joi, 14 octombrie 2010

Loferer Schacht expedition "go for 10000" 2010


Dupa pauza necesara pentru a-mi "reveni" din experienta numita Loferer Schacht, iata si articolul despre cum a fost, impreuna cu imaginile aferente. Enjoy !

Raportul "oficial" se afla pe pagina Asociatiei Speologice Focul Viu: http://www.foculviu.ro/
Trailerul expeditiei:
Povestea expeditiei
Am plecat pe data de 19.08.2010 la ora 6:45 cu Taromu-ul spre Munchen cu escala la Sibiu. A fost un zbor linistit in ciuda zgomotului ridicat facut de cele doua elici ale aeronavei ATR72.
Din Munchen am ajuns cu trei trenuri in Saalfelden in trei ore. De data asta nu am mai avut absolut nici o intarziere. Autobuzul din Saalfelden m-a dus pana langa St. Martin, in satul Grubhof. Aici imi rezervasem camera single la un gasthaus. Dupa cazare, am mancat la Gasthof Grubhof paste cu sos tomat si...salata de fasole cu porumb. Asa am avut chef!. Mi-am petrecut seara in compania familiei Millinger ce de anul acesta nu va mai gazdui oaspeti datorita reamenajarii casutei. Trebuie sa imi caut ceva urgent langa ei.
Ultimele cumparaturi le-am facut vineri,  20.08,  in Lofer: lanterna pentru filmare Led Lenser X 21 pe care o rezervasem din tara, fiind ultima si patru seturi de baterii. Am dat o raita si prin Saalfelden sa ma mai uit la magazinele de harti si echipament. Pe seara m-a sunat Oliver sa ma intrebe daca sun pregatit. In timp ce imi mancam enorma inghetata la Grubhof, ma intrebam ce am uitat si daca sunt pregatit. Uitasem "t"-uri de barbierit si l-am rugat pe el sa imi ia de pe drum. Urma sa ma ia la 8:30 de la pensiune.
In camera mi-am revizuit din nou echipamentul pe care aveam sa il car cu mine. Am pus in banana de 60l echipamentul montan pentru tura ulterioara expeditiei speo si am depozitat-o la Millinger. Rucsacul imi era plin ochi si stiam ca trebuie sa preiau mancare si echipament inainte sa urcam la aven, astfel incat mi-am legat o banana goala de 28l pe rucsac pentru a prelua dimineata partea mea de transportat sus. Camera video am lasat-o la indemana pe capacul rucsacului in geata foto. Ma amuzam terbil de ideea de "ultralight" care in speo nu functioneaza niciodata, indiferent cate calcule iti faci. Imi luasem cele mai usoare lucruri pe care le posed cu mine dar nu mi-a folosit la nimic. Poate ca am castigat cel mult 500g prin inventarul "la sange" de acasa: casca ultralight, cele mai usoare carabiniere cu siguranta omologate, carabiniere Aranya pentru accesorii, folii de supravietuire de unica folosinta, cizme scurte in loc de lungi, lampa de carbid Ariane si...cam la atat se poate umbla la greutatea echipamentul speo. Cand aduni echipamentul speologic individual laolalta, tot conceptul ultralight dispare. Ma batuse gandul de un sac de dormit de 800g pentru expeditia asta si bine am facut ca nu mi l-am luat, o sa revin la el mai incolo. 

My name is Sherpa, Radu Sherpa 
Sambata, 21.08, la ora 8:30 apare masina lui Oliver cu steagul Germaniei si al Portugaliei fluturand.
Un tip inalt si subtire cu parul negru zburlit ma astepta in pragul usii:
- So, you must be the caver from Romania...
- That's right, I'm Radu, nice to meet you.
- Yo man, I'm Renato.
Oliver ma imbratiseaza si nu ma abtin sa nu ii spun de steaguri:
- Pai de ce nu mi-ai zis sa imi aduc si eu steag ?
- Le avem de la campionatul de fotbal!
- Ahh, ok. Ce-i aia fotbal ?
In masina veselie mare, parca eram printre prieteni de o viata. Pedro, Timo si Renato anima tot in jur. Schimbam rapid impresii despre cat de mici suntem de inaltime si greutate. Semanam prea mult. E ceva cu latinii astia...Pedro e ridicol de mic. Stau cu Pedro si Timo pe bancheta din spate de parca am fi intr-un amfiteatru.
In parcarea Loferer Hochtall ne intalnim si cu ceilalti, adica "panzerele" Marvin si Petr. Mark urma sa vina pe seara. Opt oameni pentru o expeditie ambitioasa in maruntaiele pamantului. Marvin reprezinta "echipa de suprafata". Se poate spune asta pentru ca poate ridica si deplasa un bagaj pentru trei persoane.
Oliver imi da cele doua kilograme de zahar comandate de mine pentru uz personal. Imi dau seama ca e cam mult si iau numai un pachet in banana. Apoi, imi aleg din gramada de alimente ce trebuiesc carate. Umplu la refuz banana si mai reusesc sa inghesui si in rucsac. Nu vreau sub nici o forma sa apelez si la a doua banana si imi impodobesc rucsacul cu tot ceea ce nu incape in el. Trend-ul fabricantilor de rucsaci este sa ne bage pe gat chestii mici de cativa litri. Oare de ce mai exista si rucsacii de 80l, cine ii cumpara ? Noi ! Cu siguranta ca urmatorul meu rucsac va fi unul dedicat acestor expeditii, cel actual de 55+10 fiind neincapator pentru mormanul de lucruri ce atarnau pe el. Dau cu ochii de niste tevi PVC si ma intreb in gluma daca incap in banane.
Reusim toti sa ne cladim animalele cu care vom urca si luam o pauza pentru fotografie de grup. In fiecare an la inceputul unei expeditii fac poza in acelasi loc, e traditie. Neavand steag, ma asez pe jos.

Ridic rucsacul si merg cam 100 de metri. Nu pot respira de la greutate. Are 40 de kilograme. Ma proptesc in bete sa imi trag sufletul apoi pornesc mai departe. Nu puteam respira de la greutate, nu de la urcus. Oliver imi ia trepiedul si camera video, raman cu vreo 37. Lui Oli ii vine ideea sa cheme in ajutor un serpas autentic ce lucreaza vara la cabana Schmidt Zabierow. Din pacate, e plin de turisti si e nevoie de el pentru servirea acestora. Trebuie sa ne descurcam. In urma noastra urma sa vina Mark si Bernd cu familia, poate ma ajuta el.
Drumul acela frumos si pitoresc pe care il facusem cu atata placere in iunie a fost de data asta ceva ingrozitor, un chin. Cum afara era frumos, de la cabana coborau foarte multi turisti. Cand ajungeau la mine deja stiau despre ce e vorba.
- You're from Portugal too ?
- Nope, I'm from Focul Viu, Bucharest.
- Ohh there are caves in Bucharest ?
- No, there are in Focul Viu !
Dupa aia mi-am dat seama ce am raspuns si m-am amuzat teribil. Nu au inteles nimic cu siguranta.
Mi-am indoit un bat de tura in timp ce m-am rezemat cu toata greutatea rucsacului pe el ca sa ma odihnesc din picioare. Tocmai treceau unii pe langa mine si imi era cam jena cum arata batul meu. L-am indreptat intre doua stanci.

Pe drum, tot felul de oameni. Erau unii care se uitau ca la oropsiti, mi-au dat apa, m-au incurajat. Dragut din partea lor, numai ca ei coborau. Cel mai mult m-a impresionat un cuplu la vreo 70 de ani. M-au depasit pe urcare si i-am reintalnit aproape de cabana cand ei coborau deja. Tipul mi-a dat apa lui si m-a certat ca nu i-am spus sa ma ajute la urcare cand a trecut pe langa mine.
In fine, am ajuns dupa sase ore langa cabana, unde mi-am lasat rucsacul. Drumul nostru mergea direct la aven fara sa intersecteze cabana dar ne abateam din drum pentru un popas binemeritat. Cand eu imi dadea jos rucsacul, ceilalti incheiasera pauza. A ramas ca ne vedem in tabara de baza pe inserat. Trebuia sa ma hidratez si sa mananc la cabana. Am baut doua halbe de un litru de cola si doua de apa minerala. Apoi am mancat o omleta de exceptie cu care facusem cunostinta in iunie. A aparut si Bernd cu sotia si cei doi copii. El nu avea cum sa mai participe la expeditie avand probleme la un picior. S-a oferit insa sa-mi care banana a doua zi la tabara de baza. Mark urma sa vina singur pe seara. L-am cunoscut in fuga si pe serpasul nepalez, un tip slab, mai inalt decat mine, servea cu un sort pe el turistii infometati. Cabana era intr-adevar aglomerata.
Pe la 18:00 m-am indreptat spre rucsac impreuna cu Bernd, care trebuia sa imi preia banana, pentru etapa a doua a urcusului. Mai fusesem o singura data la aven si speram sa ma descurc singur. Nu a fost asa. Pe partea cealalta a varfului Ocheshorn era ceata sa o tai cu cutitul. Am mers direct in sus incercand sa dibuiesc peretele din drepata. Apoi, m-am asezat sa astept norul sa treaca. Nu a trecut si habar nu aveam cat de mult coborasem spre vale. M-am enervat si am decis sa ma intorc sa dorm la cabana. Plimbareala mea a durat doua ore si m-a mai stors de energie un pic. La cabana era full, se dormea si in sala de mese astfel incat am decis sa dorm impreuna cu Bernd pe terasa. Aparuse si Mark. Am mai luat un appfelstrudel si o cola si am cazut lat in sac. Aveam spatele zob si am adormit cu ochii la cerul instelat.

Ganduri inainte 
Duminica, 22.08.2010, ma trezesc devreme si imi refac rucsacul. Mananc micul dejun si pornesc impreuna cu Mark, Bernd si cei doi prieteni ai sai spre tabara de baza. Era senin si m-am pus pe memorat drumul. Urcusul a fost ceva mai prietenos, eram numai cu rucsacul.
In tabara de baza organizarea era in toi. Oliver intocmise lista pentru fiecare piesa ce avea sa intre in subteran.
Echipele erau stabilite inca de la inceperea expeditiei si au fost doua. Echipa nr.1, portugheza, mergea in bivuacul nr.3. Oli, Mark, Petr si eu mergeam in bivuacul 2 cu escala in bivuacul 1. Cu toate ca mergeam intr-o echipa de patru, am fost "sparti" in doua echipe de cate doi pentru ca deplasarea sa fie mai rapida. Eram cu Mark. Oliver urma sa vina imediat in urma noastra cu Petr. Primii intrau portughezii ce urmau sa se duca direct in bivuacul 2, Garten fur Die Harten de la cota -575. Echipa de suprafata era reprezentata de Marvin.

Imi desfac tot rucsacul si imi sortez pentru ultima oara lucrurile. Las la exterior primusul cu butelia aferenta si cana. Hotarasc sa nu car doua perechi de manusi speo si nici trepiedul. Imi las de asemenea si doua perechi de ciorapi tehnici. In final, banana personala a cuprins: sacul de dormit bagat in sacul de bivuac - compresate la maxim, doua bluze si pantalonii second skin, un polar, submanusi speo, manusi powerstrech, trei perechi de ciorapi, un kilogram de zahar, borcanul de ness, camera video cu doua convertoare si trei casete miniDV in bidonul de 3l,  lanterna Led Lenser si cele patru seturi de baterii, cinci seturi de acumulatori AA pentru frontala speo, frontala de back-up cu doua seturi de acumulatori AAA. Toate au intrat intr-o banana de 28 litri. A doua banana, identica, a continut mancarea proaspata pentru sejurul subteran. Era usor mai grea decat cea personala. Pe mine, tot "tacamul" speologic. Cagula am pus-o pe cap la intrare si am dat-o jos dupa cinci zile, cand am iesit.
Oliver imi prezinta situatia cu mancarea si obiectivul primei zile: bivuacul Terminal I de la cota -465m. Ar trebui sa ne ia pana la opt ore. Trebuiau schimbate corzi fixe si bucle. Apoi, ma intreaba direct:
- Are you ready ?
- Almost ! ii raspund.
Se uita lung la mine si da din cap, a inteles despre ce vorbeam.
Oare eram gata ? Cateva ganduri o luau aiurea spre casa...M-am retras intr-un colt al platoului, departe de tabara sa povestesc un pic cu Loferer Steinberge despre problema cu care ma confruntam. Anii s-au adunat si in spatele meu aproape fara sa-mi dau seama. Amintiri cu colegii de ture din tara erupeau in mine in momentul ala. Cine a facut ceva asemanator, intelege despre ce vorbesc. Speologia reprezinta un ultim taram al omului ca si explorator. Ai sansa sa gasesti CEVA.
Dupa ce imi sorb cafeaua in liniste, ma ridic si pornesc hotarat sa ma echipez. Petr accentueaza starea:
- Say goodbye to the sun, we won't see it for six days !
Era intr-adevar superb. Un cer cristal te lasa sa vezi Salzburgul aflat la 60 Km distanta...
Primii au intrat portughezii cu cele sase banane aferente. Le-am facut poza de intrare si i-am filmat un pic.
Noi ne-am echipat in galeria orizontala de la intrare pentru a nu transpira. Oliver a intrat cu Petr inaintea noastra sa schimbe deja corzi. Mark ma urmarea. Deabia facusem cunostinta.
- So, what's the plan ?
- Stay together and help eachother with the kit bags, especially in the tight passages this is the key.
"O sa fim o echipa adevarata !" mi-am zis.
- You go first, you've been here before in 2008, right ?
- Ok !
Atent la inceput la echipari, pe masura ce coboram, automatismul lonja scurta/coborator si-a intrat in drepturi. Eram intrerupti de pasajele stramte ce te storc de vlaga. Pasam bananele asa cum planuisem la exterior. Apoi ne reluam ritualul:
- Seil frei !
- Ok !
- Rope free !
- Allright !
Ajungem in capul putului de la -70 cu are ca reper o stramtoare pe verticala. Dincolo de ea eram pe cont propriu total.
Ne intersectam cu Oliver si Petr care refaceau capul de put de la bifurcatia sistemului polonez cu cel german. Coarda noua ne mangaie parca coboratoarele. Traverseul in Frankfurter sistem este spectaculos. Esti suspendat in aer, sub tine sunt 80 de metri si trebuie sa treci in blocatoare ca sa urci spre galeria orizontala descoperita prin pendul. Ceva se schimba...erau bananele ce opun rezistenta operatiunii de urcare. Acesti saci speologici, denumiti de noi banane datorita formei pe care o capata purtate pe spate, sunt cu siguranta cele mai injurate obiecte de echipament. Se agata, te trag in jos, te blocheaza in stramtori. Le luam in picioare, le aruncam, le taram, le batem. Sunt cele pe care ne dam ultimii bani, in ciuda faptului ca sunt la fel de importante ca si un ham. Continutul primordial din banane poate fi pierdut instantaneu daca cedeaza o cusatura sau o chinga. O banana "avariata" pericliteaza siguranta colegului aflat sub noi...intregul continut se va revarsa cu viteza G in capul camaradului.
Intrati in Frankfurter sistem, facem cunostinta cu prima serie de cascade. Apa este mica, in conformitate cu vremea de la exterior. Urmeaza o saritoare unde zabovesc la o tigara. Mark o coboara pana in sala Vershworungshalle de unde s-a descoperit "missing link" - un pasaj orizontal ce intersecteaza din nou sistemul initial explorat de polonezi.
Petr coboara si ii aud respiratia inainte sa ii zaresc lumina. Un zgomot puternic ma face sa tresar.
- Petr, are you ok ?
- Auuuu, nope !
- What happend ?
- Auuuuu!
Instantaneu ma degajez din capul de put al saritorii si ii strig lui Mark ca avem o problema si sa ramana pe loc unde e.
Ma intorc la baza putului unde Petr se pravalise pe spate.Se tinea de spate. Verific coarda si coboratorul, apoi il pipai pe spate. Nu poate ramane aici, vine Oliver de deasupra si poate da pietre...
- Can you stand up ?
Petr se opinteste si se ridica icnind precum un urs ranit. Respir usurat, nu si-a rupt nimic, altfel nu statea in picioare. Ii iau bananele. Intr-una este rotopercutanta cu diferite alte piese de scularie. Este atat de grea incat trebuie sa imi folosesc ambele brate sa o ridic de pe podea. O iau si pe a doua si ma retrag in capul putului urmator. Ii strig si lui Petr sa vina urgent langa mine. Studiem problema. Coboratorul era intreg, coarda asemenea. Deci, s-a rupt ceva mai sus o fractionare. Carabiniera, spit sau anou de chinga era intrebarea. Ironia sortii: Oliver schimba buclele cu unele noi noute, doar ca el era ultimul. Ce inseamna greutatea in astfel de situatii ! Portughezii trecusera si ei pe aici, apoi eu si Mark. La Petr cu ale sale banane de 40l, o bucla de chinga s-a rupt. Era acolo de patru ani.
Dupa ce verific din nou sezutul violet al lui Petr, apare si Oliver usor ingrijorat. Ma uit la buclele noi si ii spun in gluma:
- Nice slings !
Sosirea in capul putului de 55m numit China Syndrom este prilej de bucurie. Mai avem un pic pana la meandrul inainte de bivuac. Dupa coborarea putului, bucuria ne cam dispare pentru ca trebuie sa luam apa in cele opt sticle de 1l pentru bivuac. Ma intreb unde le mai punem si pe astea. Apare Petr si Oli si impartim sticlele. Intram in meandrul ce ne conduce spre salita de bivuac "Terminal I". Acest meandru este psihologi. Stii ca mai ai un pic pana la odihna iar el nu te lasa sa treci. Ne-a luat o ora sa parcurgem toti patru cu cele opt banane cei 30 de metri orizontali. Apoi, am mai coborat un put de 21 metri si am aterizat direct pe izoprenele depozitate in bivuac.
Ne strangem mainile. Expeditia "go for 10000" a inceput !
Cum nimeni nu se inghesuie la facut mancare, ma declar bucatar sef si ma apuc de treaba. Apa adusa dispare instantaneu sub forma de ceaiuri, supe si un fel de mancare din paste cu branza topita, supa, kaiser, mirodenii, ceapa calita, bulion si ce mi-a mai picat prin mana. Oliver spala vasele si punem din nou de ceai, ceai granulat ce se dizolva instant si in apa rece. Nu ne ajungea niciodata, oricat de mult faceam. Temperatura pe care o intuiam ca feeling incepe sa isi intre in drepturi. Tremuram cu schimbul. Din fericire nimeni nu s-a udat. Mark isi scoate pufoaica. Parca aterizase dintr-un film cu o expeditie in Himalaya. Corpul meu suporta cu brio racoarea numai cu un polar pus peste subcombinezon.
Vine vremea sa ne facem "paturile".
Argon, f@cking Argon 
Fiecare piesa de echipament are ceva de spus in realitatea din teren. Si nu vorbesc de realitatea din magazin de pe sacii comercializati fara nici un bun simt ca fiind de -10 confort, eventual -15. Vorbesc de realitatea "reala". Umiditatea de 90% si temperatura scazuta de 0,6 grade Celsius si-au pus amprenta inca din prima zi de bivuac. Ideea unui sac ultralight, pe cat de buna pare din punct de vedere al volumului, este o gluma buna intr-un astfel de mediu. Am avut cu mine "o piesa" adevarata ce mi-a oferit odihna si confortul necesar refacerii organismului in somn. Un sac de 1500g: Vaude Ice Peak Basic din gama de varf Argon a anului 2005. Ii multumesc prietenului meu Radu pentru aceasta piesa de echipament. Introducandu-l intr-un sac de bivuac am realizat doua lucruri: am protejat puful de umiditate si am avut un strat suplimentar de aer. Rezultatul mi-a intrecut orice asteptari. Fara indoiala ca din punct de vedere al confortului in Loferer Schacht, cel mai reconfortant moment  era reprezentat de intrarea in sacul de dormit. Pentru cateva ore, corpul meu isi refacea depozitele de energie. Fara odihna corespunzatoare, corpul uman clacheaza. In cinci minute dupa ce ma bagam in sac cu subcombinezonul pe mine, transpiram. Am dormit numai in second skin pentru igiena, puteam sa stau gol in el. Langa mine Mark se bataia in sacul "ultralight" cu pufoaica pe el iar Petr era cu genunchii la piept din acelasi motiv, frigul. Numai Oliver dormea linistit in puful sau. I-am spus sa isi ia si el sac de bivuac pe viitor pentru a-si proteja puful de umezeala.
Trezirea si iesirea din caldura sacului este insa alta poveste...

Meandre, meandre, meandre...
Luni, 23.08 la ora patru dimineata ne-am trezit instantaneu cascada care se umflase si scotea u zgomot asurzitor. L-am simtit pe Oliver ingrijorat. Sunt convins ca nu a mai inchis un ochi pana dimineata, era liderul expeditiei si intuiam ce gandea.
Am atipit la loc si m-am trezit la 8:00. Eram in picioare zgribulit. Am bagat cafea si m-am fortat sa mananc ceva pentru ca eu nu pot manca dimineata. Ne-am impachetat la loc bagajele si am pornit spre Garten fur Die Harten (gradina celor puternici), adica bivuacul 2 de la -575m.
Aparent, distanta mica intre cele doua puncte. In realitate, treci prin -700 pentru ca apoi sa urci, o configuratie mai rara.
Dupa Terminal I intram direct in zona cea mai expusa la viituri. Doua echipari mai deosebite mi-au atras atentia: echipare cu doua corzi, una pentru parcurs, cealalta intinsa la maxim pentru a parcurge pasajul cu lonja pe ea. Te scotea din cascada.
Pornesc mai departe cu Petr. Ajungem in putul Drachentzahn (Dintele Dracului) Absolut demential, o septa imensa de tavan sta in consola. Langa tine, apa se pravaleste in hau.
Apoi, intram in zona "safe" a cavitatii, Jolly Oli. Un pasaj fosil, cu o liniste de mormant. Stam sa ne tragem sufletul. Mancam o ciocolata. Urmeaza un cap de put cu o singura bucla de dupa un natural. "Oare de cand e asta aici ?" Petr o ia inainte, nu prea ii place sa studieze echiparile. Aterizam dupa o succesiune de puturi mici in fata unui meandru ce mi s-a parut interminabil: Geburstagmaander (meandrul zilelor de nastere). Cand iesi din el parca intr-adevar te-ai renascut. Cat de frumos ar fi fost fara aceste pasaje... .Apoi ajungem la "surpriza": trebuie sa urcam circa 100 m. Petr imi da de stire ca suntem la -700 si scot camera sa filmez ce vorbeste. Apoi urca. Il urmez intr-o succesiune de puturi echipate bine pe naturale. Apoi iar un meandru si...ajungem in bivuac. Bagam repede un ceai in doi cu apa adusa de portughezi care trecusera pe aici cu o zi inainte. Trebuia sa luam apa. Dupa ceva vreme in care frigul se instalase prin salopeta, apar Oliver si Mark. Mergem impreuna dupa apa. Practic, apa se ia dintr-un put aflat la un sfert de ora. Doua maini curente peste pasaje expuse si apoi putul. Super fotogenic cadrul astfel incat filmez. Am umplut absolut toate recipientele pe care le aveam disponibile cu apa. Cam 20 l. Ne-am reintors in bivuac si am instalat terminalul CaveLink sa mai aflam si noi despre ce se intampla pe afara. Sistemul acesta de comunicare este incredibil. Practic, poti trimite mesaje text in orice retea, fara fir, din adancul pamantului. In Loferer Schacht se testeaza de trei ani sistemul pentru a fi imbunatatit. La fiecare an apare o actualizare. Primim primele stiri de la Echipa 1, escalada incepuse. Afara fusese furtuna, dupa cum intuisem in bivuacul I cand ne trezise zgomotul apei. Acasa, totul era in regula.
Gatesc din nou un amestec ad hoc din multe pachete si bagam in noi ceai. Vizitez imprejurimile si studiez echipamentul lasat de la expeditiile anterioare. Zicralul se oxideaza stand degeaba in mediul speleal. O duzina de placute si carabiniere oxidate atarnau de o cordelina.
Inainte de culcare, Oliver ne expune planul de explorare. Eu si Petr mergem in Minas Tirith sa continuam sapaturile in Sekt oder Selters (sampaniea sau limonada, functie de rezultat :)). Oli si Mark merg in Bazileos sa carteze ce se explorase anul trecut.

Cum spatiul de bivuac nu ne permitea sa dormit toti patru unul langa celalalt, ne impartim pe echipe si la somn. Mark cu Oli intr-o plomba in perete, eu cu Petr la 10 metri pe galerie, sa ne ferim de curentul de aer ce vine dintr-un put ce intersecta traseul pe unde venisem. Ca sa mai diminuam din curent, am intins o folie mare de plastic in dreptul putului. Se umflase de la curent precum vela unei corabii.
Lui Petr ii era frig, rau...Il simteam cum icneste langa mine. Omul asta nu spune nimic niciodata. Trebuia sa intuiesc daca icnea de frig sau de durerea de la cazatura. I-am explicat ca era coechipierul meu si trebuia sa inteleg ce are. Pana la urma m-a lamurit ca ii era "putin" frig.
- See you in the morning man.
- I hope so...
"Cum adica ?". Ma rog, adorm cu gandul la Stapanul Inelelor si incercam sa imi reamintesc cum arata Minas Tirith in film.

Minas Tirith exista
Marti, 24.08 ma trezesc in miros de cafea. Din respect fata de "bucatar" m-au lasat sa dorm mai mult si mi-au facut si cafea. Conditiile extreme scot Omul din noi la suprafata, este extraordinar !
Ma pun pe facut micul de jun ce trebuia sa fie cald in dimineata aceea. Nu ne grabim, ca oricum nu mai exista timp. Verificam "mailul" pe CaveLink: afara se anunta furtuna. Echipa 1 a terminat aproape escalada. Acasa e bine. Si chiar daca nu ar fi, cine mi-ar strica cheful cu tampenii aflandu-ma aici ?
Primesc in banana din dotare un tub din PVC cu capac si o trusa de scule (!?!). Imi pun camera video si lanterna poreclita "monster light". Petr isi ia banana albastra. Deci nu, chiar trebuie sa povestesc despre bananele lui Petr! El avea doua banane, una albastra si una galbena. Ambele de 40 l. Diferenta, in afara de cea evidenta de culoare, consta in continut. In banana albastra avea rotopercutanta Boschammer de 6Kg cu spirale de la 10 la 80 cm lungime, spit, dalta, ciocan, levier, roata de rezerva, portbagaj... :) deci era ENORMA. Cred ca ii lipsea un cric, ceva, ca sa ridice bolovanii cu el. In cea galbena avea echipamentul personal. Adica 50 m de coarda (?!?), vreo 20 de amaraje si sacul de dormit cu polarul si niste maruntisuri.
Am mers impreuna toti patru pana in "Stairway to Heaven" de unde eu cu Petr trebuia sa coboram spre paradis iar Oli si Mark urcau spre Bazileos. Practic, de aici se ajunge la cota minima actuala a cavitatii, noi avand de lucru ceva mai sus. Capul de put pe o singura bucla de chinga m-a nelinistit total si dupa ce am coborat am inceput sa caut prin banane o bucla sa dublez mizeria la intoarcere. In Minas Tirith, parca esti afara. Am incercat sa filmez ceva dar era imposibil, trebuia sa insist pe detalii. Seamana destul de mult cu salile din Humpleu. Picaturile cazute pe argila formasera mici bazinase deosebite. In rest, blocuri imense prabusite. Am coborat pana la pasajul stramt de unde se intra in Sekt oder Selters. Mi-am aprins o tigara si am inceput sa ii explic lampei Ariane ca ar fi frumos din partea ei sa mearga ca sa imi mai crut acumulatorii.
- Take care with cigarettes and also carbid here !
- Huh, why is that ?
- You have explosives in youre kit bag !
- Jesus, now you tell me ?
Deci, tubul pe care il carasem era plin cu explozibili.
Ne lasam tot echipamentul TSA la intrarea in stramtoare si pornim spre operatiunea "demolarea". Evident, Petr se blocheaza in banana albastra si nici in ruptul capului nu cere ajutor. Ii propun eu sa o lase ca o imping eu dupa ce el trece.
- Ok, good ideea.
- No shit ?
Trecem cu bine si aceasta ultima portiune si pornim la atac impotriva blocurilor ce obstructioneaza accesul mai departe. Curentul de aer este foarte mare deci, nici nu incape indoiala ca aici e ceva mare. Nu mai lucrasem cu rotopercutanta pe benzina si a trebuit sa studiez problema. Carburatorul trebuia sa primeasca suficient aer pentru ca motorul sa ramana la ralanti precum la Daciile vechi. Avea si surub de avans. Problema cea mare o reprezentau emanatiile de gaze in spatiul destul de stramt. Cum scula nu mai era la prima tinerete, evident ca se mai oprea cand avea ea chef sau nu pornea deloc.
Saparea a decurs astfel: Petr urca la locul cu pricina, ce era foarte stramt, iar cand ajungea eu porneam motorul masinii si o duceam asa pana la el pentru ca acolo nu aveam loc sa o pornim. Apoi, foram, ca in mina. Am aruncat in aer doua "televizoare" care ne enervau iar eu am inceput sa ma intreb cam cat de sanatosi suntem la cap realizand situatia.
Distractia s-a terminat in momentul in care am ramas fara combustibil. Am reusit sa imi varasc capul printr-o fereastra prin care vedeam o sala, probabil continuarea lui Minas Tirith dincolo de aceasta gatuire. Nu vom afla decat anul viitor ce ne mai rezerva aceasta cavitate fabuloasa.
La intoarcere am gresit drumul, sala fiind gigantica, am bajbait dupa iesirea spre Stairway to Heaven. Am folosit in capul de put bucla cu care era asigurata rotopercutanta. Eram atat de panicati de chinga aia solitara din capul de put incat am urcat eu primul, fara banana, ca sa exercit o cat mai mica forta in amaraj.
In bivuac am facut repede un ceai si am asteptat echipa cealalta. Au sosit cam la o ora dupa noi cu vesti bune. Gasisera galerii noi iar Bazileos continua. Trebuia cartat tot ce se putea. Prin CaveLink baietii din echipa 1 ne transmit ca au dat de tavan, adica hornul se infunda. Treburile erau clare.
Mark propune sa reechipeze pasajele cu lipsuri spre suprafata. Sunt desemnat in echipa cu el. Petr si Oli mergeau sa carteze ce explorasera. Trebuia sa facem loc in bivuacuri pentru echipa celor trei portughezi, astfel ca planul a fost batut in cuie.
Inainte de culcare Oli a transmis spre suprafata planul. In doua zile eu si Mark trebuia sa fim afara.
Eu am gatit din nou un talmes balmes delicios din felurite plicuri. Am adormit cu ochii pe harta cu punctele marcate ca fiind critice pentru refacerea echiparii.

Vine apa mare
Miercuri, 25.09 prepar micul dejun pentru toata lumea si il anunt pe Mark ca nu mai avem ness. Trecem pe "rezerva" adica cafeaua naturala adusa de el. Ne blindam bananele cu deseurile ce trebuiesc scoase afara si primim si trusa de spituri completa. Ne luam ramas bun de la colegii nostrii, deveniti prieteni in doar cateva zile petrecute acolo. Pornesc primul si reusesc sa incurc galeriile. Ne trezim in buza unei saritori. Ne intoarcem si intram pe calea cea buna. In loc sa urcam, coboram suta de metri pe care o urcasem la venire. Aiurea senzatia. Am batut un spit cu greu, tamponorul era defect, mansonul de cauciuc nemaifacand priza, se rasucea in gol. Am dublat tot ce am putut pe naturale.

In sectorul fosil Jolly Oli pierdem o ora cautand continuarea in sus. Intre timp gasim o galerie noua si urcam pe ea. "Cum ar fi sa gasim aici ceva?". Dupa doua escalade pe blocuri instabile, gasim urme de slam, nu eram primii acolo... Ne intoarcem in traseu si continuam urcarea. Pe putul Drachenzahn apa se izbea cu zgomot de podea. Ne intrebam cat de rau ploua afara. Cantarim situatia. Cu siguranta debitul este imens dar se poate trece, inca. Mark urca primul. Zgomotul facut de apa cascadei ne impiedica comunicarea. Cand vad lumina lui Mark undeva in tavan, pornesc si eu. Pe urcare am avut timp suficient sa studiez fiecare put pentru ca ne deplasam mult mai incet. Traversam totusi intr-un ritm sustinut portiunea expusa la viituri si ajungem in Terminal I dupa...cate ore, nu stiam. Nici unul din noi nu avea ceas :)
Ne instalam confortabil in jurul primusului pe care fierbea de zor ceai. Prepar o supa si paste cu bacon apoi stam la povesti. Eu nu puteam sa-mi dau jos hamul pentru ca demirondul se blocase. Folosesc coboratorul pe post de cheie dar tot degeaba. "O sa dorm cu harnasamentul pe mine" ma gandeam. Mark apuca demirondul cu o mana si cu dreapta incepe sa forteze piulita. Incepe sa se invarteasca. Ma uit usor uluit.
- Climber hands, imi zice zambind.
Studiez demirondul cu atentie, avea mai putin de un an de speo si deja ma lasa. Inteleg ca traim intr-o lume "consumabila" dar nu inteleg rabatul la calitate cand vine vorba de echipamentul de protectie individuala. Oare si noi suntem consumabile ?
Aveam mainile iritate, ma prinsese soarele fara sa imi dau seama inainte de intrare si manusile  speo de PVC functionasera precum un smirghel pe pielea oparita. Aproape facusem rani. Mi-am pus manusile de powerstretch si m-am hotarat sa urc cu ele a doua zi. Stiam ca am sa le fac zob dar nu puteam sa risc o infectie.
Dimineata trebuie sa aducem apa in bivuac. Imi reamintesc de meandrul ce trebuie parcurs si adorm aproape instantaneu.

Nimic din ce a fost nu va mai fi.
Joi, 26.09 ne trezim candva, probabil dimineata. Ma uit in bezna incercand sa disting ceva. O flacara albastruie imi spune ca MSR-ul lucreaza la ceva. Mark se trezise si era la "toaleta". Pusese la fiert cafeaua. Am preparat un mic dejun din ce mai aveam. Pastram in salopete cateva batoane sa le avem la indemana si facem curat in bivuac. Pornim in sus si facem popasul de rigoare pentru a lua apa. Nici unul din noi nu avea chef sa se intoarca cu apa inapoi in bivuac dar trebuia sa lasam pentru colegii nostrii totul in ordine. Am coborat eu cu banana plina cu sticle de apa inapoi in bivuac. Realimentarea bivuacului ia o ora datorita meandrului.
Croll, poignee, croll, poignee, lonja scurta. Simt o durere in zona abdomenului. Imi desfac salopeta si subcombinezonul si constat ca am pielea iritata de la croll. Imi pun un second skin intre piele si subcombinezon sa imi atenueze din frecare. Iar croll, poignee, croll, poignee.  Dupa zeci de fractionari ajungem la baza putului unde se rupsese bucla de chinga cu Petr. La urcare, puturile pareau mai mari si mai dese. Aveam senzatia ca nu mai e mult si ne incerca un sentiment placut ca vom simti iar aerul curat al verii tarzii. Ne rehidratam si pornim in sus. Se instaleaza incet oboseala, bananele ma trag cumplit inapoi. Ajungem in jonctiunea dintre sistemul polonez si cel german. Ma resimteam dar stiam cat de putin mai e. Ce mai, suntem ca si afara. Ajungem la baza putului cu stramtoarea verticala de la -70 miscandu-ne ca niste roboti. Mark trece primul prin stramtoare si imi da liber. Pornesc cu bananele lonjate de demirond ca sa incap. Ma proptesc evident cu casca perpendicular pe deschidrea ingusta. O scot si trec asa. Mai sunt doar 70 de metri de urcat. "Esti in Avenul Bratei si ai de iesit afara", imi spun. Un ultim meandru ne stoarce si ultima picatura de energie ramasa. Ma prabusesc de efort la baza ultimului put, de 42m. Trebuie sa bag ceva, o ciocolata. Mark baga apa. Eram curiosi cat este ceasul. Faceam pronosticuri. Trebuia sa fie seara dar inca lumina, asa speram. Eram atat de stors de energie incat mi-a fost greu sa imi desfac pana si salopeta pentru nevoile biologice. Ma miscam din inertie, oboseala punand stapanire pe corpul meu. In meandrul pe care tocmai il trecusem picioarele nu mai vroiau sa stea pe prize, mainile nu mai aveau forta sa stranga. Bananele isi bateau joc de mine. Incepusem sa vorbesc cu ele, amenintandu-le. "Calmeaza-te, mai ai putin" imi spun.
Plec primul pe ultimul put cu pedala in dublu ca sa termin mai repede. Nu mai tineam minte cate fractionari are, insa dupa a doua ma uit in sus si mi se pare ca vad lumina. "Hmm, mai e ceva pana acolo". Stau si ma odihnesc in a pic invartindu-ma in sens orar. Din perspectiva de paianjen admir putul in jos unde Mark se pregateste sa ii dau liber. Inchid ochii si parca plutesc undeva in eter. Nimic din ce a fost nu va mai fi. Totul se rezuma la clipa, tot universul se oprise in loc. "Bun venit in lumea cavitatilor extreme", imi zic. Trag aer in piept, verific cu coada ochiului daca croll-ul musca din coarda si pornesc. Dupa numai cateva pedale, dau cu poignee-ul de mana curenta din capul putului. Ma uit chioras la ea si apoi in sus. Lumina pe care o vazusem era dintr-o alta intrare, eu ajunsesem deja in capul ultimului put. Pun pedala in bucla de coarda sa ma ridic peste prag dar nu imi iese. Ma enervez si imi scot bananele de  pe mine si le suspend pe mana curenta. Nu pot trece cu ele legate de mine. In fine, ma ridic in galeria orizontala si imi recuperez si bananele.
- It's free !
- So nice to hear that, se aude Mark.
Scot camera sa il filmez cum urca dar se abureste obiectivul datorita diferentei de temperatura. Caldura de la exterior o simteam prin fiecare por. Narile isi aduceau aminte de mirosul aerului curat de afara. E clar ca nu suntem facuti sa traim in mediul speleal.
Ajunge si Mark si pornim impreuna spre iesire pe ultimii metri orizontali. Zapada de la intrare se topise aproape complet. Nu vroiam decat sa fie senin, sa vad stelele. Si exact asa era ! Apreciem mult mai bine ce avem in jur dupa un sejur subteran. Luminitele din Lofer pareau licurici ce ne intampinau bucurosi. Puzderia de stele si luna luminau magic tabara de baza. Un licurici mai mare isi facu aparitia de langa cort.
- Hehehe Bravos !
Era Marvin. Ne imbratisam si incepem sa ne dezechipam. Punem bananele in ordine langa bucatarie si ii cer lui Marvin litrii de lichide, orice ar fi ele.
Era ora 21, intuisem corect orele. Prin CaveLink trimitem stirea si la ceilalti. Toti cinci trebuiau sa doarma impreuna in Terminal I in noaptea aceea.
Bucuria de a fi acolo s-a instalat imediat. Am baut ceai si supa si am mancat snitzel. Bagam in mine ca la masa de Craciun. Mark nu mancase decat doua batoane pe tot traseul si nu intelegeam cum mai sta in picioare. S-a asezat langa mine si a inceput sa "guste" din snitzel. Am infulecat intregul pachet amandoi. Ne-am strans din nou mainile si ne-am vorbit din priviri. Asa se naste o prietenie adevarata.
Am dormit care pe unde a avut chef. Marvin in cort, era racit cobza. Fusese si la cabana pentru medicamente. Se pare ca la exterior vremea s-a jucat zdravan cu tabara noastra. Mark s-a cuibarit afara intre doua stanci. Eu m-am asezat tot afara dar sub prelata bucatariei. Am crezut ca voi dormi neintors, dar...

Spectacol de final
Vineri, 27.08 m-am trezit la 5 de durere. Ma dureau mainile. Nenorocitele de unghii pe care am facut greseala sa le tai chiar inainte de intrarea in aven cresteau si impingeau argila intre piele si unghie. Asa durere nu am mai avut. Cred ca se compara cu cea de dinti. Degetele mari erau complet umflate. M-am apucat sa ma plimb printre stanci in lumina zorilor de ziua. Totul era invelit in nuante de albastru. Am si filmat cate ceva. In nord se adunau nori. Am fumat si mi-am facut o cafea. Apoi, am adormit la loc. Tot primul m-am trezit, parca nu aveam stare. Se intetise vantul si norii se apropiau. "Oare nu mai pot astepta inca o zi ?" Se pare ca se grabeau sa ne toarne ceva averse drept in cap.
S-au trezit si ceilalti si am inceput sa facem cate ceva de mancare. Marvin era racit cobza. Mancam ceva iar eu ma pregatesc sa cobor la cabana. Imi fac ruscascul si prind banana pe el. In momentul cand ma ridic sa plec, ceata acopera toata valea. Fac cativa pasi si ma intorc. Astept un moment mai prielnic.
Brusc incepe o furtuna memorabila. Zeci de litrii de apa ne trimit direct in cort, un adapost precar pentru ce se dezlantuise. Asteptam cu ochii pironiti pe structura cortului. O rafala ne zboara prelata "bucatariei". Ne intrebam daca cortul va rezista. Iesim sa salvam ce apucam din lucrurile imprastiate pe afara. Furtuna scade din intensitate si ne retragem iar in cort. Apare Petr in gura cavitatii. Ies sa il intampin cu camera video. Arata sleit de puteri iar vremea nu il ajuta deloc sa isi revina. Ce noroc am avut eu si Mark cu cateva ore inainte! Nu puteam sa ii preparam nimic cald, totul se transformase intr-o harababura. Se dezechipeaza si intra in cort. Ii dam ciocolata si apa. Dupa o vreme apare si Oliver. Il intampin la intrarea in aven. Se pare ca iesise mai de mult dar furtuna l-a tinut in intrare. Cum cortul nu putea adaposti atatea persoane, trebuia sa coboram la cabana, cat mai repede. Eu aveam bagajul facut, gata de plecare. Mark tocmai isi terminase si el rucsacul si il asteptam pe Oli.
Pornim toti trei pe final de furtuna. Un spectacol de exceptie se desfasoara in fata noastra. Reusesc sa trag cateva cadre bune in drum spre cabana:

Ajunsi in ospitalitatea cabanei von Schmidt Zabierow, incepem sa ne refacem. Iar torn in mine litri de lichide. Pe inserat apare Renato cu Pedro. La tabara au ramas Petr si Timo. Stam pana seara tarziu la povesti despre ce a facut fiecare. Datorita vremii oripile, cabana nu mai avea asa multi turisti.
Oliver proiecteaza in sala de mese filmul din preturul expeditiei pe care l-am realizat. O duzina de oameni de munte stau si urmaresc ecranul timp de aproape o ora. La final, Marvin vine cu idei de iluminare in CristallKanyon si incep o conversatie tehnica despre solutii de iluminare si aparatura video. Pedro ne arata primele poze din expeditie pe aparatul 3D proaspat achizitionat. Foarte tare efectul asta ce se vrea viitorul fotografiei, doar ca nu toate subiectele se preteaza la asa ceva. Seara este incheiata de serpasul nepalez Gelu cu imagini din expeditiile himalayene. Ma uit uluit la locuri unde nici nu visez sa ajung vreodata. Cine stie...
Imi alesesem priciul de langa peretele cabanei. Tarziu in noaapte sunt trezit de vant. Nu stiu ce intensitate a avut dar stiu ca auzeam trosnind peretii de langa mine. Instantaneu gandurile imi zboara la Timo si Petr ce erau in tabara de baza si ma gandeam cum e sa iesi dupa sase zile de frig si umezeala ca sa dai de acelasi lucru, la care se adauga si vantul, la exterior.

Finalul expeditiei
Sambata, 28.08 ne trezim cu greu. Afara era ingrozitor de frig si ceata. Ploaia marunta se transformase in lapovita. Nu puteam sa imi dezlipesc ochii de pe geam privind la vreme. Urma sa urcam inapoi sa desfacem toata tabara. Cu totii incercam sa ne facem curaj sa urcam inapoi la tabara. Numai Marvin urma sa coboare, era foarte racit.
Eu aveam doua probleme majore. In primul rand mai aveam doar doua tigari. Una am consumat-o la cafea, cealalta am pus-o deoparte. A doua problema era reprezentata de suprapantaloni si manusi. Cum imi lasasem suprapantalonii in banana cu echipament montan, am plecat numai cu second skin-ul si niste pantaloni respirabili pe mine. Salopeta speo era o optiune dar momentan nu o mai suportam. Astfel ca m-am udat instantaneu la picioare si m-am obisnuit. Cat timp ma miscam, nu era foarte rau. Manusi nu mai aveam si a trebuit sa indur.
La tabara, baietii dormeau dusi. Cortul avea ancorele in stanca si a rezistat extraordinar. Timo dormise in galeria orizontala din cauza zgomotului facut de combinatia vant-cort. Petr dormise in cort atat de adanc ca nici nu bagase de seama ce se petrecea afara. L-am gasit motaind in sacul de dormit. Cred ca ii era in fine cald.
Inventarierea si sortarea intregii tabere a fost un chin datorita frigului. Imi intepenisera mainile. Cum si degetele erau imflamate, tortura a fost totala. Ne-a luat patru ore sa strangem tot si sa depozitam bidoanele pentru expeditiile viitoare. Am luat cu noi mancarea perisabila ramasa, deseurile si cateva piese de echipament ce urmau sa stea la cabana.
Am coborat cu totii la amiaza savurand unltimele clipe ale expeditiei. Eu mai ramaneam la cabana in timp ce ei urmau sa coboare in Lofer. Trebuia insa sa rezolv problema blestematelor de tigari. Daca nu, coboram si eu in Lofer sa imi iau.
Problema mea s-a rezolvat in bucataria cabanei, unde Kati mi-a intins doua cautii rosii mari cu...trabuce.
Nu mai fumasem trabuc de foarte mult timp si ultima oara o facusem ca sa ma prostesc. Am hotarat ca ma voi descurca cu aceste tigari imense si ca nu voi mai cobora.

Am dat de baut o bere la doritori si am bagat si eu una, a doua zi urma sa schimb cifra de dupa prefix. Speram sa am vreme mai buna sa fac un traseu, ceva.
Mi-am luat ramas bun de la colegii de expeditie cu multa emotie si pareri de rau ca va trece ceva vreme pana ne vom revedea. Apoi, i-am privit cum dispar in ceata continuand sa le fac cu mana.
Ramas singurel, mi-am petrecut seara in compania revistelor Bergsteiger, Alpin, Oudoor si a lui...Pasang Gelu Sherpa. Am ramas impresionat in fata acestui om. Modest, slab si cu fata biciuita de cele mai puternice furtuni imi povestea despre muntii tarii lui cu pasiunea unui adolescent. Lucreaza la cabana Schmidt Zabierow vara iar in primavara si toamana este organizator de expeditii in Himalaya. Si-a facut propria companie de expeditii, Endless Himalayan Adventure si este instructor de alpinism. Interesant este numele. Pasang inseamna vineri, ziua in care s-a nascut. Sherpa este evident ce inseamna. Sute de alpinisti ca el, modesti si fara "titluri" cuceresc anual cele mai grele varfuri ale planetei fara ca cineva sa le dea importanta. In fata ies "sahibii" adica albii ce sunt de fapt o mare gluma comparativ cu acesti oameni ce se nasc puternici dar saraci. Cineva, candva a facut regulile astea si ne-a impartit...
Absorbit de povestirile himalayene timpul a trecut foarte repede si inainte de miezul noptii m-am dus la culcare visand la Annapurna trek. Caci daca nici macar nu ne permitem sa visam, atunci cu siguranta nu vom realiza ceva !

Treizeci si sase
Duminica, 29.08
Cadoul de ziua mea a venit sub forma unei cuverturi de nea asternute de jur imprejurul cabanei.
Am avut parte de urari din partea casei si de ceva special: clatita cu ciocolata preparata live de Pasang Gelu:

Dupa deliciosul cadou ma hotarasc sa cobor totusi in Lofer. Pe munte venea iarna si incepusem deja sa ma gandesc la tura montana ce urma in cateva zile alaturi de Radu si Frank.
La coborare insa, plafonul de nori s-a spart si am avut parte si de soare. Pe o brana, cateva caprioare savurau caldura astrului. M-am asezat si eu sa ma incarc cu caldura nu inainte de a monta camera pe trepied ca sa prind "vecinele" lenevind.
Pana anul viitor imi doresc sa fac in continuare cat mai multa speologie dar si alte activitati outdoor. Momentan, am genunchii zob si ma dor numai cand ma ridic de pe scaun. Sansa de a vedea lucruri deosebite isi cere tributul.

120 de metri
...atat ne mai despart de scopul propus "go for 10000". In urma cartografierii dupa aceasta expeditiei, avenul a atins dezvoltarea 9893,67 de metri ! Cu siguranta la anul vom trece de acest prag si speram ca si pe verticala sa mergem "beyond 1000".

Tot ceea ce se carteaza, se depune la cadastrul landului Salzburg unde se inregistreaza, asa cum este firesc.

Multumiri
Nu am avut sponsori, insa am avut niste oameni extraordinari care m-au sprijinit moral si material. Au inteles pentru ce si mai ales de ce vreau sa particip la asemenea expeditii. Le multumesc!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Bine ai venit. Ia o gura de OXiGEN !