Intre alb si negru

Traversée du Verneau

Trailerul video
Scurt istoric

Reteaua Verneau se afla in Franta, departamentul Doubs, Masivul Jura, regiunea Franche-Comté si se intinde pe teritoriul a trei comune: Nans, Montmahoux, Déservillers.

Verneau-l iese la suprafata in satul Nans Sous Sainte Anne unde conflueaza cu Lison-ul ce isi are resurgenta la 1 km de acelasi sat. Sistemul a fost explorat sistematic incepand cu anii '70 cand 230 metri ai sifonului de la iesire (Porche du Verneau) a fost trecut. De-a lungul a patru ani s-au explorat 9 km de galerii dincolo de acest sifon. La suprafata, in amonte, mai multe goluri subterane au fost cercetate reusindu-se in 1975 jonctiunea a doua dintre ele cu raul subteran: Bief Bousset si Vielle Folle. Jonctiunea se realiza excluziv prin plonjare de sifoane.

In anul urmator, scufundatorii Chorvot si Vittot intra prin Bief Bousset si plonjeaza sifonul terminal al acestei cavitati de la acea vreme. Ei reusesc sa exploreze dincolo de sifon raul subteran si galeriile conexe pe o distanta de 18 km si se reintorc la suprafata tot pe unde intrasera, dupa 21 de ore.

In 1983 sifonul terminal din Bief Bousset este suntat prin escaladarea - din sens invers, aval - mai multor saritori si coborarea unui put de 35 de metri. Din acel moment se putea explora reteaua fara echipament de scufundare pana la sifonul resurgentei.

In 1984, o ultima "veriga lipsa" a fost rezolvata: grotte Baudin - aflata deasupra resurgentei- a fost jonctionata cu raul subteran Verneau. Cu aceasta ultima explorare s-a putut realiza in luna iulie 1984 prima traversare "uscata" a retelei, cu intrare prin Bief Bousset si iesire prin Grotte Baudin. Cu toate acestea, iesirea din lacul sifonului terminal ramanea impracticabila o mare parte a timpului datorita precipitatiilor. Astfel incat s-a cautat o suntare si a acesteia, gasindu-se in anul 1999 solutionarea acestei probleme prin descoperirea galeriei GSD (boyau du GSD) ce debuseaza deasupra cascadei ce conduce la lacul ce sifoneaza iesirea existenta. Traversarea actuala se face cu intrare prin Bief Bousset si iesirea prin Grotte Baudin, celelalte intrari in cavitate (Gouffre de Jerusalem, Gouffre de la Baume des Cretes, Grotte dela Vieille Folle, Gouffre du Creux qui Sonne) fiind conditionate de trecerea a mai multor sifoane.

Aici sunt planul, respectiv profilul sistemului, iar cu albastru am desenat traseul pe care l-am parcurs, de aproximativ 9 Km:

Invitatia speologilor germani mi-a venit la inceputul anului. Fiind incarcat cu atat de multe ture anul asta, am reflectat un pic inainte sa confirm participarea. Asa ceva se face "once in a lifetime", Verneau-l subteran fiind o legenda si o referinta pentru speologii europeni. Data de desfasurare a fost in plina toamana: 28 octombrie - 1 noiembrie. In tura l-am invitat si pe Vale, un prieten vechi din Timisoara, speolog pasionat, reintors in lumea subterana anul asta dupa o pauza de 4 ani. Am discutat sa mai ramanem dupa incheierea turei din Verneau pentru a vedea si alte pesteri in zona impreuna cu Nathalie, speoloaga pe care o cunoscusem la stagiul speo feminin din toamna, la Rosia. Ea locuia chiar in Nans sous Sainte Anne astfel ca nu ne-a luat prea mult sa ne decidem ce facem dupa ce ramanem singurei.

Am plecat de miercuri dupa amiaza din Timisoara si, dupa un ocol prin Koln pentru a ma revedea cu prietenul meu Radu, am ajuns vineri seara langa Becanson, mai precis in Ornans. Am servit o cina tipic frantuzeasca si am pornit spre identificarea masinilor cu numar de germania din Amathay-Vesigneux pentru ca nu stiam exact locatia refugiului. Dupa o plimbareala de o ora am gasit un jeep cu D-ul pe el si am inceput sa ne dam cu parerea despre locatie, ce parea prea "selecta" pentru un refugiu. Pana la urma am gasit o placuta ce ne indica "Gite d'escapade" si lucrurile au devenit clare. Am pasit pragul si am spus ca suntem "caverii" din Romania. Imediat s-au luminat la fata gazdele noastre. Ne asteptau.

"Refugiul" este de fapt o bijuterie cu tot confortul, mobilata cu strictul necesar si deosebit de curat. Ne-am ales camera, intreg refugiul fiind inchiriat pentru echipa Verneau. Dupa ce ne-am facut comozi am stat de vorba cu gazdele noastre si am savurat berea germana cu care venisem, in asteptarea gastii si a liderului, Oli.

Au ajuns cu totii dupa o ora si ne-am adunat pentru o mica sedinta tehnica. Cum era tarziu si toata lumea era cam obosita de pe drum, ne-am decis sa discutam toate detaliile dimineata dupa micul dejun de la ora 9.

Dimineata m-am trezit plin de chef si extrem de curios vizavi de prognoza meteo.

Sistemul subteran Verneau are o "mica" problema: viiturile inchid pasajele cheie si poti ramane blocat zile intregi in asteptarea scaderii nivelului apei. Ultima verificare pe AccuWeather arata excelent, respectiv soare pana luni, ultima zi a expeditiei. Fix de a doua zi veneau ploile.

Vremea tinea cu noi, era soare si te imbia mai degraba la ture de suprafata decat in subteran. Mi-am savurat cafeaua pe veranda refugiului fiind emotionat de locurile in care ma aflam. Un peisaj de vis ne inconjura. O toamna rupta din postere in care toate culorile naturii se impletesc asa cum numai Mama Natura stie sa o faca.

Planul a fost batut in cuie imediat: prima zi trebuia sa fie cea in care verificam nivelul apei, echiparea existenta din Grotte Baudin si echiparea puturilor de la intrarea amonte: Bief Bousset.

Eu, Vale, Robert si Hillary mergeam in Grotte Baudin - aflata deasupra resurgentei - adica la iesirea din sistem, in timp ce Oliver cu Renato urmau sa echipeze intrarea Bief Bousset. Trebuia sa ma rezum numai la cateva fotografii pentru ca aveam timp limita si trebuia sa ne odihnim bine pentru "ziua cea mare" de a doua zi.

Am luat cu noi cateva amaraje si corzi "just in case". Dintre noi, Robert era cel ce mai intrase in cavitate in urma cu sase ani. Vale studiase foarte bine pasajele cheie unde te poti rataci si aveam cu noi harta intregii retele subterane.

In 2008 avusese loc un incident aici, respectiv o echipa de speologi a fost blocata de viitura pentru mai mule zile in cavitate. Noi am gasit toate pasajele expuse echipate ca la carte de catre salvaspeo-ul francez cu corzi marcate cu anul 2008 pe ele si verigi rapide din inox. Probabil dupa incident, s-a luat aceasta hotarare. La fiecare coarda verificam amarajele si starea efectiva a corzii. Tinta noastra finala era putul Legionarului (Puits du Légionnaire).

Ne-am oprit pentru cateva fotografii in Sala Nannette, pe galeria principala, la ureche (L'Oreille) si la plaja.

De la Putul Legionarului, la care am ajuns in patru ore, ne-am intors. In total am petrecut 7 ore in cavitate, fata de 5 cat ne fusese recomandat. Astfel ca la refugiu am mancat si ne-am bagat instantaneu in pat incercand sa prindem din urma somnul.

A doua zi, se schimbase ora, ceea ce a fost super pentru noi. Castigasem o ora la somn si eram odihniti. Toata echipa lua micul dejun la ora 9:00.

Cu o zi inainte constatasem ca neoprenul e un moft, cel putin in perioada asta. Avusesem apa doar pana la nivelul genunchilor de cateva ori. Cum pe mine am avut intregul costum de neopren, am facut sauna si muschi sa ma deplasez prin galerii perfect uscate. Astfel ca m-am decis ca pentru traversare doar pantalonii de neopren si ciorapii vor fi suficienti. Pentru speologie, costumul din doua piese primeaza tocmai datorita acestui avantaj. Ca bluza, mi-am luat doar second skin-ul Vaude. Insa intrarea pana la "colector" se face in subcombinezonul clasic, din polar. Abia dupa interceptarea activului te schimbi.
Intrarea amonte in sistem se face printr-o dolina destul de mare. Primul put ne conduce intr-un canion plin de vegetatie. Inca nu esti in subteran.

O data intrati in cavitatea propriu-zisa ne intampina un meandru de toata frumusetea si deosebit de lung. Atat de lung, ca facem doua ore pana la primul popas unde imbracam neoprenele, in Sala Machin. Oli imi spune ca e un timp super bun. Ritmul sustinut ne-a facut sa transpiram incontinuu si m-am lamurit de ce era exclus sa intri din prima in neopren. M-as fi deshidratat efectiv.
Din sala in care ne-am schimbat, am mai coborat o succesiue de puturi pana sa ajungem la raul subteran, trecem un semisifon (Voute Moillante) ingust unde facem cunostinta prima oara cu latura dura a Verneau-ului. In cele din urma intalnim si marele "colector" Verneau, adica raul. Aici fac o fotografie.

Este moment de bucurie. Inaintarea decurge ca intr-un vis frumos. Castigam sute de metri prin apa putin adanca in care din cand in cand ne mai scufundam cu totul in marmite. Galeria este lata de 2-3 metri si deosebit de inalta. Canion subteran clasic. Formatiunile, la inceput putine, incep sa apara pe masura ce ne afundam in maruntaiele pamantului. Incepe si distractia: ajungem la lacuri. Inot in toata regula zeci de metri, ajutat de banana in care bidonul de 6l foloseste drept pluta. Trecem un sifon, acum deschis, echipat cu coarda. Ajungem la alt lac. Resimt din plin apa de 6* prin bluza de second skin. Ajuns la malul celalalt insa, ma bucur de alegerea facuta. Ma misc bine !
Ajungem la cea mai lunga urcare din sistem: un put de 35m, echipat cu coarda fixa. Putul ascendent se afla in dreptul intrarii Vieille Folle in retea. Aici, aproape ca ne intoarcem din drum. Echipa care trecuse ultima pe aici, uitase capatul corzii undeva la 15m deasupra solului, agatat intr-o fractionare. Greseala din pacate destul de des intalnita printre speologi. Dupa cateva incercari, se dovedeste ca eu am cele mai multe sanse sa tintesc bucla de coarda ce atarna. Am folosit un snur de 3mm ce il am cu mine pentru amenajarea punctelor calde. Cu coarda nu am fi avut nici o sansa pentru ca este foarte grea si se agata oricum in argila de pe jos. Am prelungit snurul de 10 m cu coarda si am legat doua carabiniere grele, de otel, si am inceput sa arunc dupa coarda. Distractia a durat fix o ora si jumatate. Deja se discuta intoarcerea cand am reusit in urale doborarea corzii intepenite. In mod normal pe acest put ar fi trebuit sa folosim propria coarda dupa ce urca primul, insa datorita timpului mort petrecut cu "crosetarea" corzii suspendate, am trecut toti pe echiparea fixa.

Urcand ultimul (eram incalzit de atatea aruncari de lasou), m-am  gandit daca sa las corda precum am gasit-o sau nu... . Cu ocazia sederii noastre fortate la baza acestui put, am facut si primul popas serios de alimentare. Paste carbonara de la "Travellunch", cafea si dulciuri.
Urcarea asta sunteaza de fapt un mare sifon, sifonul 8, astfel ca pe partea cealalta evident ca se coboara o succesiune de puturi mai mici si saritori, inapoi la colector.
Se succed sali mari, din ce in ce mai mari. Au insa o trasatura comuna: tavanul este de forma unui stadion rasturnat. Mi-au ramas in minte foarte clar aceste sali cu tavanul lor nivelat, sunt un trademark Verneau. Nu am vazut in alta parte astfel de tavane.

Trecem lacuri, intram in alte sali din care impresioneaza sala Gnome, Bon Negro si Corniche. Parca iesisem afara. Spatii imense. Frontalele ne dezvaluie o imparatie autentica a intunericului cu tot ceea ce exista in el. Sistemul Verneau ofera "all inclusive" si nu cred sa scape ceva. Speleoteme, prabusiri, puturi, sifoane, lacuri.

Toate se succed si se impletesc iar pentru un pasionat de speologie, este un fel de Eden. Facem un popas mai lung si mancam amestec de legume "adventure food", facem o cafea si bagam dulciuri. Dupa jumatate de ora pornim in continuare si mai reusesc sa mai fac cateva fotografii. Raul subteran ne poarta pe galerii ce isi schimba culoarea din galben si alb, in negru. Inotam, trecem o cascada mai mare si ajungem la o mana curenta ce ne conduce intr-un alt loc de popas, Sala Tremie, de unde urmeaza sa vizitam cea mai celebra formatiune a retelei, "tripodul".

Lasam bananele pe loc si merge sa vedem capodopera naturala ce ma lasa cu gura cascata....

Ne reintoarcem la bagaje, facem o poza cu toata echipa si continuam in lungul raului subteran. Nu mai este mult si ajungem la Putul Legionarului, de unde cunosteam traseul din ziua anterioara. O data urcat putul, nu mai are sens sa pastrez pantalonii de neopren pe mine pentru ca imi diminueaza mobilitatea si nu mai exista apa suficienta ca sa motiveze purtarea lor. Subcombinezonul de polar mustea de apa in sacul etans in care il depozitasem...acesta se sparsese. Imbracarea cu acest subcombinezon a reprezentat un larg sir de autoincurajari si promisiuni ca "nu mai fac". O data echipat la loc nimic nu m-a mai oprit din a ma indrepta direct spre iesire inainte sa fac hipotermie. Teoretic, combinezonul de polar tine de cald si atunci cand este ud, aceasta fiind marea proprietate a sa. Dupa 14 ore petrecute in cavitate, insa, nu mai puteam sustine treaba asta foarte clar, iar in urmatoarele trei ore pana la iesire am reusit numai sa il usuc partial pe mine, fiindu-mi frig constant.
Iesirea afara, prin Grotte Baudin, a reprezentat pentru mine implinirea unui vis, aflat ca multe altele, in sertarul cu "idei" despre viata adevarata, despre trairea ei si despre cunoasterea frumosului si a ceea ce ne este dat dar nu vrem sau nu putem sa vedem din terte motive, cel mai adesea din simpla comoditate.
Atmosfera de la intoarcerea la refugiu, cu felicitarile de rigoare, masa plina de mancare buna si vin de calitate au incheiat acest vis exact asa cum se cuvenea.

Acum, am ramas cu amintirile, cu experienta si, cu filmul...

In ultima zi a expeditiei, dupa ce ne-am trezit, am spalat echipamentul si am iesit la o plimbare de seara prin imprejurimi. Am vazut Source de Lison. Lisonul se varsa in Verneau chiar in satul Nans sous Sainte Anne.

Cum toamna era in toi, culorile ei m-au indemnat la fotografie. Asa a iesit slide-ul "november":  

Echipamentul ce l-am folosit in subteran:

Casca Edelrid Ultralight Junior
Ecleraj pricipal PETZL Ultra Wide 
Ecleraj secundar LedLenser H7
Subcombinezon MTDE Invernal
Combinezon Aventureze Verticale Holloch Confort
Neopren deux pieces Seland Escalo
Ciorapi neopren Seland 5mm

Bluza "second skin" Vaude Endurance
Manusi Comasec (cumparata de Marigold intre timp) Multiplus 40
Cizme EtcheSecurite Mic Canyon
Ham Aventure Verticale Muruck 
Vesta Petzl torse
Blocator de pedala Edelrid Elevator
Blocator de piept Edelrid Wind Up
Coborator PETZL stop
Lonje coarda Edelrid Eagle 9,8mm
Carabiniere de lonje Edelrid Guitar
Carabiniera coborator Petzl OK triact
Carabiniera de frana Kong keylock steel
Veriga rapida ham Peguet demirond 10mm zicral 
Pedala Kevlar Cousin 5,5mm cu bucla de talpa din bucla Dyneema 11 mm Singing Rock
Banana Petzl Classique
Carabiniere auxiliare Faders mini

Agonie si extaz la MPC 2011

De fapt, treaba a stat exact invers fata de titlul celebrului roman a lui Irving Stone. Intai a fost...
Extazul
O masina plina de optimism pleaca spre a sasea editie a maratonului Pietrei Craiului: Horatiu, Roxanele, Florin si eu. Cazarea rezervata ca si anul trecut, la pensiunea Dode unde ne intalneam si cu Ovi & Emilia veniti cu impreuna si cu Vali. Drumul trece relativ repede cu discutii despre planuri, socoteli, pronosticuri si multe vise. Cam putin antrenament insa. Mai putin Florin, castigatorul locului doi de anul asta :).
Imi propun sa ma trezesc la 6 ca sa mananc. Florin face la fel si ma bazez pe el sa ma trezeasca.
Zis si facut, dupa cinci ore de somn, sunt in picioare si bag paste, ton si banane in mine. Apoi ma reintorc in pat. Pe la ora 7:30 servesc si cafeaua si deja imi este mult mai bine. Simt ca e de bine azi. Plec ultimul spre start in alergare usoara ca sa ma incalzesc. Acolo ma intalnesc si cu Mircea venit direct din Ploiesti pentru primul lui maraton montan. Un  tip suplu, sportiv si plin de viata. Stam impreuna sa asteptam momentul startului. O atmosfera greu de descris. O multime de 470 de alergatori ce degaja forta si optimism, viata.

Zarnestiul este pentru cateva momente centrul universului iar noi suntem forta ce face planeta sa se invarata in jurul axei. Au fost fenomenale momentele dinaintea startului la Maratonul Salomon Piatra Craiului 2011 !!! Cea mai tare atmosfera de anul asta, fara doar si poate.
Incepe countdown-ul si, dupa un mic delay, pornim si noi. Ritmul mi se calibreaza mult mai repede datorita faptului ca am avut grija sa ma trezesc cu noaptea in cap ca sa mananc. Imi pornesc si noua achizitie: ceas cu pedometru si monitorizare cardiaca de la Kalenji. Sunt curios cum stau si in cifre.
Asfaltul dispare repede si continui sa alerg pe macadamul dupa Gura Raului. Iau o pauza de cateva secunde ca sa vad ce se intampla cu o "jena" din piciorul stang si repornesc in alergare mai departe. Cand incepe urcusul spre Magura, pornesc la pas. La primele case, toamna ne primeste. O priveliste de vis. Padurea multicolora imi arunca gandurile catre fotografia de toamna, cel mai frumos anotimp dupa parerea mea. Chiar daca practic natura moare, e o moarte frumoasa, plina de culori vii. Nici nu simt cum trec casele una dupa alta. Alerg unde pot, cat mai des si cat mai repede ca nu dura mult pana veneau urcari din nou unde mergeam doar la pas.

Din Saua Joaca dau liber la picioare si ma ingozesc pentru a cata oara de privelistea Parcului National Piatra Craiului mutilat, dezmembrat, tumefiat. Se vede deja locul "La Table" cand nu ar trebui sa fie asa datorita copacilor, copacii aceia muribunzi taiati fara mila, fara creier, fara pic de rusine in mijlocul asa zisului Parc National. Pe mine personal m-a apucat jalea sa revad dezastrul si m-am concentrat pe punctul de realimentare.
Chiar inainte de masa cu minunatii, un tip face poze iar o fata ma noteaza pe un caiet si imi striga 109! Ma uit in spate si nu vad pe nimeni, numarul me nu e 109...locul era asta ! Ma iau fiori. Florentina ma intampina cu un pahar sponser. Il dau pe gat apoi bag banane, mar si iar banane. Mai dau un pahar de apa pe gat. Compar kilometrajul in PA de pe  pedometru, cu distanta reala din punct. Rezultatele par foarte apropiate chiar daca nu imi calibrasem pedometrul pe pasul meu.
Imi iau rucsacelul si pornesc mai departe ametit de rezultatul pana aici. Imi scot din mers un compot de mere si il inghit cu nesat. Un alt fotograf imi ureaza sa-mi fie de bine. Ii multumesc si alerg mai departe. De aici nu mai aveam voie sa ma opresc pana unde incepe urcusul prin padure. Ritm constant, Within Temptation cu "Faster" in casti, si un optimism debordant. Ajung cu zambetul pe buze la urcarea pana in Saua Funduri. Poteca e plina de maratonisti. Intrec vreo cinci dar sunt si intrecut de alti cinci. Simt ca vreau sa ma opresc si imi impun sa nu. Devin imperativ cu picioarle mele:
- Nu va opriti ca va tai !
Ajung in creasta si incepe...
Agonia
Genunchiul stang nu mai vrea deloc sa primeasca greutate pe el. Asa, subit. Urlu de nervi si ma chinuiesc pana in varf la PC, ca sa stau un pic, poate totusi isi revine. Dupa doua minute de compot si gel cu cofeina si cola, ma ridic sa vad ce se intampla. Dezastrul este complet: nu mai pot calca deloc pe stangul. Caz tras la indigo cu cel de anul trecut, cu o singura diferenta: atunci era dreptul. Dreptul nu a avut nici pe draq anul asta, in nici o tura. S-a trezit stangul ca si el are drepturi egale. Efectiv bombaneam singur despre o rotula de schimb, mi-as fi aruncat la gunoi toata articulatia si mi-as fi pus alta. Dar, momentan cel putin, nu se poate.
La al doilea pasaj de pe Valea Urzicii echipat cu coarda mai si cad pentru ca o crampa in gamba dreapta ma face sa imi transfer greutatea pe genunchiul zob. Imi masez gamba exact in pozitia in care cazusem - cu capul in jos, nu foarte eleganta - si ma ridic sa ma tarai mai departe. Primesc un BenGay de la un coleg. Ma masez. Mai cobor o saritoare sub forma de gramada si mai primesc Diclofenac unguent. Imi umplu genunchiul de crema alba si aflu ca e si un doctor prin preajma, mai jos. Tin sa le multumesc tuturor ce au trecut pe langa mine si m-au ajutat cu BenGay-ul, Diclofenac sau cu cuvinte tari !!! De asta merg la astfel de evenimente, pentru oameni.
Ajung la doctor care ma intreaba daca m-am uns cu ceva. Ii spun ce am facut si imi pune doar o fasa elastica, nu mai avea rost sa imi dea si el cu crema. Oricum, trebuie sa ajung pana jos, la Plaiul Foii.
Cu capul in pamant, cu multi nervi, cu gandul ca m-au injurat unii atat de tare de le doresc si lor acelasi lucru, ma tarasc metru cu metru pe langa Cerdacul Stanciului si Marele Grohotis unde primesc si doua bete de lemn de la o doamna. Intr-un final, ajung la PC-ul Spirlea unde imi anunt abandonul. Imi era cumplit de sete. Apa nu mai aveam pentru ca nu imi calculasem apa pentru atatea ore de stat pe traseu si deabia asteptam sa ajung la apa. Am baut cu nesat la izvor unde doi baieti ne umpleau pahare.
Continui drumul si mi se face si frig in umbra padurii. Imi pun geaca pe mine si continui intr-un bat precum un batran garbovit. Celalalt bat se rupsese. Mai trec doi colegi pe langa mine si ma intreaba daca e calcai sau carcel. E "tendinita", asa mi-a zis dom' doctor din Valea Urzicii. Cotrobai prin rucsacel dupa mobil ca sa il sun pe Horatiu care cu siguranta terminase, sa vina sa ma ia cu masina de la capaul drumului forestier. Mobilul imi lipseste si realizez ca l-am lasat in PC-ul din Funduri, cand imi scosesem gelul si compotul.
Ma junge si Vali care imi doneaza doua bete autentice de trekking. O rog sa o sune pe Emilia ca sa ii spuna lui Ovi sau Horatiu sa ma pescuiasca din forestier, cand o sa ajung la el.

Continui "marsul agoniei" si traversez apa dand in forestier. Imi e frica sa ma uit la ceas dar totusi o fac. Am petrecut patru ore din Vf. Funduri pana aici. Patru ore cumplite ce se vor transforma in "experienta". Trebuia sa platesc niste polite probabil. Ciudat este ca, cu toate ca nu cred in predestinari, nu am parcurs niciodata Valea Urzicii in conditie fizica intacta. Prima oara, in 1995 deabia m-am tarat pana la fostul refugiu de lemn din Spirlea. Acolo a trebuit sa zac doua zile pentru ca sa pot cobora mai departe. Prietenul meu Istrate ma dadea jos din priciurile de sus ca sa imi fac nevoile. Fusesem la un pas de rupturi de coaste si tibie. Mi se vedea carnea alba in dreptul coastelor. O domnisoara dizlocase de deasupra mea un bolovan direct pe traseul meu. L-am pimit in plin si m-am dus pe spate o saritoare de 20m. Mi-am lasat ceva carne pe saritoarea aia atunci. Apoi, in 2010 a MPC genunchiul drept. Acum, cel stang. Ce are Valea Urzicii de impartit cu mine ?!? O sa ne imprietenim noi candva.
Ultimul kilometru pana la Plaiul Foii il parcurg intr-un ATV trimis de Vali si aflu ca Ovi trecuse de mine. Nu ii vazusem masina. Incep sa ma indop cu fructe si mi se scrie numarul. Inca o diploma de final in Plaiul Foii nu face decat sa ma enerveze si mai tare. Eu am abandonat, nu am finalizat nimic !
In cele din urma se intoarce Ovi si nu intelegem cum de nu ne-am intersectat. Ma urc in masina si ma uit tacut pe geam spre Piatra Craiului ce era mangaiata acum de lumina calda a apusului. Ne vedem data viitoare, intotdeauna e asa.
Video clipul:

View on ExposureRoom

Ca si concluzie de final, am alergat cel mai mult aici dintre cele patru curse la care am fost anul acesta. Nu e doar o impresie, e realitate. Normal ca sunt suparat dar nu imi foloseste la nimic. Fara repaus de macar doua saptamani risc sa raman cu probleme la picior, asa ca pas la tura speo din WE-endul ce vine, trebuie sa stau pe acasa ca nu se termina aici zilele.
Si, ca tot am intrat si eu in era statiscilor, cam asa arata matematic efortul meu pana in Saua Funduri (ca dupa, nu se pune):
puls mediu: 153
puls max: 180
viteza medie: 3,8 Km/h
viteza maxima: 13,9 Km/h
calorii arse: 1300
Graficul cardio/viteza:

Good morning Piatra Craiului

De la ultima reintalnire cu Piatra Craiului imi propusesem sa ma reintorc pentru un tur rapid si "light". Am reusit sa ii urnesc pe Horatiu si Roxana ce au luat o pauza de alergari anul asta, si am dat o tura de vis peste Piatra Mica pana la Ascutit pe 18 septembrie. Planul de a face dintr-o bucata "integrala", adica tot ce inseamna creasta in Crai, incepe sa se devina ceva foarte posibil dupa tura asta. A fost o tura de vis, de viata, de prieteni, de vant si de soare. O tura vie....
Asta e profilul traseului conform Google Earth. Am terminat traseul in 7 ore din care numai 4-4:30 de parcurs efectiv dupa ceasul meu. Not bad at all, Roxana functionand la 50% din ce poate. Horatiu a scos cu o ora mai putin. Il gaseam pe traseu asteptandu-ne. Eu am mers bine, fara bete si m-au durut ingrozitor calcaiele pe final. Si la Ciucas am mers fara bete si tot calcailele m-au durut. Ciudat fenomen, il studiez :)

Si bineinteles filmuletul:

View on ExposureRoom

Stagiul International Feminin Rosia 2011

Dupa Ciucas trail running am plecat direct la stagiul speo de la Rosia unde se inscrisesera de la FV: Roxana, Emilia si Cristina. Pe langa asta, mai vroiam sa incadrez si eu acolo si am acceptat sa o fac numai pe cazare si masa pentru ca erau deja cadre titulare suficiente.

In primul rand vreau sa spun ca Adina si Cristina sunt o super echipa care emana optimism, iar pasiunea lor pentru speologie a anulat incruntarea si mitocaniile altora. Ma intreb cata nesimtire poate zace uneori in semeni...multa ! Mergand mai departe, cursul fiind in primul rand pentru fete, a fost super curat din toate punctele de vedere: mancare, organizare (cu ceva lacune la respectarea timpilor de sosire de la ateliere), ordine.

Dincolo de Pestera Vacii din Cheile Cutilor la care am fost in trei zile din cele patru, cel mai mult mi-a placut in Pestera cu Ferigi unde am avut ca si coleg peYves - monitor cu brevet de stat in Franta. Reintalnirea cu echipa cealalta de incepatori, plecatat cu un avans de o ora si jumatate a lui Cristina & Valerie a fost ca intre vechi prieteni. Esenta miscarii in natura.

La final, FV-istele au luat cu brio cursul. Cristina a primit recomandare de initiator iar Emilia si Roxana au fost in primele sase in fisele de evaluare. Ne-am ales si cu o noua colega de club, Flavia, absolventa si ea a cursului.

Ciucas trail running 2011

O sa incep cu sfarsitul...
Am terminat deprimat de faptul ca am scos un timp egal cu cel al semimaratonului de anul trecut, multumit totusi ca am mai finalizat o alergare montana. Dupa ceasul meu, scosesem 3 ore 40 fata de acelasi timp obtinut anul trecut. Practic, stagnare. Deabia dupa afisarea rezultatelor mi-am dat seama ca nu e rau deloc: 3:35 fata de 4:08. Adica o imbunatatire cu 33 de minute !
Si acum povestea...
Anul asta, in Masivul Lofer am constatat ca nu mai am echilibrul fizic de alta data. Si mi-am dat seama ca e de la bete, de la folosirea lor intensiva indiferent ca am avut nevoie sau nu de ele in ture. Betele de treking degreveaza picioarele de cca. 20% din efort dar iti afecteaza echilibrul. Nu le voi mai folosi decat in turele cu rucsac greu. Astfel incat mi-am propus sa merg la semimaratonul Ciucas fara bete in ciuda pantei absolut dementiale a traseului pe care o iei in piept imediat dupa start.
In Cheia am ajuns vineri cu masina la 22:20 rupt de oboseala dupa o noapte de nesomn in care am facut raportul de activitate a clubului si inca doua afise spre a le prezenta la Congresul speo de anul asta.
M-am pus la coada sa imi ridic pachetul de concurs si pe la 23 eram gata si lihnit de foame. Ma rodea stomacul. Cum in Cheia nu exista nimic la ora aia, am facut o nebunie: m-am dus in Brasov sa mananc ceva. Bineinteles ca m-am oprit la primul lucru cu mancare ce mi-a iesit in cale, respectiv Mc Donald. Foarte sanatos :)!!! Dupa ce am cheltuit o groaza de bani pe porcariile lor, mi-am potolit foamea si m-am reintors in Cheia. La 1:30 ma bagam in sacul de dormit sub cerul liber in campingul amenajat in curtea salii de sport. Mi-am pus ceasul sa sune la 7.
M-am trezit buimac, murat de roua si odihnit doar pe jumatate. As fi avut nevoie de mult mai mult somn. M-am infipt in primul bufet ce servea cafea si am mancat doua batoane si un compot Isostar. Mi-am pregatit in borseta sticla si un gel. Deja se apropia ora startului. Am dat pe gat un gel si m-am dus la start hidratandu-ma.
Mi s-a parut mai putina lume decat anul trecut si mai putina animatie. In afara de standul Sponser de la inscriere, am vazut doar o masa a celor de la sportsworld.ro. In rest nimic. Adaug si sunetul execrabil (la fel ca anul trecut, nu se renunta la boxe) al salii de sport care, logic, nu e proiectata pentru asa ceva. Da' las' ca merge dom'le, suntem in Romania.
Dupa start, la semimaraton iei practic in piept urcusul. Nu se pune problema sa alergi decat pe cate o portiune foarte scurta. Clar e cel mai tare urcus dintre toate semimaratoanele. Ideea e sa nu te opresti deloc.

M-ar fi ajutat betele fara doar si poate. Bineinteles ca mi-am injurat putin decizia dar imi spuneam ca pe plat si pe coborare le-as fi carat dupa mine degeaba.
Am mers greu pe urcare, muschii erau contractati si faceam eforturi sa ii relaxez. Am facut 50 de minute pana in poiana Zaganu si inca 20 pana pe varf. Apoi urmeaza o portinue mai ingusta de creasta si platoul ca in palma unde am inceput sa alerg in fine. Era o vreme superba de orice altceva dar nu de alergat. Aveam soarele drept in cap. Mi-am revenit de la zapuseala cu ceva lichid Isostar si am alergat fara oprire pana la urcusul lin spre Cabana Ciucas unde a si trecut de mine Adi Bostan, castigatorul maratonului de anul asta. Alerga, evident. La cabana m-am oprit pentru trei boabe de struguri si ca sa imi trag sufletul. Tineam foarte bine minte coborarea pe forestier. Vroiam sa vad daca stau chiar asa bine pe coborarea asta precum la coborarile de la celelalte evenimente. Mai aveam si incaltari noi, Vaude Stone Rider modelul ultralight in locul celor ne-ultralight. Ideea e ca pantoful asta are in loc de materialul textil (cu sau fara membrana Ceplex) o plasa prin care trece aerul.

Cum plasa e foarte moale, trebuiau sa ii asigure rigidizarea din altceva, astfel ca talpa e mult mai rigida decat la modelul normal si imi era teama sa nu alunece. Nici vorba ! Aderenta ca la carte mai ales ca sunt incaltari pentru teren mixt sosea-poteca. Se potrivesc de minune la traseele de la maratoanele noastre. Singura problema ar fi ca exista doar calapod pronatie normala. Mie imi vin ca si turnati.
Deci, vreau sa spun ca am bagat grupa mare pe forestier, nici vorba sa ma doara ceva, poate un pic ficatul sau "vecinii". Stau cu totul pe dos fata de anul trecut cand bagam bine pe urcari si ma afectau coborarile. Poate la anul revin la urcari mai in forta si pastrez cadenta actuala la coborare si plat. Ar fi excelent.
La ultimul PC, de langa Muntele Rosu, ma amuza teribil doua balene imbracate in clasicele traininguri cu slapi ce ne faceau poze:
- Vai draga ce slabi suuunt !?
"Chiar daca si noi mancam la Mac" ii raspund in gand in timp ce dau un pahar de apa pe gat. Arunc o privire la slana ce se revarsa de sub o bluza si o iau la fuga.

Intrarea in sat ma gaseste inca ok dupa ce alergasem tot drumul de la ultimul PC. Un coleg imi trece in fata pe ultima portiune de asfalt si nu mai vreau sa cedez nimic. Alerg de mi se taie rasuflarea si termin in bratele mascotei maratonului.

Cum termin cursa ma duc spre masina sa imi iau ceva de baut. Un "domn" autentic cu ceafa si burta se baga in seama:
- Campion de campion, ai ?
Ma lamuresc ca vorbeste cu mine si ii explic despre faptul ca are o burta burta de burta si ceafa de ceafa.
- Eu nu v-am jignit.
- Pai ce, eu te jignesc cand iti spun cum arati ? Este doar o constatare.
Nu a mai zis nimic insa e interesant ce lipsa de tupeu au bajetii astia cand sunt in minoritate, in mod normal ar fi sarit la "zmardoiala", dar se pare ca pot vorbi si civilizat cand nu au ce face.
There are trained and untrained...
Nici vorba sa ma doara ceva, sunt ok in afara de oboseala acumulata. Corpul isi cere odihna. Merg sa mananc ceva la hotel Cheia si ma ingrozesc de preturi. Infulec BigMac-ul ce imi ramasese de cu o zi inainte amuzandu-ma de mancarea mea deosebit de nociva mai ales in prag de efort. Dupa ce termin E-urile ma duc pana la urma la hotel sa mananc si niste mancare totusi pe langa plastic.
Trag linie si merg mai departe, la ce mai am de facut anul asta ce a fost full pentru mine. Mi s-a aprins o idee vizavi de creasta Craiului dintr-o bucata, dar o sa vad.
Filmuletul...
ca si la celelalte, am alergat cu Hero cam-ul dupa mine si am reusit sa menajez acumulatorul ca sa am imagini de pe tot traseul.

View on ExposureRoom

Festin de capre negre in nordica Pietrei Craiului

Vineri, cinci august, la amiaza, am plecat impreuna cu Roxana, Mihai si Irina in Piatra Craiului sa ne clatim ochii si mintile. Mihai ma rugase sa ma gandesc la un traseu ca sa stim ce facem, sa avem ceva, un plan. Mi-am adus aminte de locurile astea minunate prin care nu am mai trecut de mult si am propus urcare prin Valea Crapaturii pana la Curmatura, pentru ca a doua zi sa facem cat putem din creasta. Accuweather anunta o vreme de vis.

Ca sa ne fie mai comod la intoarcere, am reajustat ruta astfel incat am lasat masina langa fantana lui Botorog si in doua ore ne cazam la cabana Curmatura, cabana mult schimbata fata de ce stiam. Din fericire, in bine.

Am mancat bine si ne-am retras in lumea viselor instantaneu. Am propus sa ne trezim la 7:00.

Dupa micul dejun am pornit spre saua Crapaturii unde un prim grup de caprite nu se prea sinchisea de noi.

Nu mai tineam minte mare lucru si mi-a placut enorm sa redescoper farmecul Pietrei Craiului. In capul meu se infiintase ideea ca facem toata creasta si dormim in "noul" refugiu din Funduri.

Astfel ca am inceput sa trag cam tare. Din spate se auzeau ceva bombaneli dar eu deja aveam fixata ideea.

Cel mai mult imi place sa stiu pe unde merg, astfel ca imi foloseam harta scoasa de la "naftalina", editia 1992 si numaram varfurile.

Se facuse extrem de cald si mi se pare ca nu mai plouase de mult timp pe aici. Pana si la umbra era zapuseala si un aer extrem de uscat. Isostarul disparea constant si deja intrevedeam rationalizarea apei.

La Refugiul Ascutit am mancat paste carbonara "ready pasta" si cascaval. Am facut evident si o cafea. Mihai a deschis usa refugiului pentru a o inchide repede la loc. Era plin de gunoaie. Ce o fi asa greu sa ne invatam sa caram dupa noi murdaria ? Neverending story. Ce ne-am face fara gunoaie pe muntii nostrii ? Despre ce am mai discuta ?

Erau multi turisti pe traseu, stateam la coada la saritori. Lume in general bine echipata si cu bun simt. Ne dadeam binete, etc. Dupa Timbale au aparut si niste "domni" care confundasera muntele cu maidanul de jucat mingea.

- Hai mai repede ca pierdem meciul !

- Deja simt miros de gratar, gratar frate !

Ma uit la ei usor naucit, poate si de la soare.

- Mai e mult bre pana la cabana aia ?

...

- Nu mai e, e aici, dai coltu' si se vede.

Fetele incepusera sa aiba ceva probleme astfel ca mi sa parut excelenta ideea de a sta in "noul" refugiu din Sau Grindului. Problema se punea daca o sa avem loc si intr-adevar nu aveam. Erau deja corturi montate afara. Ne uitam dupa un loc plat dar toate erau ocupate. O domnisoara amabila ne-a zis ca putem sa stam pe locul unde manca, dupa ce termina masa. Multumim frumos, chiar asa am si facut dupa ce in prealabil am cautat fara succes cu Mihai un loc plat mai spre vale.

Am gatit din nou paste si am mancat destul de bine. Apa nu prea mai aveam si am pastrat pentru dimineata jumatate de litru.

O noapte de exceptie cu apus in stanga si capre negre in fata. In somn ne-am cam "viermuit" pentru ca tot alunecam pe panta si ne trageam inapoi in pozitiile initiale de somn.

Dimineata ne-am trezit primii si dupa o cafea si un ceai cu ultimii stropi de apa am am pornit insotiti de alte caprioare spre Om ca sa coboram via Grind - La Table - Prapastii la masina lasata la Fantana lui Botorog.

A fost o tura foarte frumoasa si relaxanta intr-o super companie. Oricum, nu mai tineam minte cat dureaza creasta dar dureaza ceva si nu e chiar o joaca.

Underground dance part1

Pe 16 iulie am facut o tura cu colegii de la Focul Viu in fenomenalul monument carstic numit Pestera Sura Mare. Mihai Hristescu, vechi membru al clubului si scufundator, explorase in urma cu 20 de ani o galerie ce nu apare pe harta actuala. Astfel ca si-a amintit despre ea in timp ce povesteam impreuna despre cum au decurs explorarile din Sura Mare. Pe langa acest obiectiv important, multi dintre noi nu vizitasem pestera pana in final, tura de altfel dificila. In tura au venit si prietenii nostri Bebe de la Sfinx Garda cu Ovidiu din Prusik, care isi doreau mult sa vada pestera.
Eu am intrat cu Mihai si Bebe la "scormonit" galeria. Cum si Mihai isi luase o camera Hero, am zis sa vedem cum functioneaza camerele astea minuscule la lumina "a giorno" de Scurion 1300.
Intotdeauna mi-a placut sa merg cu speologii trecuti de prima tinerete. Au ceva numai al lor. E stilul de abordare si calmul de care dau dovada. Se numeste "clasa".
Galeria cu pricina se afla undeva la 15 fata de nivelul apei din galeria principala. Eu si cu Bebe am inceput sa ne dam cu parerea despre abordarea escaladei si cum stateam noi asa in expectativa in fata peretelui ce trebuia urcat, Mihai ne striga de undeva de sus.... Urcam si noi si ne regrupam pe un deasupra baldachinului pe care tronau doua gururi ce ne-au servit ca prize. Pasajul urmator e mai expus si am devenit mai precauti, scotand coarda. Evident, Mihai ajunge primul si amareaza coarda dupa o stalagmita scunda ca sa putem urca si noi in siguranta. Eu imi pun TSA-ul pe mine ca sa nu risc nimic. Ajuns sus caut disperat sa dublez amarajul precar in care statea coarda. Gasesc o mica septa cat sa fac un cabestan cu coarda ca amraj secundar.
Intram in galerie sa vedem despre ce e vorba. In primul rand ne-am "ciupit" neoprenele bine de tot pentru ca spatiul nu este deloc larg iar peretii au asperitati. Ajungem intr-o mica salita frumos concretionata cu cateva "buzdugane" si gururi. Aici galeria se bifurca si noi apucam firul principal. Inaintam timp de 5 minute si ajungem in buza unui put argilos. Ne oprim si ne uitam la el. Mihai isi amintea de o saritoare nu de un put, dar trecusera atatia ani.... Cum coarda nu mai aveam, caci o lasasem la "intrare", am pornit cartarea din buza putului dand vizele invers. Am cartat clasic cu ruleta de PVC, busola si clinometru optic. Cred ca ne-a luat mai mult de o ora caci mi se uscase neoprenul pe mine si ma cuprinsese frigul. In salita am pornit pe cealalta ramura sa vedem ce e cu ea. Aceasta e si mai stramta decat firul principal pe care il jonctioneaza undeva la 3 metri de podea. Incheind socotelile, mai schitez podeaua si un pilier inainte sa ne intoarcem in galeria principala. Bebe coboara cu capatul ruletei ca sa ne legam cu drumuirea de galeria principala. Dam si ultimele doua vize si coboram toti jos, lasand coarda acolo pentru a ne reintoarce sa cartam si putul intr-o tura viitoare.
Ne hotaram sa vizitam in continuare pestera pana dupa Mendip ca sa vada si Bebe celebrele gururi din aceasta sala. In sala ne reintalnim cu celelalte doua echipe care se intorceau deja. Echipa Andrei, Ovi, Alex ajunsese pana in Sala Prieteniei, iar echipa Octav, Dragos, Emilia, Ovidiu, pana la sifonul englezilor. Noi am ponit mai departe in amonte sa ne aducem aminte de Sala Suspendata. Bineinteles ca ne-am invartit peste tot dar ne-am lasat pagubasi. Eu eram convins ca trecusem de ea in timp ce Mihai sustinea ca mai aveam de mers. Ca sa nu ne plictisim prea tare am urcat politele laterale accesibile si am mai gasit o mica galerie frumoasa ce nu cred sa fi scapat exploratorilor dinaintea noastra. Am facut cale intoarsa si pe iesire am marit pasul ca sa ma feresc de "trenul" care venea in spatele meu, mai precis 1300 de lumeni de la Scurionul lui Mihai + 400 de lumeni de la Scurionul lui Bebe ma faceau sa orbecai si sa nu mai vad in imediata apropiere pentru ca imi vedeam propria umbra. M-am distantat cam la 100 de ei iar cand ma uitam in urma mi se desfasura prin fata ochilor un intreg spectacol de lumini si umbre pe care nu il mai vazusem in Sura Mare. Am vazut cat de sus este tavanul, am vazut coloniile de lilieci ce atarna la zeci de metri deasupra. Am vazut pestera, de fapt. Spre iesire am prins din urma echipa lui Octav.
Ne-am reunit toti afara si am luat masa povestindu-ne unii altora ce am facut.
Ajuns acasa si uitandu-ma pe filmari, mi-am dat seama ca Hero este excelent pentru exterior, in pestera poate fi folosita numai pentru filmari de aproape - de pana in 4 metri. Are nevoie de extrem de multa lumina iar senzorul deosebit de mic produce si o gramada de zgomot in zonele intunecate. Cu toate astea, s-a nascut ideea unui proiect de film, Underground Dance.

The spirit of Steinernes Meer

Dupa fiecare tura am lasat un dram de suflet in locurile ce au rezonat cu spiritul meu. Nu mi s-a mai intamplat insa niciodata sa vorbesc cu un munte si sa il ascult asa cum am facut-o anul acesta in Steinernes Meer. O mare parte din mine ramane acolo, in marea de piatra ce mi-a soptit tainele giganticului fund de ocean. Ne-a dat tot ce ne puteam dori si ne-a alungat cand am cerut mai mult.

Cum turele nu s-au terminat, nu am timp sa pun intreaga poveste a expeditiei dintre 12-17 iunie. Am facut insa un trailer care nu necesita comentarii si descrieri. Pana sa postez articolul complet, va urez vizionare placuta:

Sesiune foto in Pestera Ponicova

Dupa "Hercules", pe 22.05.2011 am dat o fuga impreuna cu Roxana, Bebe, Alin si Ovi la Pestera Ponicova sa facem niste fotografii.
Pe drum am facut cateva panorame:

M-am pregatit cu un parc de lumini pe masura cavernamentului: 3 lanterne LedLenser X21 de 10000 de
lumeni si 4 blitzuri cu numerele ghid 21, 32 si 38: Soligor TIF38, Mk32A si Konica X21.

Am lucrat integral pe DSLR-ul Sony Alpha 200 montat pe Cullmann 3305. Am luat si cateva schite compozitionale pentru o tura viitoare.

Fuga la Herculane

Simt din nou miros de peste...e de la Dunare. Inaintea noastra, soarele ia foc inainte de culcare iar fluviul a luat foc o data cu astrul. Alaturi de Alin si Ovi cu care eram in masina, ma intrebam daca ne incadram in timp pentru a finaliza inscrierea la Hercules maraton.
Am ajuns la fix pentru a confirma participarea, la ora 22:00. Am servit carboloadingul inclus: paste cu branza. Absolut delicioase ! M-am reintalnit si cu Vasi si am savurat o apa minerala Tusnad, ca doar eram la Herculane :). Nu am mai pierdut timpul si asa comprimat si ne-am retras in camera la 23:00. Inainte sa cad lat in pat, mi-am pregatit imbracamintea de a doua zi, rucsacelul, sistemul de hidratare Aquarius, pudra Isostar si nu in ultimul rand primusul pentru facut cafea. Am bagat doua pastile de diclofenac pentru un somn fara dureri de spate si am recitit descrierea traseului de la semimaraton, la care urma sa particip. 21 de kilometri si 1020m diferenta de nivel.
Dimineata ma trezesc ok. Imi umplu picioarele de Ben-Gay si mananc, de data asta fara nici un pic de mezel care sa imi vina pe gat. Evident, cafeaua primeaza. Cantaresc intre a alege borseta de hidratare sau rucsacelul. Ies afara sa ma uit la vreme si nu imi place ce vad: nici un nor. Adica soare in cap. Am mari probleme cu soarele, suportand mult mai bine frigul si umezeala (poate si de aceia speologia m-a atras iremediabil). Astfel ca trebuie sa ma blindez in zilele toride bine de tot, sa nu am nici un centimetru de piele de oferit spre a fi arsa de razele solare. Nici la plaja nu pot sa stau. Eu nu ma bronzez, ma ard. Astfel ca imi aleg rucsacelul pe ideea ca nu ma voi opri si voi avea nevoie de mult lichid.
Impreuna cu Alin si Ovi pornim usor spre start. Intai mergem, apoi alergam un pic sa ne incalzim. Mai putina lume decat la alte competitii asemanatoare si toti par super concentrati. Se incalzesc, fiecare in stilul propriu. Mai putini participanti inseamna mai putine sanse de a ramane undeva la jumate. Voi fi spre coada, fara indoiala. Ma linistesc si intru in atmosfera. Se aduna toti cei 307 de concurenti pe pod si asteptam countdown-ul.
Urasc asfaltul. Este artificial, un ingredient anti-natura. Daca lasi un drum asfaltat in voia sortii (cam cum se intampla la noi) in cativa ani se crapa si natura ii va lua locul. In mod normal noi ne nastem in armonie cu mediul inconjurator dar viata "moderna" ne invata ca ne trebuie incaltari ca sa mergem pe coclauri. Si uite asa s-a nascut si asfaltul, precum incaltarile. Din modernizare, confort, si alte blah blah-uri omenesti ce indeamna la sedentarism, la comoditate. Nu ne nastem asa, suntem invatati sa fim asa in schimb. Sa ne ferim de "stihii".
Ma trezesc din filosofia asfaltului amintindu-mi ca am de dovedit 6 kilometri de asa ceva. Ma obseda asta inca de la inscrierea la Hercules. Si pornim...
Trebuie sa alerg sa termin mizeria asta de asfalt, sa fug in padure, daca o sa mai pot. Si alerg. Imi vine sa injur si alerg. Strang din dinti si alerg. Bag Paradise Lost in casti si alerg. Maratonistii parasesc asfaltul dupa 3km. Noi, suntem osanditi la inca 3. Si alerg...si in cele din urma se termina asfaltul. Iar eu m-am oprit din alergat pentru cateva secunde doar. Dau pe gat un pahar de apa de la punctul de revitalizare si trec podetul de la Inelet. Intru in padure si ma ia in primire urcarea de 475m diferenta de nivel intinsa pe 2,7 Km cu picioarele facute varza. Nu vor sa mearga mai repede. Am suflu, sunt ok, dar ele nu vor, sunt moi.

Sunt depasit de 4 colegi, semn ca merg extrem de incet. Ajung la al doilea punct de revitalizare si trec de el fara sa ma opresc.

Incep sa imi folosesc Aquariusul acum pe plat. Iau cateva inghitituri zdravene si incep sa alerg usor. Practic, curba de nivel urca si coboara. Pe coborari mananc pamantul stiind ca pierd pe urcari. Picioarele nu dau semne de inzdravenire in schimb nu am absolut nici o problema cu suflul cu toate ca se facuse infernal de cald la soare. Ma mai depasesc 3 colegi. Deci, am nevoie de energie sau de coborari! Urc spre al treilea punct de revitalizare, catunul Prisacina. Aici imi vars trei pahare de apa in cap si pe fata si beau unul de energizant.

Dupa ce trec de el realizez ca de fapt nu am energie si d-aia nu merg repede pe urcari. Prea tarziu ca sa ma intorc sa mananc un fruct, ceva. Fortez sa alerg pe drumul de caruta ce urca spe biserica Dobraia si imi iese partial. Parcurg portiunea singurel.
In fata imi apare bisericuta si zaresc si colegii ce tocmai trecusera de ea. Aham, deci nu sunt chiar asa de in spate. Trec de bisericuta si sunt incurajat de un grup oameni. Hai mah, ca vine vale. Memorasem traseul. Si a venit si coborare ca lumea. Am dat drumul la picioare sa vad ce se intampla. Se intampla ca vroiau. Asa am recuperat tot ce pierdusem pe urcare. La ultimul punct de revitazilare mi-am mai aruncat un pahar de apa pe fata si am pronit mai departe. Era coborarea mea ! Inca unul, si inca unul. Am numarat 12 colegi. Cand am inceput sa aud muzica de la sosire, m-am oprit putin din alergat sa ascult. Nu mai e mult ! Hai Constantine, e 21 mai !!! Fuga pana la sosire. Acolo ma asteapta Roxana impreuna cu Bebe si Loria. Trebuie sa alergi !

Trec pe langa doi cu ceva carcei apoi un coleg cu care am facut schimb- el in fata pe urcari, eu in fata pe coborari. Ajung jos langa moara de apa si am trei participanti cu tricourile galbene in fata mea. Mergeau. Depasesc pe ultimii doi si trec linia de sosire in 3 ore si 17 minute. Nici nu ma dezmeticesc bine dupa ce imi aud numele din boxe ca primec medalia si ma pot duce sa imi culeg si diploma. Cip-ul de la picior imi este luat imediat dupa sosire. Frumoasa idee si organizare !
Ma intind pe iarba usor umeda. Sunt oare dezamagit ? Poate, putin. Puteam sa fac 3 ore. Dar totusi, pe coborari am stat foarte bine. Sper sa nu cobesc dar genunchiul meu drept facut zob anul trecut nu da semne de durere si pot alerga tare pe coborari. Pe plat alerg binisor. In schimb pe urcari, am fost un dezastru. Lipsa totala de energie. Imi trebuiai fructe, ciocolata, ceva. Mare greseala am facut ca nu am mancat ceva in punctele de revitalizare. Las' ca asa invat!
Compar timpul cu cel de la semimaratonul de anul trecut, din Ciucas, si constat ca am venit cu o ora mai bine. Hmm, se pare ca totusi exagerez cu pesimismul asta. Am mers super bine pentru cat "antrenament" specific am. Nu alerg saptamanal, nu am plan de antrenament si nici nu vad in ceilalti alergatori "adversari" si din pacate fumez.
Vin la astfel de evenimente pentru frumusetea lor si pentru faptul ca te fac sa tragi de tine, mai ales psihic, lucru la care stau foarte bine. Si, imi iau pulsul aici. Adica cum stau fizic vorbind. Alergarile astea reprezinta un barometru personal inainte de expeditiile speologice si alpine ce vor urma. Pur si simplu imi fac bine si simt asta. Competitia exista, dar e in primul rand cu tine insuti, nu cu ceilalti. Ei sunt colegii tai, mai pregatiti sau nu.

Dupa amiaza am tras un pui de somn de o ora si apoi m-am inapoiat la sosire. Intre timp a fost si o rupere de nori si se facuse initial racoare, apoi zapuseala. Ciudate vremuri traim. Clima e schimbata si numai indiferenta noastra nu vede asta. Cand am ajuns inapoi la sosire, venisera si Alin cu Ovi.

Am luat aparatul de la Bebe si am trecut la facut poze la cei ce soseau. Am remarcat super muzica celor de la Radio Resita!!! Cea mai buna imbinare de stiluri facute sa te tina in priza si sa simti adrenalina participantilor. Atat la start cat si la sosire s-a auzit super. Scule de prima mana si mixajul facut cu cap.

Cum am alergat cu Hero cam-ul dupa mine, am facut si un filmulet:

Inainte de a se insera total, ne-am dus in Herculane sa vedem cladirile atat de frumoase dar lasate in paragina...

Apoi, ne-am intors pentru festivitatea de premiere. Felicitari tuturor participantilor, a fost o zi tare !

Pozele noastre sunt aici, aici si aici.