Agonie si extaz la MPC 2011

De fapt, treaba a stat exact invers fata de titlul celebrului roman a lui Irving Stone. Intai a fost...
Extazul
O masina plina de optimism pleaca spre a sasea editie a maratonului Pietrei Craiului: Horatiu, Roxanele, Florin si eu. Cazarea rezervata ca si anul trecut, la pensiunea Dode unde ne intalneam si cu Ovi & Emilia veniti cu impreuna si cu Vali. Drumul trece relativ repede cu discutii despre planuri, socoteli, pronosticuri si multe vise. Cam putin antrenament insa. Mai putin Florin, castigatorul locului doi de anul asta :).
Imi propun sa ma trezesc la 6 ca sa mananc. Florin face la fel si ma bazez pe el sa ma trezeasca.
Zis si facut, dupa cinci ore de somn, sunt in picioare si bag paste, ton si banane in mine. Apoi ma reintorc in pat. Pe la ora 7:30 servesc si cafeaua si deja imi este mult mai bine. Simt ca e de bine azi. Plec ultimul spre start in alergare usoara ca sa ma incalzesc. Acolo ma intalnesc si cu Mircea venit direct din Ploiesti pentru primul lui maraton montan. Un  tip suplu, sportiv si plin de viata. Stam impreuna sa asteptam momentul startului. O atmosfera greu de descris. O multime de 470 de alergatori ce degaja forta si optimism, viata.

Zarnestiul este pentru cateva momente centrul universului iar noi suntem forta ce face planeta sa se invarata in jurul axei. Au fost fenomenale momentele dinaintea startului la Maratonul Salomon Piatra Craiului 2011 !!! Cea mai tare atmosfera de anul asta, fara doar si poate.
Incepe countdown-ul si, dupa un mic delay, pornim si noi. Ritmul mi se calibreaza mult mai repede datorita faptului ca am avut grija sa ma trezesc cu noaptea in cap ca sa mananc. Imi pornesc si noua achizitie: ceas cu pedometru si monitorizare cardiaca de la Kalenji. Sunt curios cum stau si in cifre.
Asfaltul dispare repede si continui sa alerg pe macadamul dupa Gura Raului. Iau o pauza de cateva secunde ca sa vad ce se intampla cu o "jena" din piciorul stang si repornesc in alergare mai departe. Cand incepe urcusul spre Magura, pornesc la pas. La primele case, toamna ne primeste. O priveliste de vis. Padurea multicolora imi arunca gandurile catre fotografia de toamna, cel mai frumos anotimp dupa parerea mea. Chiar daca practic natura moare, e o moarte frumoasa, plina de culori vii. Nici nu simt cum trec casele una dupa alta. Alerg unde pot, cat mai des si cat mai repede ca nu dura mult pana veneau urcari din nou unde mergeam doar la pas.

Din Saua Joaca dau liber la picioare si ma ingozesc pentru a cata oara de privelistea Parcului National Piatra Craiului mutilat, dezmembrat, tumefiat. Se vede deja locul "La Table" cand nu ar trebui sa fie asa datorita copacilor, copacii aceia muribunzi taiati fara mila, fara creier, fara pic de rusine in mijlocul asa zisului Parc National. Pe mine personal m-a apucat jalea sa revad dezastrul si m-am concentrat pe punctul de realimentare.
Chiar inainte de masa cu minunatii, un tip face poze iar o fata ma noteaza pe un caiet si imi striga 109! Ma uit in spate si nu vad pe nimeni, numarul me nu e 109...locul era asta ! Ma iau fiori. Florentina ma intampina cu un pahar sponser. Il dau pe gat apoi bag banane, mar si iar banane. Mai dau un pahar de apa pe gat. Compar kilometrajul in PA de pe  pedometru, cu distanta reala din punct. Rezultatele par foarte apropiate chiar daca nu imi calibrasem pedometrul pe pasul meu.
Imi iau rucsacelul si pornesc mai departe ametit de rezultatul pana aici. Imi scot din mers un compot de mere si il inghit cu nesat. Un alt fotograf imi ureaza sa-mi fie de bine. Ii multumesc si alerg mai departe. De aici nu mai aveam voie sa ma opresc pana unde incepe urcusul prin padure. Ritm constant, Within Temptation cu "Faster" in casti, si un optimism debordant. Ajung cu zambetul pe buze la urcarea pana in Saua Funduri. Poteca e plina de maratonisti. Intrec vreo cinci dar sunt si intrecut de alti cinci. Simt ca vreau sa ma opresc si imi impun sa nu. Devin imperativ cu picioarle mele:
- Nu va opriti ca va tai !
Ajung in creasta si incepe...
Agonia
Genunchiul stang nu mai vrea deloc sa primeasca greutate pe el. Asa, subit. Urlu de nervi si ma chinuiesc pana in varf la PC, ca sa stau un pic, poate totusi isi revine. Dupa doua minute de compot si gel cu cofeina si cola, ma ridic sa vad ce se intampla. Dezastrul este complet: nu mai pot calca deloc pe stangul. Caz tras la indigo cu cel de anul trecut, cu o singura diferenta: atunci era dreptul. Dreptul nu a avut nici pe draq anul asta, in nici o tura. S-a trezit stangul ca si el are drepturi egale. Efectiv bombaneam singur despre o rotula de schimb, mi-as fi aruncat la gunoi toata articulatia si mi-as fi pus alta. Dar, momentan cel putin, nu se poate.
La al doilea pasaj de pe Valea Urzicii echipat cu coarda mai si cad pentru ca o crampa in gamba dreapta ma face sa imi transfer greutatea pe genunchiul zob. Imi masez gamba exact in pozitia in care cazusem - cu capul in jos, nu foarte eleganta - si ma ridic sa ma tarai mai departe. Primesc un BenGay de la un coleg. Ma masez. Mai cobor o saritoare sub forma de gramada si mai primesc Diclofenac unguent. Imi umplu genunchiul de crema alba si aflu ca e si un doctor prin preajma, mai jos. Tin sa le multumesc tuturor ce au trecut pe langa mine si m-au ajutat cu BenGay-ul, Diclofenac sau cu cuvinte tari !!! De asta merg la astfel de evenimente, pentru oameni.
Ajung la doctor care ma intreaba daca m-am uns cu ceva. Ii spun ce am facut si imi pune doar o fasa elastica, nu mai avea rost sa imi dea si el cu crema. Oricum, trebuie sa ajung pana jos, la Plaiul Foii.
Cu capul in pamant, cu multi nervi, cu gandul ca m-au injurat unii atat de tare de le doresc si lor acelasi lucru, ma tarasc metru cu metru pe langa Cerdacul Stanciului si Marele Grohotis unde primesc si doua bete de lemn de la o doamna. Intr-un final, ajung la PC-ul Spirlea unde imi anunt abandonul. Imi era cumplit de sete. Apa nu mai aveam pentru ca nu imi calculasem apa pentru atatea ore de stat pe traseu si deabia asteptam sa ajung la apa. Am baut cu nesat la izvor unde doi baieti ne umpleau pahare.
Continui drumul si mi se face si frig in umbra padurii. Imi pun geaca pe mine si continui intr-un bat precum un batran garbovit. Celalalt bat se rupsese. Mai trec doi colegi pe langa mine si ma intreaba daca e calcai sau carcel. E "tendinita", asa mi-a zis dom' doctor din Valea Urzicii. Cotrobai prin rucsacel dupa mobil ca sa il sun pe Horatiu care cu siguranta terminase, sa vina sa ma ia cu masina de la capaul drumului forestier. Mobilul imi lipseste si realizez ca l-am lasat in PC-ul din Funduri, cand imi scosesem gelul si compotul.
Ma junge si Vali care imi doneaza doua bete autentice de trekking. O rog sa o sune pe Emilia ca sa ii spuna lui Ovi sau Horatiu sa ma pescuiasca din forestier, cand o sa ajung la el.

Continui "marsul agoniei" si traversez apa dand in forestier. Imi e frica sa ma uit la ceas dar totusi o fac. Am petrecut patru ore din Vf. Funduri pana aici. Patru ore cumplite ce se vor transforma in "experienta". Trebuia sa platesc niste polite probabil. Ciudat este ca, cu toate ca nu cred in predestinari, nu am parcurs niciodata Valea Urzicii in conditie fizica intacta. Prima oara, in 1995 deabia m-am tarat pana la fostul refugiu de lemn din Spirlea. Acolo a trebuit sa zac doua zile pentru ca sa pot cobora mai departe. Prietenul meu Istrate ma dadea jos din priciurile de sus ca sa imi fac nevoile. Fusesem la un pas de rupturi de coaste si tibie. Mi se vedea carnea alba in dreptul coastelor. O domnisoara dizlocase de deasupra mea un bolovan direct pe traseul meu. L-am pimit in plin si m-am dus pe spate o saritoare de 20m. Mi-am lasat ceva carne pe saritoarea aia atunci. Apoi, in 2010 a MPC genunchiul drept. Acum, cel stang. Ce are Valea Urzicii de impartit cu mine ?!? O sa ne imprietenim noi candva.
Ultimul kilometru pana la Plaiul Foii il parcurg intr-un ATV trimis de Vali si aflu ca Ovi trecuse de mine. Nu ii vazusem masina. Incep sa ma indop cu fructe si mi se scrie numarul. Inca o diploma de final in Plaiul Foii nu face decat sa ma enerveze si mai tare. Eu am abandonat, nu am finalizat nimic !
In cele din urma se intoarce Ovi si nu intelegem cum de nu ne-am intersectat. Ma urc in masina si ma uit tacut pe geam spre Piatra Craiului ce era mangaiata acum de lumina calda a apusului. Ne vedem data viitoare, intotdeauna e asa.
Video clipul:

View on ExposureRoom

Ca si concluzie de final, am alergat cel mai mult aici dintre cele patru curse la care am fost anul acesta. Nu e doar o impresie, e realitate. Normal ca sunt suparat dar nu imi foloseste la nimic. Fara repaus de macar doua saptamani risc sa raman cu probleme la picior, asa ca pas la tura speo din WE-endul ce vine, trebuie sa stau pe acasa ca nu se termina aici zilele.
Si, ca tot am intrat si eu in era statiscilor, cam asa arata matematic efortul meu pana in Saua Funduri (ca dupa, nu se pune):
puls mediu: 153
puls max: 180
viteza medie: 3,8 Km/h
viteza maxima: 13,9 Km/h
calorii arse: 1300
Graficul cardio/viteza: