marți, 16 martie 2010

Un altfel de aven

Totul a început dupã ce am consultat în 1993 un buletin speologic, redactat de Clubul de Speologie Emil Racovitã Bucuresti. Muntii Bucegi au reprezentat pentru mine spatiul de formare ca tânãr alpinist, îndrãgostit de vãile si piscurile absolut superbe ale bãtrânului masiv. Începusem sã prind gustul speologiei, mai mult datoritã grotelor ce îmi serveau ca adãpost în timpul turelor de iarnã si eram atras mai ales de cavitãtile de altitudine tocmai datoritã accesului dificil la ele.
Avenul de sub Babele si Pestera de pe Piciorul Babelor mi-au atras instantaneu atentia datoritã locatiei, în „Cimitirul Elefantilor”, nu departe de zona cu cel mai mare aflux de turisti anual din tarã la vremea aceea, Cabana Babele.
Dupã trei zile de escaladã în Vãrãria Mare si Micã de la Pestera, împreunã cu partenerul meu Bobi, am decis sã gãsim cele douã cavitãti dupã descrierile buletinului speologic proaspãt achizitionat. Am asezat micul nostru cort Dorna, marca Camping Urziceni, imediat sub ruptura de pantã de sub Piciorul Babelor. O zi întreagã am periat întreaga zonã gãsind douã intrãri de pesterã. Fãrã sã stim, acestea apartineau unui nou aven. Am coborât prin intrarea cea mai de jos, doar sã aruncãm o privire. Astfel, fãrã sã amarãm coarda, Bobi m-a coborât filat si m-a asigurat la urcare. Locul este de fapt o diaclazã colmatatã în portiunea superioarã, dându-i aspectul unui put. La baza unei coborâri de circa 10 m, am aterizat pe un troian de zãpadã ce pãrea a fi finalul avenului. Diferenta mare de temperaturã ma fãcut sã mã zgribulesc instantaneu, nefiind pregãtit pentru gheatã si temperaturã sub 0° C în luna august, astfel încât „m-am retras din traseu”, repede, la cãldura verii. Ne-am întors din turã convinsi cã localizasem cele douã pesteri cunoscute de acolo.
Întorsi acasã, am pus câteva întrebãri legate de Avenul de sub Babele celui ce scrisese articolul, Icã Giurgiu, semnalându-i faptul cã descrierea intrãrii avenului în care noi fusesem nu corespunde descrierii. Mi s-a povestit despre tentativa nereusitã din anii ’80 de a construi o pârtie de schi ce trecea chiar peste Avenul de Sub Babele, intrarea acestuia fiind afectatã. Astfel, ceea ce gãsisem noi, era o singurã intrare, separatã de o prãbusire, asa mi-a fost sugerat. Am trãit cu aceastã impresie pânã în vara anului urmãtor, când am revenit cu Dan Banu, coechipierul meu nedespãrtit, pânã mam înscris la Focul Viu în 1997, pentru a parcurge complet cele douã cavitãti. Eram super antrenati în tehnica de coardã simplã pe care o foloseam în pereti pentru retragere: noduri prusik pentru urcare si
coborârea pe douã carabiniere cu sigurantã „pompieresti”. În termenii nostri, pe atunci nu existau cuvintele „fractionare” sau „spit” pentru simplul fapt cã ele nu existau în literatura de specialitate din tarã. Alpinismul era pentru noi pe primul loc, speologia reprezentând doar un motiv mai temeinic pentru antrenamentele de progresie pe coardã de la exterior. Eram mândri posesori a douã corzi Mammut, de 46 m, cu manta în dublã texturã pentru care nici acum nu îmi imaginez cum de am putut strânge bani, fiind studenti boboci.
În acea turã am realizat eroarea din tura precedentã, gãsind adevãratul Aven de Sub Babele, cu deschiderea vizibil afectatã de o prãbusire relativ recentã. Încercând sã gãsim un drum mai direct spre cele douã deschideri din anul anterior, dãm si peste dolina ce adãposteste intrarea în Pestera din Babele. Comparãm descrierile si imediat am realizat cã aveam sansa sã pãsim cu dreptul în speologia explorativã prin explorarea unui aven în premierã. Pentru mine a reprezentat momentul cheie, în urma cãruia m-am dedicat exclusiv speologiei, lãsând treptat alpinismul pe plan secund, încercând chiar sã pun bazele unui club pentru ambele activitãti montane atât de înrudite. Proiectul OXIGEN a rãmas însã doar o amintire extrem de plãcutã între cei patru parteneri nedespãrtiti de atunci. Uitandu-ma la titlul acestui blog, se pare insa ca nu pot trai fara ideea de OXIGEN, fara starea de a fi viu si a respira.
Intrarea abordatã anul anterior era verticalã functionând practic ca un con de dejectie format la baza unei rigole de siroire ce se contureazã clar la marginea nordicã a Platoului Bucegi, avenul primind prin aceastã deschidere o cantitate însemnatã de zãpadã primãvara. Ce-a de-a doua intrare este suborizontalã si se aflã la o altitudine mai mare decât prima, fapt pentru care aceasta este de fapt intrarea nr. 1. Intrarea prin aceastã deschidere este mai facilã atât din punct de vedere tehnic cât si fizic. Ea debuseazã într-o diaclazã prin care se zãreste lumina de la intrarea nr. 2. Am reusit degajarea unui pasaj obstructionat de zãpada ce ne bloca accesul în lungul diaclazei. Ceea ce ne-a împiedicat sã unim prin traseu subteran cele douã intrãri, a fost un bloc imens de gheatã pe care nu l-am putut trece. Spargerea sa era imposibilã fãrã materialele necesare.
Necunoscuta era însã elucidatã: cele douã intrãri descoperite apartineau aceluiasi aven.
La un an dupã înscrierea la Focul Viu, propun o turã în vara anului 1998 cu noii mei colegi de speologie. Nu puteam fi seful de turã pentru cã nu aveam nici o scoalã de T.S.A. absolvitã, însusindu-mi tehnica DED la copacul din Parcul Titan unde se antrenau FV-istii pe vremea aceea. Începusem sã realizez pericolele la care mã expusesem utilizând echipamentul meu din ’93, si în acelasi timp mã minunam de viteza si efortul minim cu care puteai sã iesi dintr-o cavitate verticalã. Eram deosebit de încântat cã avenul era o descoperire nouã, ce merita cartat si înscris la Cadastrul Carstului din cadrul Institutului de Speologie Emil Racovitã Bucuresti, chiar si numai pentru cei -15 m atinsi de mine, descoperirile de pesteri noi fiind din ce în ce mai rare.
Dupã câteva dezbateri la sedinta de la club, Vãleanu se oferã sef de turã si comentariile înceteazã instantaneu. Echipa a fost formatã din Vali Neagu, Roxana Soreatã, Raisa Bezuscu, Alexandru Ion, Costin Drimba, Cãtãlina Ionescu si eu.
Am intrat prin intrarea nr. 2. De data asta, echipare ca la carte: cap de put în „Y”, piton cu spit. Douã tipuri de amaraje ce s-au completat reciproc exceptional în aceastã cavitate. Urmãtoarea fractionare, piton, apoi o deviere, tot pe piton. O surprizã neplãcutã pentru plantatorii de spituri, care au învãtat imediat cã din echipamentul de explorare nu trebuie sã lipseascã aceste amaraje clasice, în special în avenele dezvoltate în conglomerat si gresie cum este si acesta. Spiturile le-am folosit acolo unde fisurile au lipsit cu desãvârsire, fiind atenti sã le punem numai în blocurile de calcar pe care le-am gãsit, sau sã încãrcam douã spituri simultan, în cazul gresiei, datoritã proprietãtilor mecanice slabe ale acestei roci.
Întregul bloc de gheatã ce separa accesul prin subteran de la o intrare la alta dispãruse. La baza intrãrii nr. 1 am gãsit o strâmtoare ce pãrea sã permitã fortarea în jos. Descoperirea cea mare însã a venit tot de la baza intrãrii nr. 2. Întregul dop de zãpadã pe care mã oprisem cu Dan în 1994, dispãruse cu totul, în fata noastrã deschizându-se o nouã diaclazã aproape perpendicularã pe cea pe care se aflau deschiderile. Explorarea, departe de a fi terminatã, de abia începea. Noua diaclazã coboarã pânã la o bifurcatie, de unde am coborât filat de Tibi pe o portiune suborizontalã ce debuseazã într-o nouã diaclazã care trebuia echipatã. Am numit intersectia de unde pleacã toboganul, „la Y”. Am revenit la bifurcatie si am continuat în lungul diaclazei principale de la intrare, care la un moment dat este împãrtitã în douã de cãtre un bloc imens prãbusit. Ramurile create se reîntâlnesc pentru a se pierde într-o fisurã. Tibi carteazã cu Raisa primii zeci de metri ai avenului. Explorãrile din turã au depãsit orice asteptare.
Întorsi la club cu noile vesti suntem felicitati si sustinuti de presedintele Gigi Aldica pentru a continua cât mai curând explorãrile. Astfel, se organizeazã o tabãrã de nouã zile, în paralel cu tabãra de varã a clubului din Valea Minisului, în Piciorul Babelor. Ni se alãturã Florin Panes si Cristina Capac ca sef de turã. Vremea deosebit de frumoasã pe care am avut-o a jucat însã un rol negativ în randamentul echipei. Temperaturile insuportabile din timpul zilei, coroborate cu lipsa totalã a copacilor sub care sã ne refugiem din calea razelor UV, precum si deplasãrile pânã la talvegul Vãii Sugarilor pentru a aduce apã, ne-au întins nervii la maxim. Totusi am reusit atingerea dezvoltãrii actuale maxime, de -47m. Aceastã denivelare negativã am atinso urmând directia principalã NV de fisurare, lãsatã neexploratã tura anterioarã. Astfel, am echipat „la Y”, printr-un amaraj „în Y” bineînteles, amarat pe douã pitoane. Dupã încã douã fractionãri pe spituri, am coborât diaclaza unde ne oprisem tura trecutã si am ajuns la o strâmtoare destul de dificil de echipat. Aceastã strâmtoare nu face altceva decât sã iasã sub podeaua diaclazei din care porneste, dezvãluind faptul cã aceasta este adâncã, segmentatã de blocuri gigantice înclestate între peretii ce formeazã platformele de cap de put. La 10 m pe verticalã, dupã strâmtoare, ne astepta o nouã strâmtoare pe care Tibi a trecut-o la limitã la urcare.
Ulterior am descoperit cã putea fi evitatã la urcare printr-un ramonaj destul de expus, însã mai confortabil decât opintirea printr-un paralelipiped de gresie. Finalul acestei diaclaze este total instabil. Dupã ce a fost cartat ultimul pasaj din diaclazã, ce reprezintã si punctul cu denivelarea maximã, am încercat cu Costin sã vedem ce ar fi de cãtãrat în urma relatãrilor echipei de cartare, Cristina si Tibi, referitoare la douã hornuri. Prãbusirea peste umãrul lui Costin a unui bloc ce era sã colmateze întregul segment final deosebit de strâmt, ne-a tãiat instantaneu elanul de a mai câstiga câtiva metri în plus pe verticala pozitivã.
Cãtre finalul taberei din ’98 am abordat o nouã diaclazã, dezvoltatã perpendicular si opus pasajului la „Y”. La momentul acela era cea mai mare diaclazã din cavitate, motiv pentru care am si denumit-o „Diaclaza Mare”. Cum se întâmplã de obicei, în ultima zi descoperim o nouã diaclazã în urma escaladãrii unui dop din blocuri de prãbusite ce ne-au oprit înaintarea în Diaclaza Mare. Noua diaclazã descoperitã ne-a semnalat cã ne-am grãbit în ai atribui adjectivul de „mare” celei precedente.
În aceastã turã realizez si primul meu film speologic cu care sã reprezint clubul. Filmãrile în subteran sunt de slabã calitate datoritã acumulatorilor de la reflectoare ce s-au descãrcat dupã nici 10 minute de folosintã. Cu toate acestea colegii mã sprijinã pentru a realiza un material video pentru Speosportul de la Borsa 1998. Primim douã premii, atât pentru film, cât si pentru prima hartã a avenului.
În iulie 1999 pornesc cu Costin spre aven pentru a arunca o privire înainte de a organiza o tabãrã mare. Nerezistând tentatiei de a încerca sã mergem mai departe, luãm cu noi echipament care probabil ar fi pus probleme de deplasare si unei tabere, darãmite la doi oameni: echipamentul t.s.a., cel de alpinism, hamuri de speo si de alpinism, corzi dinamice si statice, bucle, pitoane, spituri, scãrite de escaladã.
Avenul ne surprinde din nou, din cei -47 de metri, mai rãmãseserã doar primele puturi ale celor douã intrãri, restul era … îngropat. Ne uitam si nu ne venea sã credem, câte tone de zãpadã au putut sã cadã în aceastã cavitate într-o iarnã. Era mult mai frig decât în anul anterior, iar putul de 11 m al intrãrii principale mai avea doar vreo sapte metri. Pitonul care îl plantasem pentru montarea unei devieri, undeva la jumãtatea putului, se afla imediat deasupra troianului de zãpadã. Mi-au venit imediat în minte imagini de la primele explorãri, când acest aven era exact asa.
Am revenit în vara anului 2000 într-o formulã de explorare „rapidã”: Costin, Alex si eu. Pe lângã lucrul la noua diaclazã, am venit cu tehnicã nouã de filmare. Am gãsit avenul deschis pânã la „Y”, astfel cã am putut sã ne vedem de treabã în noua diaclazã. Portiunea de la „Y” în jos era colmatatã cu zãpadã. Am explorat o portiune nouã din Diaclaza Mare, segmentul trecuse neobservat, acesta fiind accesibil printr-o strâmtoare în podeaua diaclazei. Din nou am realizat cã si aceasta este mai adâncã decât nivelul actual al podelei, o altã placã masivã înclestatã între pereti. În diaclaza nouã am urcat întâi în partea ascendentã a acesteia, aflatã foarte aproape de linia terenului de la suprafatã. În partea inferioarã ne astepta o diferentã de nivel necunoscutã. Am crezut cã o putem rezolva expeditiv. Dupã primii metri de verticalã observi pe ce stau colegii tãi - un dop de pietre. Mai jos ne astepta un nou dop, a cãrui înclinare periculoasã ne-a îndemnat la prudentã maximã. Blocurile instabile trebuiau evitate prin mijloace tehnice specifice.
Ultima turã de explorare a decurs în iarna anului 2002. Am luat aceastã decizie pentru a elimina riscul de a gãsi colmatatã cavitatea cu zãpadã ca în verile trecute. Încã de la intrare ni s-a confirmat ipoteza conform cãreia avenul se colmateazã o datã cu topirea zãpezii din platou. Nu am gãsit pic de zãpadã în cavitate, iar temperatura constantã de aproximativ 0°C era o adevãratã plãcere comparativ cu cea din cort în luna februarie.
Cartãrile începute de Tibi si continuate de Cristina au fost duse la bun sfârsit de cãtre Vicã. S-au cartat noile segmente, explorate în 2000 în formula Vicã, Iulia, Andreea Levandis. Echipa Radu, Costin, Alex a fost echipa de explorare.
Cunoscând deja podeaua „subredã” de pe care urma sã echipãm, am montat o balustradã între peretele solid al Diaclazei Mari si capul de mânã curentã a diaclazei de explorat. O fisurã orizontalã în lungul diaclazei, parcã special creatã pentru montarea unei mâini curente, mi-a permis aplicarea tehnicii de traverseu autoasigurat cu pitoane de suspensie „Livanos”, pentru avansare. Împreunã cu scãritele de escaladã, tehnica este deosebit de rapidã si sigurã. Am montat cinci bucle de mânã curentã pe pitoane verticale, pentru a scoate capul de put cât mai în „aer”, fãrã sã riscãm sã atingem vreun prag instabil. Alex a mai pus o fractionare dublã în peretele de gresie, pe spituri, dupã opt metri de la capul de put. Datoritã fisurii sale orizontale aproape perfecte, am numit-o Diaclaza Crãpatã. Aceastã ultimã diaclazã este deosebit de interesantã, mai ales datoritã grosimii incredibil de mici a peretelui ce o separã de Diaclaza Mare. Acest lucru ne-a obsedat de când am descoperit-o, si încercãrile noastre de a jonctiona cele douã mari diaclaze la baza lor au fost încununate cu succes în aceastã ultimã turã explorativã. Iulia a gãsit „fisura lipsã” prin care ne-a strigat din Diaclaza Mare, noi fiind în Diaclaza Crãpatã. Am reusit sã trec prin fisurã la limitã, dovedind cã este penetrabilã.
Ca în orice cavitate de tractiune gravitationalã, existã o ramurã principalã de fisurare. În Avenul cu Gheatã din Piciorul Babelor, aceastã directie coincide cu directiile principale de dezvoltare, atât ale Pesterii din Babele, cât si ale Avenului de sub Babele, întregul sit fiind o singurã cavitate ce poate depãsi 1 km dezvoltare. Denivelarea maximã este datã de avenul nou descoperit, pentru cã altitudinea intrãrii nr. 1 se aflã la 2040 m fatã de 2030 m a Pesterii din Piciorul Babelor, respectiv 2020 m a Avenului de sub Babele. Cred cã Focul Viu are la ora actualã un subiect extraordinar despre pseudocarstul din Piciorul Babelor. Trebuie numai exploatat stiintific.
În iarna anului 2005 a mai avut loc o turã de filmare pentru a avea si o scarã vizualã a jonctiunii finale. Formatiunile de gheatã care se dezvoltã mai ales iarna în aven sunt deosebite, oferind foarte multe subiecte pasionatilor de imagini subterane.
În februarie 2008 am vrut sã abordãm si celelalte douã „surori de fisurã”, Pestera din Piciorul Babelor si Avenul de sub Babele, mergând pe acelasi rationament. Datoritã pozitionãrii diferite a intrãrilor, cãtre vest, acestea erau colmatate complet cu zãpadã, recartarea lor fiind posibilã vara, având în vedere intensitatea mult mai redusã a ninsorilor din ultimii ani si a cresterii constante a temperaturii maxime anuale.
Ultima tură a avut loc in octombrie 2009 şi am avut parte de o vreme superbă. Am luat imagini video după un plan bine stabilit de acasă. Urma o emisiune pe postul TVR Cultural despre acest aven şi lipseau câteva segmente cheie din film. În paralel, am realizat şi filmul postat aici pe care îl consider o descriere vizuală a cavităţii. Pe lângă filmare, am recartat Peştera din Babele. Din păcate, Avenul de sub Babele este colmatat de prăbuşiri.
Avenul cu gheaţă din Piciorul Babelor este o cavitate cu totul specialã, în care nu sti de fapt care e podeaua, care e tavanul, care e galerie si care e diaclazã, care e salã ori care e horn sau put, pânã nu întocmesti harta. Tot peisajul subteran din Avenul cu Gheatã din Piciorul Babelor este o îngrãmãdire haoticã de plãci, blocuri, bolovani si pietre, de nisip, pãmânt si rãdãcini de jnepãn, printre care au mai apãrut totusi niste formatiuni de gheatã, care îti motiveazã îndrãzneala de a fi deranjat întunericul.

Un comentariu:

  1. Interesanta povestea,ai dreptate!! Pacat ca proiectul Oxygene nu a fost dus la bun sfarsit ,dar oricum Oxygene avem in sange,si indiferent unde mergem,tot in numele lui o facem!

    RăspundețiȘtergere

Bine ai venit. Ia o gura de OXiGEN !