Tocmai am terminat o carte despre ceea ce am ajuns sa fim in lumea "moderna". Abrutizati, egoisti, orgoliosi, traim impreuna numai datorita fricii de singuratate. Nu dam doi bani pe cel de langa noi cand apare interesul, greul unei incercari sau banul.
Desfasurarea povestii noastre urbane a atins, odata cu Roma antica, un nivel in care comunitatea umana a crescut atat de mult si este atat de aglomerata, incat, zoologic vorbind, am ajuns deja la conditiile moderne. Este adevarat, ca, de-a lungul secolelor urmatoare, povestea s-a mai complicat, insa in esenta a ramas aceeasi. Masele au devenit mai compacte, elitele s-au diferentiat net, tehnologiile au avansat. Frustrarile si stresul vietii urbane s-au acutizat. Ciocnirile dintre supertriburi au devenit mai sangeroase. Fiind prea multi oameni, societatea se putea lipsi de unii dintre ei, isi putea permita sa-i iroseasca. Individul s-a pierdut in multime, relatiile dintre oameni au devenit mai impersonale, iar inumanitatea dintre semeni a crescut la proportii oribile.
Sambata, 29 ianuarie a insemnat reintoarcerea in Sala Sperantelor intr-o echipa speologica masiva: 15 speologi impartiti in echipa de cartare, echipa de fotografiere, echipa de decolmatare si echipa de explorare. Hornul lui Hades avea sa mai astepte caci deabia asteptam sa caut fiecare cotlon al noii sali.
Dupa fotografia de rigoare de la intrare, cu Octav ca leitmotiv pentru ce avea sa fie a doua zi, am intrat gramada in cavitate. I-am descris lui Vica de unde trebuie recartat ca sa se suprapuna cu drumuirea existenta deja a colegilor ce au lucrat aici cu mult timp in urma. Primii au intrat "artistii" echipei foto lui Andrei Iordache. Le-am dat un avans considerabil pentru a trage ceva cadre inainte sa umplem de aburi sala. Noi am dat o raita printr-o galerie secundara inainte sa ne indreptam si noi spre Sala Sperantelor. Impreuna cu Octav am studiat finalul salii ce urmeaza a fi decolmatat iar colegii nostri au pornit ostilitatile cu echipamentul specific acestor situatii (doua cazmale, o sapa, ciocan, dalta, spit). Fara doar si poate, dezobstrctiile reprezinta cel mai ocolit domeniu in speologie. Poti sapa ani fara sa dai de nimic sau poti avea noroc, sa gasesti ceva relativ repede. Munca in sine este una bruta ce te secatuieste de toata energia disponibila. Pentru odihna, am construit un puct cald mare din 4 folii de supravieturire.
In sala, primul lucru pe care l-am facut, a fost sa desfasuram 10 metri de folie peste scurgerea superba de pe podea pentru a nu o murdari. Andrei deja fotografiase segmentul. Apoi, am trecut la cautat. Primul sorb in care ne-am indreptat atentia se ingusta prea mult pentru a putea fi abordat. Apoi, am intrat pe un horn cu ajutorul "prizelor mobile" ale lui Octav si Gabi reprezentate de umeri, palme incrucisate si casti. Prima portiune este de fapt un tub de presiune in care nu poti sa te agati de nimic. Mai sus, hornul devine abordabil si se desparte in doua insa spre dezamagirea noastra ambele iesiri dau tot in sala. A urmat un al doilea sorb in care am intrat initial fara ham pe mine. Am aruncat cateva pietre si am ramas uluit. Acolo e hau ! Cum nu vedeam absolut nimic in jos datorita pozitiei pe spate, am iesit sa instalam un sistem specific de salvaspeo pentru ca nu vroiam sa intru cu echipamentul individual pe mine ci numai cu hamul si cu pedala in care sa pot sta cand voi fi tras inapoi. Cum scripeti nu aveam, Octav a folosit mai multe carabiniere pentru frana de sarcina. Patru colegi urmau sa stea prin preajma in cazul in care trebuia sa fiu dislocat din vreo stramtoare verticala. Asemenea teamwork gasesti numai in speologie. Explorarile sunt facute de echipe, de la bucatari pana la echipa de varf, nu individual. A fi primul, este o sansa combinata cu experienta. Gabaritul redus imi permite sa intru unde din pacate unii colegi nu incap. Evident, ca orice lucru in viata, un avantaj are dezavantajele sale. Pe unde colegii mai inalti merg prin pesterile active, eu inot, asta ca sa dau numai un exemplu :).
Dupa ce imi leg nodul corzii in demirond si imi pun pedala in picior, intru cu totul in ceea ce speram sa se caste sub mine. Un prim cot la 90* ma face sa ma contorsionez ca sa pot vedea ceva in jos. Imi scot casca si o tin in dreptul picioarelor. Dupa cot, o mica panta ma conduce intr-un fel de diaclaza minuscula. Corect insa, descrierea este meandru. Imi las picioarele sa alunece in el si simt cum vrea sa ma inghita. Colegii blocheaza coarda si raman in pedala. Ma rasucesc sa deslusesc ceva. Nu inteleg pe unde cazusera pietrele. Meandrul se pierde mai departe intr-un put ce as putea sa il trec la limita dar ce o fi jos ? Reusesc sa imi aduc capul unde imi erau picioarele (sic!) si tot ce vad e ca putul se infunda dupa 3 metri intr-un pat de nisip cu pietris. Arunc cu greu o alta piatra ce imi confirma prezenta unui gol mare sub mine. Simteam ca sunt atat de aproape si nu puteam sa trec. Sunt tras afara din tirbuson si povestesc cu lux de amanunte ce am vazut. Pe acolo trebuie sa mergem candva ! Si de atunci numai la asta ma gandesc...la cum se auzeau pietrele cazand sub mine.
Vestile din finalul salii anunta ca s-a dat de perete. Nasol. Dar pe stanga continua galerie printr-o curgere. Se muta punctul de sapare la stanga. Intre timp imi fac de lucru intr-un horn pe care nici nu il zarisem. Vica mi-l arata.
- Ai fost pe asta ?
- Hmm asta parca nu era aici !
Nu mai stau pe ganduri si intru pe el la liber. Dau de argila pe pereti si reusesc sa ma pun in opozitiei fara sa aluncec. Mai urc inca doi metri si vad doua sorburi in sus. Pe acolo a venit puhoiul de apa in sala! Cum stateam eu si ma minunam de formele deosebite de eroziune, imi dau seama ca am cam urcat un pic si ar trebui sa ma mai dau si jos. Incepe circul. Piciorul drept incepe sa derapeze pe argila. Ii zic lui Vica sa il cheme pe Octav de la sapat ca e groasa si am nevoie de piramida umana sa ma dau jos de acolo. Imi intepenesc picioarele in argila taind un fel de trepte si astept. Apare Octav care il striga si pe Andrei.
- Hai ca l-am lasat nesupravegheat un pic si iar s-a dus pe un horn !
Ma bufneste rasul. Isi baga capul pe horn si ma intreaba ce caut aici. Vine si Gabi care imi tine un fel de prize cu mainile ca sa ma dau jos. Unde se termina argila era un tobogan plat. Cum talpile cizmelor luasera cateva kilograme de argila saturata pe ele, nu mai incapea vorba sa prinda roca. Astfel ca m-am dat pe tobogan pana in bratele camarazilor mei aflati la primire. Promit sa nu mai intru fara coarda pe hornuri !
Exact inainte de iesirea din horn mai vad o galerie descendenta cu o stalagmita imaculata in mijlocul ei. Nu ii dau importanta pentru ca banuiesc ca iese inapoi in sala. In timp ce imi strangeam echipamentul ca sa ma pregatesc de iesire caut galeria respectiva in sala si constat ca nu apare. Inca ceva la care sa ma gandesc pana data viitoare...
Duminica am plecat cativa sa dam un prim schiu pe anul acesta, la Ranca. Doua partii sarace ce nu au facut altceva decat sa ma enerveze si sa vreau mult mai mult cat mai e inca iarna. Am avut parte de o zi superba cu un cer cristal si am putut sa ne bucuram de frumusetea tarii noastre la maxim. Cam cat o sa treaca pana o sa avem si noi instalatii ca la "ei"? Cred ca locatia poate deveni cea mai tare din tara avand in vedere ce dealuri si munti sunt imprejur. Cu of-urile de rigoare, ma intorc la atmosfera, care a fost super, o companie de prieteni. Asta conteaza cel mai mult.
Degre, arctis..."plasticii" Koflach nu ar trebui sa mai aiba nevoie de nici o prezentare pentru cei ce au abordat muntele iarna. Din pacate au luat o pauza financiara in ultimii cinci ani, dar un grup de entuziasti au reusit sa semneze un acord cu Atomic -firma ce detinea brandul Koflach- pentru a relansa gama ce ia consacrat ca firma, "plasticii". Pagina lor este aici .
