile tind sa prinda contur.
Dupa fiecare tura colectez imaginile video si fac un mic "teaser" despre ce a iesit.
In ultima tura, din 10 august, am profitat de parcul de lumini si de Canon-ul EOS5D MkII si am realizat si cateva fotografii, tinandu-mi colegii "pe pozitii" intre doua duble de film.
In cazul filmarii, spatiile mari ne pun in incurcatura, cei 5000 de lumeni folositi fiind depasiti de situatie. Vom reveni cu siguranta cu mai mult lumini pentru volumele mari. La fotografie, timpul de expunere lung suplineste lipsa lumenilor, in cazul filmarii lucrurile schimbandu-se radical.
Video din 27 iulie:

Video din 10 august:

duminică, 21 iulie 2013

Pestera Walter Gutt

E din nou weekend si nu am stare. Nu am nimic planificat dar stiu ca nu vreau sa stau locului weekend-ul acesta. Studiez de ceva vreme traseul Ultramaratonului Ciucas si analizez punctele de hidratare, alimentare precum si profilul traseului. Ma bate un gand....deocamdata raman inscris la maraton.
Indecis de ce voi face in week-end, ma decid: merg in Cheia sa bag traseul de semimaraton. Nu reusesc sa ma odihnesc cum trebuie si dorm pana tarziu sambata. Si totusi, plec. Ajung la 15:00 in statiunea Cheia. Pe drum, pe valea Teleajenului, chiar inainte de Cheia, ma intampina spectacolul mioritic autentic al societatii de consum: sute de grataragii unii langa altii. Cu rulote, cu corturi, cu BMW X5 si Audi Q 7 !!!! Astia si-au dat toti banii pe masina si acum stau la cort, nu am cum sa inteleg ilogica. Filmez pe geam marea adunatura anti natura:
Ajuns in Cheia, ma echipez de alergare si plec sceptic la ora 16:00 spre Zaganu. Merg ca naiba de greu, pufai din greu. Nu mi se incalzesc muschii de nici o culoare. E clar, nu e de alergare azi. Indecis, continu totusi pana la Stana din Poiana Zaganu, sa vad acolo cum ma voi simti. Bateria de la pedometru mi se termina si in fine, ma decid si eu la ceva: o las balta cu alergarea acum, ma duc la Brasov.
Geza ma invitase la pestera Walter Gutt - un mare om al unor vremuri mari, din pacate de mult apuse. Cum eram indecis de ce o sa fac exact, imi luasem atat echipamentul de alergare cat si cel de speo. Asa ca, hai sa incerc varianta pestera, poate imi iese ceva. Ajung seara, iesim in frumosul centru al Brasovului sa mancam ceva si ne bagam la somn.
La ora 7 incepe leganatul dinaintea cafelei.
- Hai Raducule ca e sapte, cafeaua e gata !
Ma uit chioras spre cana cu seva diminetii si ii multumesc prietenului pentru grija. Sorb o gura si realizez ca am aceeasi stare fara chef de cu o zi inainte. "Mah ce naiba ai ?" ma intreb. O fi de la prea multe iesiri sau e oboseala psihica. Cred ca era de la amandoua combinata cu o mare lehamite fata de semenii fara target in viata. Dupa cafea, ma mobilizez totusi sa merg in tura speo. Apar pe rand Tudor si Corina pe care nu ii vazusem de doi ani, Adi, apoi Dolcanu.
Adi si Ovidiu vin la mine in masina si pornim aproximativ la ora programata spre Fundatica. Timpul trece repede cand stai la povesti cu oameni pasionati si ajungem langa pensiunea unde lasam masinile.
Ma echipez alaturi de ceilalti si pornim pe o curba de nivel prin marea de flori. E ca intr-un vis. Galbene, albastre, roz, toate pe un fond verde crud de iarba grasa. Coboram intr-o vaioaga si incep niscai caini sa ne latre ingrozitor. Trecem cu grija mai departe si ma opresc langa intrare. De la primul contact realizez ca aici s-a muncit mult, la intrare. Cateva table stau pe post de perete de palplanse pentru stavilirea malului. Tablele sunt fixate cu tevi curbate pe care sunt sudate manere cu ajutorul carora poti iesi mai facil din cavitate. Imi amintesc cateva imagini pe care mi le aratase Geza dinainte de lucrarea de acum. Multa munca ! Ma bucura mult pasiunea asta dementa. Oamenii astia sunt vii.

Intram pe rand. Eu raman ultimul sa filmez. Dupa intrarea stramta debusezi intr-o diaclaza in care ramonezi pana jos. Diaclaza se largeste pana devine sala. Aici ne regrupam. Continuarea e in jos, pe calea apei. Eu insa cu Tudor mergem sa vedem sectorul fosil. Plimbarica noastra nu dureaza mult si ne reintoarcem la stramtoarea verticala. Coboram constant apoi dam intr-un meandru. Imi aduce aminte de Pestera Ratei. E fain ca mergi intr-o dunga tragand banana dupa tine si la un moment dat trebuie ori sa urci mai sus, ori sa te ghemuiesti ca sa poti trece mai departe in continuarea meandrului. Apoi, gasim gasca care tocmai echipase cu coarda pasajul vertical mai expus. Arunc o privire si imi dau seama ca problema nu e la coborare ci la urcare. Nu imi mai pun hamul pe mine si cobor la liber saritoarea. Descatarm pe septe puturi cvasi verticale si ajungem la un pasaj mai umed. Nu mai este mult pana la punctul de lucru unde ajungem dupa o stramtoare in "S". Ma duc cu Ovidiu sa vad minunea. Pasajul se ingusteaza destul de mult si trebuie sa te tarasti ca sa ajungi la activ. De aceea baietii au hotarat sa se apuce de derocarea zonei. Cu ciocan, bohrmasina, dalta, incep "sculptarea". Eu incerc sa filmez cate ceva. Se sapa cu schimbul caci dupa 30 de minute de stat ingheti. Cum sunt cam a 5-a roata la caruta, mi se face frig de incep sa dardai. Bun asa, las ca am folie. Scot o folie, scot primusul si ma asez comod pe bidonul de 6l. Cu folia inchisa la gat si primus aduci temperatura la 35 de grade lejer. Uite asa stand eu, ma ia somnul de-a binelea.

Baietii lucra de zor si nu prea pot sa adorm din cauza galagiei :)) Intr-un final Ovidiu ma invita sa mergem afara impreuna. Geza ne paseaza o a treia banana cu rotopercutanta care nu mai avea nici un acumulator valabil din cei trei. Ies din culcus si incep sa ma misc instantaneu ca sa nu simt diferenta de temperatura. Luptandu-ma cu doua banane, temperatura ramane constanta ca atunci cand stateam sub folie. Reluam firul meandrului si reusim sa ne ratacim. Catar la liber un hornulet care duce nicaieri. Mai nasol e ca am tras si bananele dupa mine cu o cordelina si trebuie sa le dau jos. Intram pe alta galerie si in loc sa facem dreapta, ma catar iar intr-un fel de horn care se ingusteaza. Evident, cu banenele dupa mine. "Nah, ai vrut miscare", imi zic. Ovidiu gaseste continuarea ceva mai jos de unde era si pasez bananele cu cordelina. Nu mai e mult si ajungem in salita de la intrare in care patrunde lumina naturala. Iesim amandoi zambind si pornim spre masini. Afara ploua un pic. Mergem la masini si dupa ce stam un pic la povesti cu nea Toni, ne urcam in masina si plecam spre Brasov. Colegii ramasesera sa mai largeasca "manual" la stramtoare. In Brasov, ma intalnesc cu Andreea si Ana care tocmai sosisera de la Maraton 7500.

Cum nu am rezistat tentatiei de a bea o bere, am plecat deabia luni dimineata spre casa si cu promisiunea ca o sa fac un filmulet mai complet despre munca din Pestera Fundatica. Pana atunci:

joi, 27 iunie 2013

Hoinar prin trecut la semimaratonul Apuseni

Si anul acesta m-am cufundat in spasmele trecutului dat uitarii din Muntii Apuseni... Implicat mai putin fizic decat anul trecut cand am participat la cursa lunga, anul acesta am trait in schimb mai mult emotional locurile prin care mi-au purtat pasii organizatorii Maratonului Apuseni MSG Systems.
Evenimentul in sine a fost doar un pretext, locurile prin care am trecut punandu-si amprenta adanc:
 

Partea I: Hoinareala
Am pornit sambata impreuna cu Anamaria si Andreea spre Muntele Baisorii obosit dar bine dispus de ceea ce ma astepta: o atmosfera extrem de calda si destinsa, peisaje domoale, liniste si spectacol natural.
Dupa ce am luat masa in Sighisoara, eu am cazut in lumea viselor fiind rupt de oboseala, nedormind toata noaptea. M-a trezit Anamaria ce se invartea cu masina intr-un giratoriu pana cand aveam sa imi exprim parerea vizavi de directia pe care o vom apuca. Bineinteles ca am luat-o aiurea  nimerind pe un drum de macadam. In cele din urma intram in Buru si ne continuam drumul via Baisoara spre base camp-ul manifestarii.
Ajunsi in Statiunea Muntele Baisorii ne-am cazat la Hotelul Alpin la care am avut bafta sa mai gasim o camera. Am pornit apoi spre pensiunea Skiland, tabara de baza a maratonului, sa ne ridicam pachetele de concurs si sa finalizam inscrierile.
Pachetul nu a scazut cu nimic fata de cel de anul trecut, asa cum am observat ca s-a intamplat la celelalte evenimente de acest tip. Un buff in acelasi ton negru-portocaliu, usor modificat fata de cel de anul trecut, tricoul tehnic alb-negru si el usor modificat ca si design, un gel si un praf isotonic de la Nutrend si o foita de minerale.
Singurul stand deschis cu produse caracteristice era CompresSport, Gianina si Alin fiind pe baricade. Imi luasem la mine doar un gel de mere Aptonia sperand ca voi gasi la locul faptei produse din greu. Pauza! Noroc ca ma transferasem la semimaraton cu o saptamana inaintea startului.
Dupa inscriere am asistat la prima sedina tehnica programata la ora 19:00 si bine am facut caci dupa sedinta a venit potopul:
Dupa ce ploaia s-a linistit am mers in camera din balconul careia am prins pe camera cateva fulgere spectaculoase. Furtuna se muta incet spre sud.
Ne-am reintors la base camp pentru a mai savura cateva momente printre cunoscuti. O seara deosebita.
A doua zi de dimineata ma trezesc la 7:10 cam chior de somn cu toata ca dormisem bustean. Mananc cam putin si ma uit la cerul limpede in timp ce imi sorb cafeaua. Sa vezi tu caldura imi zic. In ciuda faptului ca anuntasera ploi pe toate site-urile de profil, inclusiv la sedinta tehnica, vremea s-a hotarat sa fie caniculara.
Panicat de lipsa gelurilor, Ana ma linisteste scotand o punga intreaga de geluri de la cam toate firmele si imi aleg un Sponser. Apoi, dau fuga cu Andreea la masina lui Luci sa imi iau totusi niste magneziu pe care il vars peste isotonicul dat in pachetul de concurs.
Ora 9:00 se apropie si ne "impachetam" si noi in mijlocul celor 500 de participanti.
Acest traseu are o singura problema: incepe direct cu urcare. Alergi fix 100metri de plat pana unde incepe panta. Imi propun sa fac pasi mici si sa incerc sa alerg toata urcarea. Evident ca pe la jumatate nu mai pot duce si plamanii incep sa se revolte. Bag un ritm alert de mers si incep sa imi gasesc suflul corect. Nu mai tineam minte cat tine urcarea si mi se parea ca nu se mai termina. Sunt varza pe urcari, clar. In fine, ies din padure si vine si ceva plat ce ne conduce spre primul punct de hidratare. Bag repede apa in mine si imi iau gelul Aptonia. Dupa oprire ma ajunge Ana. Stiu ca dupa panta domoala ce urmeaza, vine terenul meu, adica coborare pe smocuri de iarba, buna de sucit glezne. Maresc turatia si usor dau drumul la picioare. Merge treaba bine. Trec de Salcudean care face poze, intru in padure si calc acceleratia. Realizez ca sunt la semi, nu are rost sa ma menajez prea mult. Nu ma doare nimic. Jos, in Stauina Runcanilor deabia am atins suflul optim. Simt ca o pot duce asa mult. Dar cate de greu mi s-a incalzit "sacul de oase"...

Urc in alergare usoara tot urcusul pana la bifurcatia din Bocsesti. Il salut pe Tibi venit la plimbare si sar cat de mult pot peste un sant cu noroi, la indemnul unei fotografe.
In punctul de alimentare caut mere si nu gasesc...iau trei felii de banana si imi reumplu una din sticle cu apa. Dau pe gat isotonic si plec cat imi sunt calzi muschii. Alerg deprimat de cat timp am pierdut pana mi-am intrat in ritm si mai castig din ce pierdusem in primii trei kilometri. Bag si gelul Sponser, ultimul pe care il aveam. Portiunea Bocsesti - Stiolne nu o cunosteam si mi-a placut foarte mult. Colibele trademark ale zonei impanzesc drumul. De la stanga la dreapta si invers. De la Stiolne reintru in traseul de maraton si bag cat pot de bine. Stiu ce vine. Nu imi place ca s-a desfiintat Punctul de Alimentare, care acum e PC 6. Trec din nou la mers alert cand vine panta dintre casutele cu acoperis de fan. Aici, in Zapodie, e epicentrul feelingului acestui traseu, dupa mine. Nu ai cum sa nu te opresti o clipa sa te gandesti la locuitorii de aici, mai bine zis la fostii locuitori.
Din Dealul Boinic, drumul coboara constant pana in Valea Vadului unde regasesc calul alb de anul trecut. Acum motaia la soare.

La trecerea peste vale, imi scapa camera GoPro in apa si realizez dupa vreo 50 de metri. Ma intorc si caut disperat prin apa. Un coleg ce tocmai trece prin apa o vede si mi-o recupereaza. Ma fortez sa mai alerg pana in ultimul punct de alimentare. Imi iese partial. In punctul de alimentare realizez ca nu mai am energie deloc. Bineinteles nici geluri. Bag banane si isotonic si plec pasind pe ultimul segment al traseului. Aici imi consult pentru prima oara mai serios viteza pe ceas. Vreau sa am 8Km/h pasind. Nu reusesc decat un 6,8 Km/h si resemnat o tin asa. Soarele ma termina, am si gura deschisa si simt ca tot nu imi ajunge oxigenul pe care il inspir. De ce nu a plouat ? Vreau sa nu trec de trei ore. Alerg si ultima bucata dinaintea sosirii si stop ceas cu timpul de 3:03. Asta e, atat am putut. Daca...nici un daca !
Ma infing efectiv in masa de la final si golesc pahare cu pepsi si apa. Imi era extrem de foame fapt pentru care mi-am luat instantaneu 4 mici si o bere, asa de final. Mananc bine si ma apuc sa filmez cu GoPro-ul alti participanti ce soseau. Evident ca mi se termina acumulatorul exact cand trece si Ana prin poarta. Revin la sosire cu camera Sony si filmez in continuare participanti.
Vine si o mica ploaie, fapt pentru care facem o pauza pentru dus si schimb de haine. Revenim la base camp-ul maratonului si ma intretin cu cunoscuti si nu numai. Din nou imi e foame si mananc cu Vasi. El friptura, eu mici :)).
Pe seara filmez intreaga festivitate de premiere:
Remarc ca doamna primar nu a mai aparut. Deh, nu mai e an electoral sa ne povesteasca blah blah-uri despre cat de mult ajuta Consiliul Judetean miscarea trail running din .ro.
A doua zi aveam sa aflu mai multe despre aceste locuri pe care chiar daca nu le cunosteam, iti cer sa le descoperi. Astfel, sloganul hoinari prin trecut capata sens.

Partea a II-a: Trecutul
Sagagea, locul in care candva oamenii isi munceau pamantul si isi ingrijeau gospodariile. Oamenii nu plecau spre "viata buna" de la orase, erau liberi si muncitori. Copii se jucau in aerul tare al muntilor, nu in cel conditional al Mall-urilor. Ce am ajuns ? Am ajuns ce ne dicteaza tehnologia, omul modern, indobitocirea in masa.
Astazi, "banditii din munti", deportati de comunisti in anii '50 pentru ca nu denuntau partizanii impotriva sistemului, se numara pe degete. Colibele folosite vara pentru pasunat cad pe ele. O mana de oameni, s-a adunat luni, la slujba din Bisericuta Ortodoxa sin Sagagea. Asa ceva nu trebuia ratat. Imbracati in straiele traditionale, incurajati de mana de oameni veniti sa ii fotografieze, oamenii trecutului se zbat intre datina, obiceiuri si Kitschu-ul grotesc afisat astazi pe toate gardurile. Pentru a incerca sa incline balanta, dl. Dinu Mititeanu ne-a invitat luni la slujba de la bisericuta din Sagagea. O mana de oameni a raspuns. Dincolo de imagini, sunt ochii acestor oameni, ochi pe care nu ii uiti si nici nu ii regasesti decat rar in semenii din "buricul targului".
Pe drum, afisele electorale de anul trecut sunt pretutindeni prezente. "Votati da la referendum". Comunistii omniprezenti in continuare in aceste locuri au depus efort sa ajunga sa manipuleze si in creierul muntilor. Pe grajduri, colibe sau case zac promisiuni, ca de obicei, de o viata mai buna, de locuri de munca, de reintoarcerea mineritului in zona.

Raspunsul la viata mai buna vine dintr-ul locuitor autentic rupt de prezent ce se uita increzator spre noi - intrusii veniti din prezent sa ne cautam trecutul. Ma uit la el si imi e rusine, plec privirea. Ridurile sale au fost facute pentru altii, nu pentru neamul acesta. As vrea sa stau de vorba cu el dar nu e timp acum, poate altadata.
La bisericuta catolica era parastas. Trecem pe langa ea si ajungem in poarta bisericii ordodoxe Sagagea. Lumina curge din curte, se revarsa spre noi. Imbracate in autentic, ne asteapta. Scoatem aparatele si incepem sa incercam imortalizarea vietii din oameni, a talentului si caracterului fiecaruia. Printre imagini constiente, reusesc cateva "surprinderi pe viu". Un nor amenintator se pravale peste culmea din spatele satului, dramatism compozitional a la carte. Sagagea isi traieste drama, noi ne reintoarcem in civilizatia de care evadam in fiecare tura.

Intrebari fara raspuns ma invadeaza. Stam pret de doua ceasuri asteptand ca slujba sa continue afara, pentru alte cadre. E tarziu insa si trebuie sa plecam. Cu toate ca sunt acum aici, scriind acest blog, am ramas o vreme in Sagagea sa Il intreb pe El de ce. Poate voi primi raspuns....

Am impartit fotografiile mele in: sosiri premiere Sagagea Posaga diverse

joi, 13 iunie 2013

Bazinul 2116: Pestera cu apa de la Tismana

Cu peste 800 de metri cartati in data de 8 iunie 2013, cavitatea devine a doua a bazinului hidrografic Tismana.

miercuri, 5 iunie 2013

Dead man running

Dincolo de cifre, statistici si clasamente e drogul alergarii in natura. E experienta cu care ramai, amintirile si certitudinea ca ai realizat ceva, ai dus la capat ceva.
Intai e plecarea, plina de energie, start ce trebuie sa ti-l domolesti ca sa nu iti descarci bateriile instant.
Apoi e caldura, frigul, praful, mirosul fanului, noroiului, balegarului.

Playlistul din walkman se suprapune peste fosnetul crengilor, pleoscaitul pasilor si ritmul respiratiei. Kilometri ce ii aduni ce te transforma incet dar constant in om. Gandurile te invadeaza, iei la tocat marunt fiecare problema a vietii de zi cu zi. Stai de vorba cu tine, te caracterizezi, te incadrezi. Urci in varf ca sa cobori, ca sa te intorci de unde ai plecat. E un cerc din care nu scapa nimeni.
Un perpetuum mobile al vietii, e motivul pentru care ne aflam aici, sa ne invartim in cerc.
Sosirea e doar un punct temporar pana la urmatoarea experienta. Timpul e facut sa iti reaminteasca ca la un moment dat te vei odihni, nu in viata asta, insa.
Aici, acum, mergi mai departe, iti faci planuri pe care iti doresti sa le duci la bun sfarsit pentru ca...sa o iei de la capat iar si iar.
Si dincolo de efort e sfarsitul, momentul final in care inchei ce ti-ai propus si in loc sa te simti fericit ca ti-ai atins scopul, esti trist ca s-a terminat, ca te reintorci la nimicia de zi cu zi. Magia se duce, te scufunzi in organizarea urmatoarei ture.
Si ciclul se reia.

Fotografiile noastre le gasiti aici

 Dupa eveniment, inainte sa plecam spre case, am mers impreuna cu Andreea sa vedem ce s-a mai intamplat cu mica bijuterie numita Baile Herculane, lasata in paragina.
Cu toate ca s-au apucat sa faca cate ceva, referintele arhitecturale ale statiunii zac inca in paragina.
Baile Herculane este cea mai veche statiune din Romania, fiind atestata documentar in anul 153 d.Hr.











 Dar sa le luam pe rand:

Hotel Dacia
Hotelul si Baia Apollo:

Baia Hebe:
Cazinoul, e in renovare. Sau mai bine zis in vopsirea gardului, caci daca te uiti mai atent vezi ce se intampla:
Din interior catre exterior si invers:
Si cateva contraste autentice:
Ca sa inchei totusi intr-o nota optimista, s-a inceput cate ceva. Sper sa si continue:
Toate fotografiile din Herculane

marți, 28 mai 2013

Fuga de dimineata



De nervi ca nu m-am trezit la 5, ci la 6, am dat patru ture de lac in Tineretului:))

miercuri, 15 mai 2013

In cros la EcoMarathon 2013

EcoMarathon-ul reprezinta o reintoarcere la viata, la radacini, la natura.

O gasca de prieteni, amici si colegi, o gasca de 1000 de participanti, o dimineata de vis, peisaje de basm...altceva nu pot spune despre atmosfera de primavara din Moieciu de Sus.
Am pornit in cea de-a IV-a editie a EcoMarathon-ului dupa o noapte de cosmar datorata unei dureri de dinti. Fara pic de somn si usor sedat de ketonal si algocalmin, m-am asezat in mijlocul masei de colegi de la start. Peste tot in jur, cunoscuti. O bucurie. Undele joase din boxele de la start ne ridica tensiunea si parca nu mai puteam astepta eliberarea, descatusarea energiei si pofta de alergare. Am trait fiecare metru din cei 14 Km ai traseului de cros insotit de Roxana ce ma depasea la fiecare urcare pentru a o reintalni pe plat sau pe coborare. Cheful pe care ti-l da acest prim mare eveniment de alergare din an este fantastic. Iti doresti sa participi iar si iar si sa ai mereu parte de feelingul din timpul competitiei. Nu este numai startul unei curse, este un start al unui intreg sezon, al unui nou an. Si e bine sa il incepi cu dreptul, zambind, simtindu-te bine, detasat. Chiar daca am scos cu 54 de secunde mai slab decat anul trecut, stiu ca am fost mai bun, dupa cum m-am simtit la final. Cel mai probabil la urmatoarea editie voi savura toate cele trei bucle. Roxana a venit la doar 6 secunde dupa mine.

Duminica, am dat o tura scurta de relaxare in care am avut chef sa fac si cateva fotografii:




Si o panorama: