Intro
Am strans tot materialul foto si video pe hdd si m-am ingropat in birou retraind aventura formidabila din masivul austriac Steinernes Meer in care am fost impreuna cu cel mai vechi prieten al meu, Radu.
As putea sa dau cifre cu distantele, diferentele de nivel, ore, etc., dar oare la asta se rezuma omul modern de munte ? Eu sunt mai conservator, mai "old school" si incerc sa reproduc feelingul si peisajul pentru care am facut un efort destul de mare (material mai ales) sa merg si anul acesta acolo.
Fiecare munte este unic, fara indoiala. Unii insa sunt mai impunatori decat altii, altii sunt mai faimosi, altii sunt mai dificili iar Steinernes Meer sunt mai...imensi. O suprafata de 160 Km2 (nah ca am dat si o cifra) de calcare de Dachstein si ceva dolomit.
Le multumesc tuturor celor ce au fost alaturi de mine pentru chestia asta, stiu ei...
Slideshow - Embrace the endless karstic plateau Steinernes Meer
a doua zi - 14.06.2010: Konigsee - Wimbachklamm - Wimbachtall - Wimbachgreisshutte
Dupa un mic dejun autentic, am alimentat la ARAL-ul de la Konigsee, spre linistea lui Radu, apoi am mers pana in parcarea de la intrarea in Wimbachklamm unde am lasat masina.
"Klamm"-urile sunt amenajari turistice in care platesti o taxa pentru a vizita caderi de apa, canioane, etc. Frumos dar comercial. Sa nu uitam insa ca eram intr-o zona care traieste exclusiv din turism. Dupa iesirea prin amonte din Wimbachklamm, poteca larga si bine intretinuta (are chiar si drenuri transversale, rigole) strabate valea fabuloasa Wimbachtall. Urcusul e domol iar peisajul subalpin. Din cand in cand exista bancute si locuri cu apa potabila. Toate astea pana la Wimbachschloss - un fost conac boieresc numit actualmente castel. Ne-am oprit bineinteles ca sa mancam un Germknodel si sa bem o cafea.
a treia zi - 15.06.2010 Wimbachgreiss - Drishublalm - Ingolstädterhaus
Gazdele noastre ne enerveaza din nou. La ora 9:00 nu era nimeni sa ne serveasca micul dejun. Nu ne venea sa credem ca "domnii" dormeau durandu-i in pix de noi. Fapt pentru care, in ciuda afisului pe care il cunoastem foarte bine de pe plaiurile mioritice "nu consumati alimente din afara unitatii", ne-am facut singuri o cafea la PRIMUS-ul lui Radu si am asteptat bagandu-ne in seama cu pisica neagra a cabanierilor. Pe la 9:30 s-a indurat o doamna sa ne bage in seama. Am mancat scurt si am platit. Pe picior de plecare, doamna care ne servise ne acosteaza in germana:
- ^*(@#^*&()()_ **&^%%^!((*#+__+)^ ?
- &#&!*#(!*)#*!_)@**^&(@*&#!!!##$ Rumanien, ii raspunde Radu.
- Ahh sunteti romani ! Eu sunt din Timisoara.
- Si ceilalti ?
- Sunt din Germania, se poarta foarte frumos cu mine.
- Nu si cu turistii.
Plecam usor iritati (Radu vorbea deja ceva despre o scrisoare la Clubul Alpin German - DAV) dar ne trece imediat supararea cand vedem ca plafonul de nori se mai ridicase si puteam vedea mai mult decat cu o zi inainte. Pe masura ce inaintam, valea era din ce in ce mai cheala de vegetatie. Noi copaci muribunzi se contorsionau spre noi, parca imi vorbeau despre anii trecuti peste ei. M-a impresionat foarte mult Wimbachtall...trebuie sa fac mai multe fotografii cu alta ocazie. Este un loc care iti spune despre ce a fost si ce va fi cu celelalte vai glaciare. Viiturile care macina constant patul vaii au contribuit substantial la peisajul uscat.
In cele din urma ajungem si in capul vaii, perfect circular, cum era de asteptat. Insa, imens. De fapt, o sa tot folosesc acest adjectiv pentru ca sa pot descrie in cuvinde spatiul de acolo. Incepe si urcusul pana in saua Drishublalm (1764m) de unde contemplam putin in vale.
- Too much snow for me.
- All right, good luck on your way back !
Imi pun casa in spinare si pornesc in ceata. Dau de Radu usor impacientat:
- Nu ai auzit mah fluierul ?
- Nu mah, ce s-a intamplat ?
- Pai nimic, dar parca eram doi.
- Aha, pai am filmat cate ceva. Pune si tu de o cafea te rog.
In timp ce Radu topea zapada eu am deschis o ciocolata si harta. Watzmann-ul se uita la noi. Numai varful, iesit din nori.
Dupa o cafea de exceptie, plecam mai departe. Apare zapada serioasa. In timp ce Radu isi pune parazapezile eu imi amintesc de ale mele ca sunt in banana transporter din masina. Ma intorc si ma uit iar la Watzmann. Parazapaezile mele sunt Vaude modelul Watzmann, el era de vina. :)
Un tipat ascutit ma scoate din gandurile mele vizavi de parazapezi. O marmota obeza daduse alarma. Radu incepe sa le ocheasca si imi da "coordonatele" pentru camera. Realizam o noua alta amnezie pe care am avut-o inainte de plecare: teleobiectivul de 300mm al aparatului foto era tot in masina. Ii explic lui Radu cum ar trebui sa se duca dupa el cu trail runner-ul ca il astept aici intre marmote. Pintre tot felul de cuvinte deocheate la adresa obiectivului, Radu reuseste sa se apropie mult mai mult de marmote decat mine. Geaca rosie e de vina ! Trage niste cadre incredibile pentru superangularul pe care il aveam cu noi. Eu ma stradui sa nu mor sufocat de cat imi tin respiratia ca sa nu imi tremure mana cu camera. Trepiedul e acasa, nu a mai avut loc. Dupa marmote, apar si caprele. Petrecem o ora in compania lor apoi incepem sa urcam mai serios spre platou. Sus, ne astepta o priveliste superba. Grosses Hundstod (marele caine mort-in traducere) din Steinernes Meer se uita spre noi. Ne intoarcem din nou cu fata la Watzmann.
- Mah asta o sa ne obsedeze toata tura. Arata la fel din cam toate directiile.
- Da mah, dar uite cum arata.
Pornim mai departe convins fiind ca nu mai avem mult pana la Ingolstädterhaus haus unde aveam cateva amintiri deosebite de anul trecut. Nu prea mult au insemnat 5 ore prin zapada si lapovita, cautand sa tinem cat mai mult stanca sub piciore pentru ca sub zapada nu stiam ce e. Nu am mai avut nici o legatura cu marcajul pana la o traversare pe curba de nivel in care mi-a venit ideea sa ma dau la vale pe panta. Am coborat instantaneu pana in firul vaii. Apoi, am gasit din nou marcajul. In dreptul lui Hunstod, "Marea de Piatra" ne-a intampinat cum se cuvine. Un neant alb-gri care iti taie respiratia. Impresionat din nou, ca si prima oara cand am vazut cat calcar poate fi acolo, il rog pe Radu sa faca o poza.
Cabana era in renovare si urma sa fie gata in doua saptamani. Sala de mese, absolut superba, era deja data in folosinta si ne-a priit. Lucrau la bucatarie, un sf de am ramas cu gura cascata. Am fost primiti si serviti excelent, asa cum te astepti. In camera mai dormea o pereche care venise de la Peter Wiechenthaler hutte, unde urma sa mergem noi a doua zi. Am dormit dusi dupa drumul de 12 ore.
a patra zi - 16.06.2010 Ingolstädterhaus - Eichstätterweg - Riemannhaus
Incep prin a face o paranteza: traseul nostru trebuia sa fie Ingolstädterhaus - Weissbach scharte - Pieter Wiechenthaler hutte. "Mica" problema a aparut in identificarea trecatorii Weissbach, despre care o sa revin in cele ce urmeaza.
Un mic dejun excelent luat in odaia de povesti a cabanei ne bine dispune si ne indeamna sa ignoram ceata de afara. Nu puteam vedea absolut nimic. Vizibilitatea undeva la 5 metri. Direct prin zapada incercam sa identificam marcajele. Nu mai era de joaca, eram in imensul platou in care poti sa te invarti in cerc. Cate o pala de vant mai ridica norul si mai vedeam cate ceva. Ba chiar a aparut si soarele la un moment dat fapt pentru care am facut un popas mai lung pentru o cafeluta din zapada. Tot muntele era al nostru, nici tipenie de om. Coboram sub nor si deslusim creasta din dreapta. Incercam sa imi dau seama ce varfuri urmeaza, fara succes datorita faptului ca acestea aveau "capul in nori". Sub picioarele noastre defileaza intreg manualul de carstologie. Am vazut inclusiv septe. Zeci de canale si microcanale de siroire ondulate dupa cum a curs apa. Amonitii din calcar sunt pretutindeni. Puzderie de lapiezuri si evident, avene. Mergi si cazi in ele, direct. Am evitat cat mai mult posibil zapada datorita lor. Cu toate ca era stabila, la amiaza devenea foarte pufoasa si te afundai periculos de mult in ea. In schimb era uda si grea, permitandu-ne o priza foarte buna pe pante. Dupa patru ore eram la bifurcatia mare a traseului. Noi pornim spre Weissbach scharte conform itinerariului stabilit. Un grohotis trebuie urcat pieptis pana in creasta, doar ca pe noi ne-a indus in eroare un stalp de marcaj din vale. Am confundat saua din zare cu cea la care trebuia sa urcam. Traseul mergea pe firul vaii, noi l-am abordat pe langa peretele stang al ei, parea mai curat de zapada. La un moment dat evident ca ne-am pomenit pe marginea unui perete vertical. Cale intoarsa sa il ocolim. Urc direct prin zapada iar Radu isi face propria poteca undeva in dreapta mea. Ne oprim pe un lapiez iesit din troiene. Incepem sa ne intrebam ce nu e in regula. Radu pleaca in sus si ma striga ca a gasit un alt aven. Ma duc la locul faptei si il pun sa faca o poza. Trec in fata ca sa sparg iar poteca prin zapada, mai era putin pana in ceea ce parea saua noastra. Panta mare, 45-50 grade. Bag ca mig-ul direct pe firul vaii. Se vedea pe unde curgea zapada topita si imi ieseau treptele beton in pojgita de gheata de deasupra zapezii. Ajungem in sa pregatiti sa vedem orasul de jos dar suntem primiti de o alta vale, la fel de mare ca cea precedenta. Ma uit in zare si imi zic "ala ar trebuie sa fie Persailhorn pe care voiam sa urcam maine prin via ferrata". Mergem mai departe si ajungem la o alta vale. Vremea se mai imbunatatise, aveam vizibilitate. Facem un 360 de grade si ne intrebam din nou cum e posibil sa fie atat de imens acest platou. De fapt, pare platou. In el sunt zeci de caldari si vai pe care le urci ca sa le cobori. Radu imi zice ca e traseu psihologic. Eu imi amintesc de traseul Tache Ionescu din tara in care urci si cobori trei vai. Scara difera. Pornim mai departe cu ochii pe Schönfeldspitze (2653m), cel mai impunator varf al versantului sudic. Il poti vedea din orice parte a platoului. Apoi apare o stanca, extrem de cunoscuta mie dar nu stiam de unde sa o iau initial. Apoi imi dau seama de schimbarea rutei.
- Se poate.
Sommerstein (2308m) este inconfundabila. Ea adaposteste cabana Riemannhaus. Impreuna sunt peste tot: postere, vederi, harti. De acolo o stiam. Si arata exact ca in imaginile pe care le studiasem. Deabia atunci am scos harta si ne-am dat seama ca trebuie sa tinem grohotisul pana in creasta unde era trecatoarea Weissbach. Nici nu se mai punea problema sa ne intoarcem, se insera. Cu fiecare pas cu care ma apropiam de creasta sudica, ma trecea un fior. O mare de spuma plana deasupra satului Maria Alm si a orasului Saalfelden. Imaginile vorbesc mai bine...
Ne-am dat mana la cabana la ora 20:30, dupa 9 ore de mers. Evident, eram singurii clienti. Radu a luat pentru amandoi gulassuppe, singura chestie calda. Hmm, alta cabana aiurea. Adica femeia de la Ingolstadtler a putut sa ne primeasca cu atata caldura in ciuda faptului ca era in renovare, iar astuia parca ii parea rau ca il deranjam. De altfel, pe la 21:30 m-am dus sa imi iau un ceai si o ciocolata fierbinte, ceva. Ei bine inchisese plita si nu mai servea nimic cald pentru ca era tarziu.
- Too late for what ? l-am intrebat
- Too late for warm stuff, we closed, it's late.
Bine macar ca ne-a lasat sa stam mai mult in sala de mese. In fine, ne-am dus in dormitorul comun de...40 de locuri. Ne-a fost greu sa ne alegem un pat :) Am dormit amandoi fara vise.
a cincea zi - 17.06.2010 Riemannhaus - Hochbrunnsultzen - Wildalmkirchl
Eu m-am trezit umbland brambura prin cabana la 6:00. Parca cineva ma striga la cafea afara, iar dimineata nici nu vreau sa aud altceva decat cafea. Am iesit pe terasa si am intepenit de frig dar si de priveliste. Era senin, luminitele din vale inca erau aprinse cu toate ca era deja lumina. M-am uitat la creasta apoi din nou in vale. "Azi va fi o zi superba"
Intru inapoi in barlog unde Radu motaia.
- Ce faci nea' ?
- N-ai inteles cum e afara, ma duc sa fac ceva poze.
Pe la 7:00 m-am bagat la loc in pufulic (sacul de dormit) cu gandul sa mai stau putin... M-am trezit la 9:00 nervos pe Radu ca m-a lasat sa dorm atat. De fapt, si el adormise. Cred ca a fost de la presiunea atmosferica.
Mancam micul dejun pe terasa si impachetam lucrurile. Afara aparusera si ceva turisti. Vremea buna isi spunea cuvantul. Erau vreo sase. In finalul sederii noastre la cabana avem parte si de o surpriza placuta. Cabanierul, probabil alarmat de privirile noastre, ne-a facut reducere ca fiind membrii ai clubului alpin german.
Am reconfigurat traseul: continuam platoul mai departe si coboram in Hinterthal de unde ne intoarcem in Saalfelden pentru a urca la Peter Wiechenthaler si a face traseul de via ferrata peste Persailhorn la Riemannhaus.
Urcusul se domoleste si suntem intr-un fel de sa. Ne aflam aproximativ in mijlocul platoului calcaros al SM. Cu gandul la camera video, trag serii foto pentru panorame. Nu cred ca mai trebuie sa adaug ceva decat ca ne simteam foarte mici, extrem de mici iar totul in jurul nostru era IMENS. And God said let there be limestone ! Ce nu prea ne-a extaziat a fost urmatorul nostru reper - Mitterhornl (2565m) ce trebuie depasit pentru a reintercepta creasta la Wildalmkirchl unde se afla refugiul. O mare caldare plina de zapada, o coborare zdravana pana in talvegul ei pentru ca apoi, evident, sa urcam pe partea cealalta, pe langa varf. Mai aveam trei ore de lumina.
Am mai facut un popas in caldare pentru cateva poze inclusiv cu o "tornada" de nor apoi am bagat bete prin zapada sa termin versantul. Radu venea mai incet. De fapt, eu bagam cam tare ca ma saturasem de muratura din bocanci. La Mitterhornl realizez ca Radu are telefon cu camera video si fac un 360 de grade cu el. Se vedea refugiul, mai aveam o ora pana la el. Mi-am ales cel mai scurt drum, direct prin zapada. Radu o ocolea cat putea. Sus, din nou un peisaj fabulos. Puteam vedea evident, Watzmann-ul insa muuult mai mic. In dreapta era Brandhorn care ascundea tot. In stanga coada submarinului (U-boot spizte :)). De fapt acest varf era numai capul unui aisberg. In spatele sau era o intreaga creasta (Selbhorngrat) ce se opreste in Selbhorn(2643m), perpendiculara pe creasta principala.
- Acest munte este enorm ! Suntem nimeni si nimic.
- E bine sa iti reamintesti din cand in cand asta, ca om.
Ne-am petrecut seara gatind o supa si spaghete carbonara. Ne-am uitat la "televizor" reprezentat de geamul refugiului, la apus.
Am adormit cu gandul la traseul de a doua zi.
a sasea zi - 18.06.2010 Wildalmkirchl - Torscharte - Hinterthal
O dimineata superba cu soare si cer fotogenic. Ne soarbem cafeaua afara iar eu ma pregatesc de facut omleta din Travellunch. Iese o nebunie. In sticla mai aveam cola astfel ca m-am pus pe picioare urgent.
Am pornit spre creasta intre varfurile Wildalmkirchl (2551m) si Brandhorn (2610m). Cum ma asteptam, platoul se termina brusc de unde coboara un perete vertical. Sub noi, norii se ridicau. Facem repede fotografii. Se vedea Hinterthal-ul si cele doua lacuri ale sale. Ne uitam pe o harta reala. Traseul urca pe Brandhorn chiar pe margine spre panica lui Radu care are probleme cu inaltimea. Cand ar fi trebuit sa vedem cel mai bine in jos, un nor ne inconjoara total. Vizibilitatea iar coboara la 5m. Atenti, cautam traseul. Evident, e prin zapada. Urcam vreme de jumatate de ora pana in varf, marcat de o cruce. Facem popasul de rigoare apoi coboram spre Kleine Brandhorn (2529m). Un pasaj mai tehnic ne solicita putin mai mult. O luasem pe stanca satui de zapda si dadusem de o saritoare. Dupa ea, intram iar in zapada si continuam sa coboram. Norul devine gri si incepe lapovita. Ajungem in capul unei vai, traseul nostru tinand creasta. Trebuie sa urcam in ea.
- Fara coarda nu ma bag pe aici !
Ne intoarcem cativa metri si urcam pe unde era marcajul, aproximativ. Practic, trebuia sa urcam varful Kl. Brandhorn print-o traversare. Gasim prize suficiente si pornim. Destul de expus spre vale, dar nu conteaza. Ajungem sus si continuam pe creasta. Incepe ninsoarea. Imi pun suprapantalonii si un polar sub geaca pentru ca incepusem sa ma ud serios si imi era frig. Radu e inca in tricou sub geaca. Au urmat doua pasaje absolut dementiale pe o muchie in dreapta careia ai o cadere de sute de metri iar in stanga o panta ce tinde spre verticala. Verificam harta, nu ne dadeam seama unde suntem pentru ca nu vedeam absolut nimic. Vedem marcajul pe stanca si continuam. Vantul se inteteste si, combinat cu ninsoarea da o nota extrema crestei care este fenomenal de ingusta. Practic te cateri in continuu si din cand in cand ai cate o fereastra prin care sa privesti haul. Datorita concentrarii nu am mai facut prea multe poze si acum ne pare rau. Spre deosebire de zilele precedente, de data asta am mers incontinuu, vroiam sa coboram cat mai repede. Am ajuns intr-o sa. Ne dadeam cu presupusul pe unde sa o luam, nu vedeam absolut nimic si era frig de-a binelea. Radu s-a echipat si el cu polarul. Am plecat de la 30 de grade din Bucuresti ca sa dau in extrema cealalta, la numai cateva zile. O pala de vant ridica pentru cateva secunde perdeaua si vad brazi undeva in vale. Identific valea ca fiind Tauchertall iar saua ca fiind Geigenschartl si continuam pe urmatorul varf. Torscharte trebuie sa fie mare, nu jucarie. Urcam Martelkopf (2443m), conform hartii. Deci, chiar nu vedeam nimic. Apoi iar coboram. Apare alt varf si ne enervam.
- Mai sunt multe mah ?
- Nu stiu ca nu mai inteleg nimic.
- E o bucata de munte aici !
- E monstruos de mare.
Continuam si dam in cele din urma de marcajul spre valea de dinainte, Tauchertall. Ne aflam in Torscharte de sus (hohe). Torscharte de jos (niedere) trebuia sa fie mai incolo. Un al doilea marcaj ne indruma spre Hochkonig (prin Torscharte) si altul spre varful Torscharte. Radu o ia pe cel din urma. Il urmez si...ajungem in varf. O priveliste nemaipomenita: nimic cu nimic. Ne intoarcem spre trecatoare si coboram vreme de 30 de minute. Las rucsacul si ii zic lui Radu ca ma duc sa arunc o privire mai jos in ceea ce parea o vale. Stiam sigur ca trebuie sa dam de un stalp de inalta tensiune in saua de unde se coboara in Hinterthal. Am coborat rapid cativa zeci de metri si am inceput sa aud transformatorul stalpului. Am orbecait spre el si in cele din urma l-am vazut. M-am intors la rucsaci si am coborat pe urmele pe care le facusem deja pana la stalp. Nedumeriti studiem iar harta, valea parea spre stanga iar noi trebuia sa coboram spre dreapta. De unde imi lasasem rucsacul, eu ocolisem un ultim varf, Torkopf (2333m). Necunoscuta am elucidat-o dupa ce muntele ne-a lasat pentru o clipa sa vedem si cel de-al doilea stalp de inalta tensiune. Asa am gasit trecatoarea niedere Torscharte ce ne conducea spre Hinterthal. Nici nu se mai punea problema sa mai mergem undeva in acea zi, era deja ora 17:30. O pala de vant ne lasa sa vedem o bucata din peretele Hochsailer (2793m). Ma furnica rau si il intreb pe Radu daca are ceva impotriva sa mergem pe Hochkonig.
- Si ce sa admiram de acolo pe vremea asta ?
Am coborat pana in cochetul sat de munte ce este si statiune de schi si dupa ce am incercat la o pensiune, ne-am instalat in primul hotel pe care l-am gasit. Era 21:20 si nu vroiam decat sa mancam ceva, mult.
Hotelul era in renovare si nu aveau decat apartamente...la pret de camera. Am mancat cat am putut si ne-am desfacut rucsacii ca se ne uscam lucrurile. Urma sa ma despart de bocancii mei, erau terminati. Talpile atarnau la calcai iar cauciucul era ros complet. Au fost super bocanci.
a saptea zi - 19.06.2010 final de tura
Vremea mizerabila ne-a incheiat planul de a mai face ceva legat de munte. Peste noapte m-am trezit de durerea din genunchi. Am facut si temperatura. Cat timp muschii au fost calzi de la mers, nu am avut nimic, acum ma chinuia ingrozitor. Ploua incontinuu iar eu aveam si problema tehnica cu bocancii.
Pana luni, aveam sa astept. Ne-am petrecut seara plimbandu-l pe Radu prin zona "mea" din Autria: Lofer, St. Martin bei Lofer, Weissbach, Maria Alm, Dienten. Ne-am cazat la gazdele mele preferate din St. Martin unde eu aveam sa imi tin echipamentul pentru inca opt zile.
a opta zi - 20.06.2010
Dupa micul dejun, Radu a plecat spre casa iar eu am ramas in Lofer pentru a ma pregati de cea de-a doua tura, din Loferer Steinberge. M-au luat gandurile despre cum a fost si cum va fi, despre cei de acasa, despre clubul Focul Viu. Era atat de liniste, parca eram tot pe munte. Asta imi place cel mai mult in Autria, linistea. Genunchiul ma durea foarte rau si imi alungam gandurile negre ca nu as putea face fata urmatoarei ture.
Trailer video al turei:
Foarte frumos! :)
ReplyDelete