Hoinar prin trecut

Cand aud de Muntii Apuseni gandul imi zboara imediat la cavitatile din Padis, Lumea Pierduta sau Rosia. Si totusi, anul acesta am fost in Apuseni si la suprafata, acolo unde 431 de concurenti au luat startul in data de 7 iulie la Maratonul Apuseni MSG Systems 2012.
Organizatorii au fost la mare inaltime. Am primit constant newsletter-e, s-a actualizat constant site-ul (http://www.maratonapuseni.ro/), m-au tinut in "priza" si m-au facut sa numar zilele pana la start. Clasa dlui Mititeanu si-a pus amprenta asupra organizarii. A iesit zeiss, carl zeiss. A propos, nu se prea mai foloseste expresia asta :).
Bun, deci, vineri seara am ajuns impreuna cu Roxana la Pensiunea Nicoleta tarziu datorita unor probleme tehnice la Oltcitul cu care m-am deplasat pana acolo, adica vreo 600 de kilometri. O adevarata provocare la ora actuala, o placere in '95 cand am parcurs cam acelasi traseu intr-o asemenea masina. Rupt de oboseala nu mi-am mai preparat pastele pentru dimineata si am cazut amandoi lati.
Prima senzatie dupa evadarea din canalul colector numit Bucuresti a fost "Ce aer !!!" Respiram in fine, din nou, ma retrezeam la viata. Am dormit exceptional dar cam putin. Nu reusesc sa ma dezlipesc de asternut decat la 7. Gatim pastele, bag si o cafea si fuga sa imi iau pachetul de concurs: un tricou tehnic foarte dragut alb cu negru ce imi extinde "garderoba". Un buff portocaliu cu negru care arata foarte bine, un gel High5, o foita de suplimente si un tichet de tombola la Emont. Un pachet de concurs extrem de bine gandit si calculat. Bineinteles, aveam si cip-ul de cronometraj, usor diferit fata de celelalte in sensul ca era foarte usor, se prindea pe sireturi ca un pedometru.
Observ cerul de un bleu imaculat si imi revine in minte prognoza de pe Accuweather: 29* C. Jale !!! Thunderstorms deabia dupa amiaza.
Ma asez frumos la start si incep sa filmez cu Hero-ul. Sunt luat prin surprindere cand incepe numaratoarea inversa, fiind ocupat cu pedometrul pe care ceasul nu il mai recunostea. Pana la urma il gaseste si pornesc cronometrul la timp.
Traseul incepe printr-o urcare lejera pe forestier dar destul de enervanta pentru mine, trebuia sa imi reglez urgent pasul si nu prea reuseam. Alergam sacadat. Pedometrul ceasului isi da duhul si inregistreaza 0 km/h.

Ma opresc sa il scot de la pantof si sa il pun inntr-o borseta. Raman numai cu centura cardio si ceasul. Pana la primul punct de hidratare toate bune si frumoase: mai o coborare, mai un coleg glumet. Soarele incepe sa bata cu incredere. Bag un pahar cu apa si unul de Sponser si plec increzator mai departe. Pana aici am facut 6,8 km. Ajungem si la PC 2 pe o poteca unde suntem indrumati spre stanga. Vine coborare. Cum genunchiul stang avea inca sechele, ma abtin din rasputeri sa dau drumul la picioare la vale. Merg bine pana la primul punct de alimentare. Mere, stafide, mere, banane, apa, sponser, apa. Mi se reumplu bidonasele. Dupa cateva sute de metri vad marcajul de semimaraton ce face stanga. Pe el scria 9km. "Hmm, tare as mai lua-o pe acolo...". La maraton punctul respectiv nu e nici macar la jumatatea traseului, ci doar la kilometrul 13,8.

Din nou coborare, pe un forestier. Sunt singur de mult timp. Vad marcajele Emont si ma linistesc. Un localnic in varsta sprijinit intr-un toiag converseaza cu o fotografa a maratonului. E garbovit dar are ochi vii. Ma duc sa ii strang mana, in curand nu vom mai avea asa ceva in zona.

Catunele mor si o data cu ele o buna parte a acestui neam vertical si muncitor. Este trist ! Este agonia de care nu mai scapam ca natie, nu ne mai gasim locul, ne uitam trecutul, reinventam istoria.

Ajung doi colegi si din spate mai vin doi. Mergem rasfirati pe forestier. Fiecare cu gandurile lui. O fata alearga si se opreste constant. Ma uit pe cer, soarele dogoreste, ma buimaceste. Pe drum e praf. Vegetatia de la marginea drumului e prafuita si ea. Cere sa fie udata. Un camion cu lemne trece pe drum si ne scufunda intr-un nor de praf. Ce dracului caut aici ?!? Gandurile o iau razna. Hai sa alergi ! Usor, usor ma urnesc. Nu vreau sa ma opresc ca sa scurtez din chin. Ajung la masa punctului de alimentare 2 unde ne asteapta gradina Edenului cu servitorii sai amabili. Sunt la kilometrul 21,3. Vorbe bune, calde, ce te racorasc si te fac sa uiti de toropeala. Nu stiu cu ce sa ma infrupt mai intai. Mi se ia borseta si sunt intrebat cu ce vreau sa imi fie umplute cele doua bidoane. Vad un scaunel de lemn, la umbra, langa un VAN. Ma asez pe el cu o farfurioara plina de stafide si fructe confiate. Imi iau si bucati de mar, banane. Sunt repus pe picioare efectiv de oamenii din punctul de alimentare. Sunt impresionat complet. Ma pregatesc sa plec si sunt intrebat daca vreau "dus". Vad PET-ul de 5l plin cu apa si incuviintez din cap. Imi dau jos sapca si mp3-ul pentru a primi lichidul vital vietii. Multumesc OAMENILOR din PA si plec in aplauze mai departe. Asa ceva te pune pe ganduri si iti da aripi.

Mai departe, pe forestier pornesc la pas. Hai sa alerg ! Merge treaba. Ajung doua colege.
- Cum te simti ?
- Ma dor picioarele , voi ?
- Si pe noi.
Forestierul incepe sa urce domol. Intercalez alergatul cu mersul. Ma cam dor talpile. Ajung in  punctul de alimentare 3, la 27,3 km, si savurez din nou bunatati. Stiu ce vine si nici nu vreau sa ma gandesc. Dar baiatul din PA ne aduce aminte: Aveti de urcat nu gluma !
Urcusul lejer mai tine pret de cateva sute de metri apoi iei in piept tot ceea ce ai coborat, in 2 Km. Se incheie orice urma de alegare si urc pufnind ca o locomotiva. Soarele imi fierbe creierul. Hai pe la umbra ! Intru in padurice unde ajung un coleg. Cand ajungem la campul de lapiezuri in panta ma roaga sa raman in urma sa caci ii e teama. Avea pantofi de alergare de strada si probabil putina experienta pe munte. Portiunea e echipata cu o coarda. Dupa lapiezuri omul respira usurat si o iau inainte prin padure. Simt ca mi se usuca tot corpul. Iau primul gel "Energy booster" de la Isostar. Beau toata apa pe care o mai aveam la mine si inghit in sec. Ajung langa un parau unde un coleg incearca sa soarba. Apa ce se prelinge devine maro si ma abtin, pornind mai departe. In poienita "La Mateoaie" doi Oameni (cu "O" mare) ne asteapta cu pahare de apa rece ce le reumplu dintr-un sorb. Nu imi vine sa cred. Beau doua cani instantaneu si imi pun si in bidonase. Urc pana in coama dealului si continui pe ea. Oare cat mai tine chinul asta ? Pana la liziera padurii de sus ! Intr-un final se termina si urcarea. Bag al doilea gel si dau cu apa. Incepe sa ploua usor. Deabia acum s-a gasit sa ma racoreasca ! Pe urcare ioc. Din sens opus urca dl Mititeanu:
- Hai ca nu mai e mult, greul o trecut !
Urmeaza o usoara coborare pe un drum de care. Drumul face dreapta si urmeaza curba de nivel. Piciorul stang incepe sa dea rateuri. Alerg fortat incercand sa solicit cat mai putin genunchiul stang. Vad un nou urcus pe partea cealalta a vaii. Dar mai intainte, in vale, e punctul de alimentare nr.4 ! Uite cortul care ma asteapta.

- Hai ca avem de toate mai putin genunchi de schimb !
Realizez in ce hal arat cand alerg si ma binedispun. Procesiunea se repeta: fructe, apa, sponser, incurajari, felicitari.
- V-am pupat si va multumesc, le strig in timp ce ma reintorc la alergarea sontaca.
Eh, de aici, intru in povestea Apusenilor. Casutele de lemn cu acoperisul de paie rasfirate pe deal....sunt intr-un muzeu in aer liber. Din pacate lipsesc locuitorii, de cam mult timp. Unele casute au acoperisul cazut si au un aspect trist. Altele sunt inca vii si inca isi tin mandre acoperisul atintit spre cer. Ajung in coama dealului unde cateva traznete completeaza tabloul epic al lumii trecute. Noi de fapt nici nu existam acolo, doar venisem din alt timp pentru o clipa.

Iar coborare, pana in talvegul Vaii Vadului. Nu mai functioneaza deloc genunchiul pe coborare. Astept platul si ma tarasc pana la el. Vine, forestier, ca poate imi era dor !  In usoara urcare trec pe langa cai superbi. Unul alb necheaza chiar cand trec pe langa el. L-am prins pe camera. Merg mai departe si imi promit ca iau o pauza de drumuiri forestiere anul asta. Exista masini pentru asa ceva! Ajung sub forma de leguma si la ultimul punct de alimentare, numarul 5. "Mai sunt 6,4 KM" scria pe un afis de langa punctul de hidratare. Mere, banane, stafide si sponser. Vorbe, incurajari. Cad in genunchi. Un coleg se tranteste pe jos. Altul se descalta. Gata, ori plec ori aici raman !
Ultimii kilometrii, evident, forestier! Reuseam sa mai alerg din inertie, se obisnuisera picioarele. Mai trec pe langa un ultim afis cu 3 km. "O tura de lac in Tineretului" imi zic, incercand sa vizualizez traseul din parc si il suprapun peste cel de la fata locului. Culeg roua din brazii de pe marginea drumului si o dau pe fata. Incep sa aud zgomotul de la final.
- Pe aici, la stanga !
Cotesc ca un robot, inca alerg. Uite betonul din curte. Mai am numai curba la 180* si gata, trec prin poarta.

Nu stiu daca datorita locurilor sau efortului depus, poate o combinatie dintre cele doua, m-a impresionat foarte mult aceasta calatorie in timpuri apuse.

Revazand firul, la rece, imi dau seama ca merita fiecare clipa petrecuta acolo, atat cat mai putem sa ne reintoarcem in trecut si nu sa fugim de el.

Fara pedometru, m-am ales numai cu graficul cardio si timpul foarte apropiat de cel oficial. Vizavi de defectiune, am fost placut surprins ca Decathlon mi-a schimbat intregul ansamblu (ceas+cardio+pedometru) cu un pachet identic nou nout, fara nici o problema. Gadgetul are garantia de 2 ani functionala. Chapeau bas!
Si, ca de obicei, filmuletul: Cateva clipe de relaxare dupa cursa: Festivitatea de premiere: