Sesiune foto in Pestera Ponicova

Dupa "Hercules", pe 22.05.2011 am dat o fuga impreuna cu Roxana, Bebe, Alin si Ovi la Pestera Ponicova sa facem niste fotografii.
Pe drum am facut cateva panorame:

M-am pregatit cu un parc de lumini pe masura cavernamentului: 3 lanterne LedLenser X21 de 10000 de
lumeni si 4 blitzuri cu numerele ghid 21, 32 si 38: Soligor TIF38, Mk32A si Konica X21.

Am lucrat integral pe DSLR-ul Sony Alpha 200 montat pe Cullmann 3305. Am luat si cateva schite compozitionale pentru o tura viitoare.

Fuga la Herculane

Simt din nou miros de peste...e de la Dunare. Inaintea noastra, soarele ia foc inainte de culcare iar fluviul a luat foc o data cu astrul. Alaturi de Alin si Ovi cu care eram in masina, ma intrebam daca ne incadram in timp pentru a finaliza inscrierea la Hercules maraton.
Am ajuns la fix pentru a confirma participarea, la ora 22:00. Am servit carboloadingul inclus: paste cu branza. Absolut delicioase ! M-am reintalnit si cu Vasi si am savurat o apa minerala Tusnad, ca doar eram la Herculane :). Nu am mai pierdut timpul si asa comprimat si ne-am retras in camera la 23:00. Inainte sa cad lat in pat, mi-am pregatit imbracamintea de a doua zi, rucsacelul, sistemul de hidratare Aquarius, pudra Isostar si nu in ultimul rand primusul pentru facut cafea. Am bagat doua pastile de diclofenac pentru un somn fara dureri de spate si am recitit descrierea traseului de la semimaraton, la care urma sa particip. 21 de kilometri si 1020m diferenta de nivel.
Dimineata ma trezesc ok. Imi umplu picioarele de Ben-Gay si mananc, de data asta fara nici un pic de mezel care sa imi vina pe gat. Evident, cafeaua primeaza. Cantaresc intre a alege borseta de hidratare sau rucsacelul. Ies afara sa ma uit la vreme si nu imi place ce vad: nici un nor. Adica soare in cap. Am mari probleme cu soarele, suportand mult mai bine frigul si umezeala (poate si de aceia speologia m-a atras iremediabil). Astfel ca trebuie sa ma blindez in zilele toride bine de tot, sa nu am nici un centimetru de piele de oferit spre a fi arsa de razele solare. Nici la plaja nu pot sa stau. Eu nu ma bronzez, ma ard. Astfel ca imi aleg rucsacelul pe ideea ca nu ma voi opri si voi avea nevoie de mult lichid.
Impreuna cu Alin si Ovi pornim usor spre start. Intai mergem, apoi alergam un pic sa ne incalzim. Mai putina lume decat la alte competitii asemanatoare si toti par super concentrati. Se incalzesc, fiecare in stilul propriu. Mai putini participanti inseamna mai putine sanse de a ramane undeva la jumate. Voi fi spre coada, fara indoiala. Ma linistesc si intru in atmosfera. Se aduna toti cei 307 de concurenti pe pod si asteptam countdown-ul.
Urasc asfaltul. Este artificial, un ingredient anti-natura. Daca lasi un drum asfaltat in voia sortii (cam cum se intampla la noi) in cativa ani se crapa si natura ii va lua locul. In mod normal noi ne nastem in armonie cu mediul inconjurator dar viata "moderna" ne invata ca ne trebuie incaltari ca sa mergem pe coclauri. Si uite asa s-a nascut si asfaltul, precum incaltarile. Din modernizare, confort, si alte blah blah-uri omenesti ce indeamna la sedentarism, la comoditate. Nu ne nastem asa, suntem invatati sa fim asa in schimb. Sa ne ferim de "stihii".
Ma trezesc din filosofia asfaltului amintindu-mi ca am de dovedit 6 kilometri de asa ceva. Ma obseda asta inca de la inscrierea la Hercules. Si pornim...
Trebuie sa alerg sa termin mizeria asta de asfalt, sa fug in padure, daca o sa mai pot. Si alerg. Imi vine sa injur si alerg. Strang din dinti si alerg. Bag Paradise Lost in casti si alerg. Maratonistii parasesc asfaltul dupa 3km. Noi, suntem osanditi la inca 3. Si alerg...si in cele din urma se termina asfaltul. Iar eu m-am oprit din alergat pentru cateva secunde doar. Dau pe gat un pahar de apa de la punctul de revitalizare si trec podetul de la Inelet. Intru in padure si ma ia in primire urcarea de 475m diferenta de nivel intinsa pe 2,7 Km cu picioarele facute varza. Nu vor sa mearga mai repede. Am suflu, sunt ok, dar ele nu vor, sunt moi.

Sunt depasit de 4 colegi, semn ca merg extrem de incet. Ajung la al doilea punct de revitalizare si trec de el fara sa ma opresc.

Incep sa imi folosesc Aquariusul acum pe plat. Iau cateva inghitituri zdravene si incep sa alerg usor. Practic, curba de nivel urca si coboara. Pe coborari mananc pamantul stiind ca pierd pe urcari. Picioarele nu dau semne de inzdravenire in schimb nu am absolut nici o problema cu suflul cu toate ca se facuse infernal de cald la soare. Ma mai depasesc 3 colegi. Deci, am nevoie de energie sau de coborari! Urc spre al treilea punct de revitalizare, catunul Prisacina. Aici imi vars trei pahare de apa in cap si pe fata si beau unul de energizant.

Dupa ce trec de el realizez ca de fapt nu am energie si d-aia nu merg repede pe urcari. Prea tarziu ca sa ma intorc sa mananc un fruct, ceva. Fortez sa alerg pe drumul de caruta ce urca spe biserica Dobraia si imi iese partial. Parcurg portiunea singurel.
In fata imi apare bisericuta si zaresc si colegii ce tocmai trecusera de ea. Aham, deci nu sunt chiar asa de in spate. Trec de bisericuta si sunt incurajat de un grup oameni. Hai mah, ca vine vale. Memorasem traseul. Si a venit si coborare ca lumea. Am dat drumul la picioare sa vad ce se intampla. Se intampla ca vroiau. Asa am recuperat tot ce pierdusem pe urcare. La ultimul punct de revitazilare mi-am mai aruncat un pahar de apa pe fata si am pronit mai departe. Era coborarea mea ! Inca unul, si inca unul. Am numarat 12 colegi. Cand am inceput sa aud muzica de la sosire, m-am oprit putin din alergat sa ascult. Nu mai e mult ! Hai Constantine, e 21 mai !!! Fuga pana la sosire. Acolo ma asteapta Roxana impreuna cu Bebe si Loria. Trebuie sa alergi !

Trec pe langa doi cu ceva carcei apoi un coleg cu care am facut schimb- el in fata pe urcari, eu in fata pe coborari. Ajung jos langa moara de apa si am trei participanti cu tricourile galbene in fata mea. Mergeau. Depasesc pe ultimii doi si trec linia de sosire in 3 ore si 17 minute. Nici nu ma dezmeticesc bine dupa ce imi aud numele din boxe ca primec medalia si ma pot duce sa imi culeg si diploma. Cip-ul de la picior imi este luat imediat dupa sosire. Frumoasa idee si organizare !
Ma intind pe iarba usor umeda. Sunt oare dezamagit ? Poate, putin. Puteam sa fac 3 ore. Dar totusi, pe coborari am stat foarte bine. Sper sa nu cobesc dar genunchiul meu drept facut zob anul trecut nu da semne de durere si pot alerga tare pe coborari. Pe plat alerg binisor. In schimb pe urcari, am fost un dezastru. Lipsa totala de energie. Imi trebuiai fructe, ciocolata, ceva. Mare greseala am facut ca nu am mancat ceva in punctele de revitalizare. Las' ca asa invat!
Compar timpul cu cel de la semimaratonul de anul trecut, din Ciucas, si constat ca am venit cu o ora mai bine. Hmm, se pare ca totusi exagerez cu pesimismul asta. Am mers super bine pentru cat "antrenament" specific am. Nu alerg saptamanal, nu am plan de antrenament si nici nu vad in ceilalti alergatori "adversari" si din pacate fumez.
Vin la astfel de evenimente pentru frumusetea lor si pentru faptul ca te fac sa tragi de tine, mai ales psihic, lucru la care stau foarte bine. Si, imi iau pulsul aici. Adica cum stau fizic vorbind. Alergarile astea reprezinta un barometru personal inainte de expeditiile speologice si alpine ce vor urma. Pur si simplu imi fac bine si simt asta. Competitia exista, dar e in primul rand cu tine insuti, nu cu ceilalti. Ei sunt colegii tai, mai pregatiti sau nu.

Dupa amiaza am tras un pui de somn de o ora si apoi m-am inapoiat la sosire. Intre timp a fost si o rupere de nori si se facuse initial racoare, apoi zapuseala. Ciudate vremuri traim. Clima e schimbata si numai indiferenta noastra nu vede asta. Cand am ajuns inapoi la sosire, venisera si Alin cu Ovi.

Am luat aparatul de la Bebe si am trecut la facut poze la cei ce soseau. Am remarcat super muzica celor de la Radio Resita!!! Cea mai buna imbinare de stiluri facute sa te tina in priza si sa simti adrenalina participantilor. Atat la start cat si la sosire s-a auzit super. Scule de prima mana si mixajul facut cu cap.

Cum am alergat cu Hero cam-ul dupa mine, am facut si un filmulet:

Inainte de a se insera total, ne-am dus in Herculane sa vedem cladirile atat de frumoase dar lasate in paragina...

Apoi, ne-am intors pentru festivitatea de premiere. Felicitari tuturor participantilor, a fost o zi tare !

Pozele noastre sunt aici, aici si aici.

Ponorici Cioclovina cu Apa

Aveam in calendarul clubului propusa tura inca de la inceputul anului. Vorbind cu mai multi potentiali participanti am stabilit sa mergem de 1 mai. Mai precis am plecat pe 29.04 si ne-am intors pe 1.05.
Am fost 14, din care in cavitate au intrat 12. Ultimul meu parcurs al acestui sistem deosebit a fost in 2006.
La scara geologica, 5 ani nu inseamna nimic. La scara umana, inseamna o cantitate de hartii ce trebuiesc completate pentru a avea acces in cavitate. Respectiv, aprobarea Parcului Natural Gradistea Muncelului- Cioclovina si, de anul acesta, avizul salvamont-salvaspeo al judetului pe raza caruia se afla cavitatea, Hunedoara. Nimic rau in asta, dar s-au dus turele ad-hoc ale adolescentei. Trebuie sa te organizezi din timp, sa intocmesti lista cu participantii, sa trimiti in timp util (10 zile inainte) cererea semnata.

A fost o tura faina, cu colegi speologi mai vechi si mai noi. A iesit foarte bine si mi-am readus aminte din nou de cartea "Relieful carstic" a lui Marcian Bleahu, o adevarata biblie a speologului ce vrea sa vada si dincolo de amaraje, bucle, corzi, spituri, etc.
Duminica am vizitat cetatea Piatra Rosie unde m-am imprietenit DSLR-ul Sony Alpha 200:

 O primavara autentica de verde crud si maroniu de frunze muribunde iti induc starea de tanar, renastere.

Orasul Calan, referinta mea cu privire la "viata" romanilor, a "inflorit". Exista o benzinarie Lukoil, doua marketuri Penny si ghirlande de flori in centru....Marketurile sunt deosebit de utile, oamenii ce cotrobaie dupa mancare prin ghena din spatele acestora fiind in echilibru cu cei ce isi procura alimentele din interiorul sau. Capacul l-a pus o bunica cu nepotica ei, blonda cu ochii albastrii...Ma dusesem in magazin sa iau o cola pentru drum si am asistat uluit la toata scena. Bunicuta i-a gasit un mar in ghena si i l-a dat. Au trecut apoi tinandu-se de mana pe langa terasa localului la care ne statea in gat masa. Mi-am varsat amarul colegilor si imediat fetele au dat buzna in masini si au luat toate dulciurile ce ne ramasesera din tura si le-au dus fetitei. Incredibil cum traim "impreuna" si in "armonie" intorcand capul in alta parte unde un alt gunoi, eventual uman, troneaza. Doar ca ne-am obisnuit sa nu ii mai vedem. De fapt, ne pacalim singuri, ei sunt tot acolo. Intr-adevar, vorba Parazitilor, "Dumnezeu ne vegheaza cand cautam in gunoi".

In cross la EcoMarathon pentru a doua oara

Ma inscrisesem din luna februarie. Nu vroiam sa pierd aceasta prima alergare montana a anului mai ales ca mi-am propus sa nu stau locului nici un WE-nd anul acesta.
Asadar, vineri la asfintit, intru alaturi de alti colegi si prieteni in satul de munte Moieciu de Sus sa ne ridicam pachetele de concurs si sa participam si la sedinta tehnica. Ce de lume ! Se pare ca incet dar sigur, trail runningul prinde radacini si la noi.
Inainte de culcare, citesc fiecare coltisor al revistei "Alerg", o publicatie ce o apreciez foarte mult, ajunsa la al treilea numar. De la standurile aferente mi-am luat doua geluri si le-am pus deoparte impreuna cu borcanul cu pudra Isostar. Ca sa elimin durerile constante de spate din timpul noptii, iau doua pastile de Ibuprofen pentru un somn linistit.
Ne trezim la 7:30 si ii dam bataie cu micul dejun. Inghit primul gel si dau pe gat aproape un litru de Isostar. Reumplu recipientul si ma indrept cuminte spre start alaturi de ceilalti. O parte din participanti se incalzeau si imi dau seama ca nu mai am timp de asa ceva. Ma pozitionez ca si anul trecut mai spre coada si imi fixez castile in urechi si camera Hero pe cap. Este o atmosfera extraordinara si membranele boxelor de la start ne mobilizeaza cu ceva bas cu tobe.
Corul alergatorilor incepe: ciiinci...paaatrrruuuu.... treeeeiii....doooiii....unuuuuuuu.....Astept sa vad cat dureaza pana pleaca si plutonul nostru. Cam un minut.
La prima curba, mascota maratonului bate palma cu noi. Alerg la "ralanti" avand deja oarece experinta acum. Stiu si traseul si consider ca asta e foarte important in dozarea efortului. Ma ucide asfaltul, efectiv nu il suport si vreau sa ajung cat mai repede in padure.

Oamenii iesiti pe strada sa ne vada ne incurajeaza si ne aplauda. Iata si macadamul. Parca asa mai merge. Verific pozitia camerei de pe cap si o opresc pentru moment. In dreptul puntii ce ne traverseaza raul se formase o coada. Trecem pe rand si incepe urcusul.

Imi impun un ritm mai alert, la limita mers-alergare. Functioneaza pentru cateva sute de metri apoi simt ca vreau sa vomit. "Iar mi se intampla", imi zic. Strang din dinti si slabesc tempo-ul. Merge! Am fuleu mai mare decat altii si ii depasesc cand pot, uneori printr-un usor sprint. Spatiul este destul de mic. Iata PC-ul 1...mi se pare ca am ajuns mult mai repede la el decat speram. Nu aveam ceas dar intuiam. Strategia mea inseamna sa nu ma opresc deloc daca vreau sa nu ajung chiar ultimul. Imi trag putin sufletul din mers si ma hidratez cu bidonul. Stiu ca vine o panta cu latime mai mare si trec din nou la un fel de mars. Urmeaza plat si alerg. Iau camera de pe cap si o tin in mana stanga. Ma cam incomoda la alergat pusa pe sapca. In plus, cu ea in mana pot sa ma prind si pe mine in cadru, e mai dinamic. Alerg, alerg, oau chiar reusesc sa alerg incontinuu 15 minute. Cred ca e un record. Ciudat, nu ma doare nimic. "Stai asa si nu cobi" ! Ma cuprinde o tuse cu horcaieli de parca urma sa imi iasa un plaman afara. Bune tigarile astea, 'rar ale draq. Acum, pe bune, e mare pacat. Nu ma doare nimic si pot alerga dar plamanii sufera cumplit de la cat oxigen inhaleaza. Imi propun sa le mai raresc...da, da, sigur ca da....Vine urcus si imi trag sufletul. Imi reamintesc portiunile de traseu si incerc sa fiu mai rapid decat eram anul trecut. Stiam exact unde am mers si unde am alergat. Vreau la PC-ul 2 ca de acolo vedeti voi ! Vine, vine dar mai e pana acolo. In varful unei mici pante doua mogaldete de copii ne incurajeaza cu o talanga de vaci. Ce frumos !!! Uite ce frumoasa e lumea asta de fapt. La o suta de metri de ei, un staul de oi. Foarte pitoresc, insa imediat ce il depaseai te cuprindea un miros de iti taia rasuflarea. O iau la fuga sa trec cat mai repede. Trag de mine sa alerg cat pot. Apoi, ultimul urcus inainte de CP 2. Deci, clar sunt mult mai bine decat anul trecut.
Trec de PC fara sa ma opresc, cum imi propusesem. Pasesc vreme de un minut sa savurez muntii si sa ma incarc cu energie. Buuun, acuma nu ma mai opresc. In casti imi injectez "run" a lui Newtone si o iau la vale. Totul ok pana la ...urcusul de care uitasem. Opresc camera ca sa mai pastrez ceva acumulator pentru ultima portiune si ma tarasc pe urcus. In cele din urma, vad casele si incerc sa pornesc camera. Nu mai merge, se terminase acumulatorul. Tocmai aici ! Ma enervez putin si se pare ca imi prieste: alerg de parca am ursul dupa mine. Pardon, pardon, partieeee! Pleosc...pantoful drept imi ramane captiv intr-o balta de noroi iar eu continui in ciorap din inertie. Oppps, ma intorc, cotrobai dupa el in noroi si ma incalt urget. La vale cu mine.

Alerg ca nebunul si fix cand ma minunam mai tare incepe un junghi in dreapta abdomenului. Ce vrei mah de la mine ? "Sa te opresti !" imi raspunde junghiul. Uite ca nu vreau, si ii dau mai departe. Icnesc de durere si ma tin de burta. Ma opresc. M-a invins. Merg vreme de un minut si durerea scade. Gata, iti ajunge, alergam pana la sosire, ok ? Am ajuns la final cu convingerea ferma ca am scos maxim doua ore de data asta. Vine medalia si poza de finish. Ma retrag langa un stand cu Skoda si cotrobai dupa sticla de Isostar. Ma apuca o tuse tabagica cu care rusesc sa ingrozesc o parte dintre cei aflati prin preajma. O domnisoara amabila de la standul Skoda ma intreaba daca vreau apa sau cafea. Hmmm...cafea !!! Da, multumesc frumos, o cafea. Evident, cafea fara tigara e un nonsens.

Imi scuip plamanii si imi recapat suflu. Povestesc prietenilor ca am reusit sa alerg aproape jumatate din traseu. E ceva nou. Se intampla ceva, ceva bun!
Iau aparatul foto si ma apuc sa fotografiez oamenii de la maraton, ceva la care doar visez momentan.
Reflectez daca ma mai tinea inca o data bucla asta sa o fac. Cred ca da dar nu as mai fi putut alerga atat cu siguranta.
La amiaza, iarna se instaleaza incet dar sigur. Ninge ca in povesti. Este incredibil. EcoMarathonul de anul asta a venit la pachet cu anotimpuri, cu sau fara Vivaldi. Este absolut dementiala schimbarea de la soarele de dimineata, la toamna ploioasa de la ora 13, apoi iarna in toata regula inceputa de la ora 16:00. Maratonul anotimpurilor ! Ce senzatie trebuie sa fi fost pe cei ce au pornit maratonul primavara la ora 9:00 si s-au intors la ora 16:00 in plina iarna.

View on ExposureRoom

Fara doar si poate, este maratonul de la care nu vreau sa lipsesc ever! Poate din cauza ca a fost primul, poate din cauza vremii de anul acesta sau din cauza ca aici mi-am dat seama ca pot sa alerg pe munte, pe bune.
La premiere am vazut oboseala organizatorilor, munca lor dedicata. Pe scurt, jos palaria si respect !
Timpul meu este mai bun decat intuiam: 1:53, cu 24(douazeci si patru) de minute mai bun decat anul trecut. Sunt fix la jumatate + 1 a clasamentului open. Adica al 183-lea din 367 de participanti la cross.
A doua zi am fost pe la Centrul de Ecologie Montana unde am savurat un ceai. Ramas bun pana next time...poate la toamna, poate la iarna, poate anul viitor in primavara. Oricum, Hercules, stai ca vin !!!
Pozele noastre le gasiti si aici si aici.

Valea Seaca, Gilortului si Cernei

Intre 23 si 25 aprilie am fost cu Bebe si Loria pe Valea Cernei de Oltet sa identificam obiectivele de lucru ale tabarei nationale de lucru ce va avea loc intre 18-26 iunie.
Vremea superba de sambata nu ne-a motivat deloc pentru a intra in vreo cavitate astfel ca am mers sa identificam prima vale de dupa Oltet spre directia Vaii Cerna. Diferite "mituri" denumeau aceasta vale Taraia. Ipoteza strapungerii hidrogeologice intre cele doua vai era de asemenea demontata datorita prezentei gresiilor si a gneisses pe intreaga suprafata. Necunoscutele sunt eliminate de aparitia in 2010 a volumului KHR (Karst and Hydrogeology of Romania) editat de Iancu Oraseanu si Adrian Iurkiewicz. Conform articolului dedicat Muntilor Parang si Capatanii a lui Gheorghe Bandrabur si Radita Bandrabur, prima vale pornind din Oltet spre Cerna este Valea Seaca, vale ce are marcate trei ponoare din care al doilea a fost trasat, apa ce se pierde aici iesind in Cheile Oltetului prin etajul activ al Pesterii Polovragi. Profilul ne arata ca sub gresii exista un pachet gros de calcare, ce explica strapungerea. Pentru exploratorii de pesteri asta e suficient ca sa le mareasca pulsul.
Cum in zona nu mai fusese nimeni de foarte mult timp, habar nu aveam de unde sa incepem. Am luat-o sistematic cu o harta de pe GoogleEarth  printata si am pornit cu masina sa strabatem "partea intunecata" a comunei Polovragi:
va urma un clip :)
Dupa terminarea satului, am lasat doua drumuri forestiere pe stanga si pe drepata si am continuat pe vale ajungand la confluenta dintre Valea Seaca si Porcu - a doua vale socotind dinspre Oltet spre Cerna. Aici am lasat masina cu o oarecare strangere de inima.
Am inceput sa urcam pe vale direct pe firul apei. Conform denumirii, valea era seaca cu toate ca la inceput exista un mic parau. Am remarcat salbaticia locurilor precum si forme specifice exocarstului. O marmita "atarna" pe versantul din dreapta, un bloc urias prins intre peretii vaii, devenita canion, septe si lingurite. Printre ele, un carucior de copii (!!!), un cauciuc de tractor si alte diverse lucruri carate de viituri ne semnaleaza ca pe aici mai vin inca torenti. Canionul se termina in peretele unei cascade seci.

Este impresionant. Pereti de 7-8m inaltime ne inconjoara si ne oprim sa facem fotografii si sa filmam. Loria incerca o abordare la liber a cascadei dar renunta. Nu aveam la noi nici un fel de material tehnic. In stanga-pe directia de mers, vedem o gaura partial colmatata cu aluviuni. Bebe se baga si ma anunta ca acolo e ceva. Ma duc si eu. Curent si mirosul de mucegai specific intrarilor in pesteri. Fara indoiala ca "dopul" de aluviuni format la intrare ascunde de fapt podeaua reala a cavitatii. Un punct de lucru important !
Facem cale intoarsa intrebandu-ne care dintre cele trei ponoare o fi cel identificat. Probabil chiar primul. Nu putem sti sigur pana nu le vom gasi si pe celelalte doua.
La intoarcere ne facem iarasi mici in masina ca sa traversam cei doi kilometri "speciali" ai comunei Polovragi. Ne retragem pe Valea Oltetului in locul de campare pentru a lua cina si a astepta sa mergem la slujba de Inviere de la Polovragi.
va urma un clip :)
Mare greseala am facut ca nu am fost la o bisericuta mica, erau destule in zona. Pajistea din fata manastirii Polovragi se transformase in parcarea unui "mall". Au fost trasate chiar si semne de parcare pe gazon cu rumegus. Un politist incerca sa faca ordine in haosul creat acolo. Doi soferi nervosi se injurau de mama focului. Altii se amenintau. De ce oare au venit ? Pai, precum ei sunt 90% din cei ce merg anual la slujba dinainte de imbuibare. Din inertie, din "datorie". Ca "asa se face".

Ne facem loc cu greu pe aleea ce duce la biserica. Ne gasim si un loc destul de bun si asteptam. Nu dureaza mult si tot puhoiul de afara vrea inauntru. Imbulzeala, imbranceli, coate, tot tacamul. Nici nu remarcam cand iese preotul sa dea lumina datorita galagiei. Intr-un final, "Hristos a inviat". Plecam, de fapt, incercam sa iesim. Eu sunt prins intr-un cerc de "credinciosi" care se lupta pentru ceva invizibil. Un murmur general ce se accentueaza ma face sa intorc privirea. Eram chiar pe traseul cosuletelor cu Paste. Nu pot sa va spun cum am supravietuit calcarii in picioare. Cosuletele sunt golite instantaneu, nimeni nu mai vrea sa iasa si trebuie sa strig PARDON ca sa pot iesi din balciul autentic cu trademark al tarii mele. Imi vine sa urlu dar stiu ca nici Dumnezeu nu o sa ma auda, a plecat de mult din Romania.
Ne retragem "acasa", pe Valea Cernei si punem corturile. Ciocnim cateva oua destul de tristi si ne desfacem darurile de la iepuras ca sa ne mai revenim. Imi promit ca nu voi mai face Invierea niciodata la o manastire mare.
Dimineata e superba, ne trezim cand avem chef. Nu dureaza mult ca apar grataragii. Logic, doar e ideal locul: iarba, soare si rau. Iau atlasul rutier al lui Bebe din masina si incep sa arunc o privire pe imprejurimi. Imi face cu ochiul o vale ce vine in Novaci. E Valea Gilortului. Le prezint prietenilor ideea si sunt de acord. Hai sa vedem cum e pe acolo !
Ne propunem sa mergem sa stam la soare in liniste undeva, sa ne odihnim si sa ne incarcam cu energie inainte sa mergem sa continuam echiparea fixa in Gaura cu Vajgau.
Drumul este absolu superb si, dupa ce depasim si ultimele gratare, incepe sa fie liniste. Ajungem la un pod si oprim sa stam si sa facem poze. In 30 de minute nu trece nimeni, deci e ideal locul.

Neavand stare, iau iar atlasul rutier si constat ca drumul urca in continuare la Ranca. Banuind ca suntem dincolo de jumatatea drumului datorita hartii ce s-a dovedit a fi total eronata, ii explic lui Bebe ca decat sa ne intoarcem mai bine mergem in sus pana la Ranca unde se vad toti muntii. Buna idee !
A urmat un "horror" de sase ore. Harta putem sa o aruncam direct la gunoi. Nu corespunde cu nimic, nici macar cu scara. Partea tare a fost ca nu ne-am mai intalnit cu nimeni, partea trista a fost ca masinuta lui Bebe, deosebit de buna de altfel pe sosea, a suferit "mutatii". Un bolovan rotund de rau s-a intepenit intre roata si caroserie si nu a mai putut fi scoasa decat cu...toporul, topor care de altfel a fost deosebit de ajutator in a ne croi drum prin cei trei copaci cazuti (sau mai bine spus, pusi) de-a latul drumului.

A urmat trecerea unui podet pe care masina a facut echilibristica fata- spate, ramanand suspendata la mijloc, a urmat trecerea raului acolo unde podetul era rupt cu roata stanga spate in aer. Nu mai pun improscarea cu pietre in toate directiile si loviturile luat dedesubt. In orice caz, la ora 20:30 am intrat in Ranca. Un "offroad to remember" cu o "regina a soselelor". Meritam un premiu ! Am mers sa mancam si am stabilit sa ne inoarcem la Polovragi sa punem cortul pentru a innopta, la Ranca era prea frig. Am pus traseul parcurs de pe Valea Gilort - Romanu aici (e fisier GoogleEarth).
In ultima zi constat ca am lasat acasa spiralul de la rotopercutanta si pica ideea continuarii echiparii in Vajgau. Ne facem de treaba intr-un aven aflat langa drum pe Valea Cernei. Intru la liber in el, are doar cativa metri de verticala plina de prize. Jos incep sa dau la o parte bolovanii ce obstructioneaza accesul mai departe si imi dau seama ca incepe sa se miste "podeaua" sub mine. Ma intorc si incep cu Bebe sa batem spituri "la mana" pentru o viitoare tura de decolmatare.

Stagiul de topografie si cartografie subterana Closani 2011

Intre 11 si 17 aprilie s-a desfasurat la Closani Stagiul National de Topografie si cartografie subterana organizat anual de Societatea Romana de Speologie sub egida Institutului de Speologie „Emil Racovita” si a Scolii Romane de Speologie.
Imi planuisem inscrierea la nivelul II inca de anul trecut astfel ca o data primita circulara, m-am inscis primul nu cumva sa raman pe afara in cazul in care se ocupau locurile.
Cartarea unei cavitati este o munca de echipa (ca de altfel orice activitate speo) ce poate dura zile intregi in functie de scara la care vrem sa realizam harta cat si de dimensiunile cavitatii respective. Nu a fost punctul meu forte si, cu toate ca am cartat o duzina de pesteri, cartografierea o facea intotdeauna altcineva, mai precis prietenul meu de la FV, Vica.
Revenind la stagiu, am plecat direct de la Ratei la Closani pe la 19:00 in masina cu Roxana, Maria si Bebe. Planuisem sa ne intalnim pe drum cu masina lui Dragos in care era si Mihaita. Bineinteles ca a trebuit sa imi uit eu casca in masina lui Horatiu care plecase la Bucuresti. Astfel ca am intarziat prea mult si Dragos a mers direct la Closani unde am ajuns si noi la ora 3.
La curs erau inscrisi 14 elevi: 12 la nivelul I si eu impreuna cu Tomi la nivelul II. In prima zi Tudor Tamas, lectorul nostru, ne-a pus sa cartam un segment din Pestera nr.2 din Cornetul Satului. Ne-am descurcat cat de cat, amandoi avand ceva experienta in domeniu. Problema a fost lipsa "mood" la mine de a realiza crochiul cum trebuie. Am trantit niste linii drepte si cam atat. N-am avut probleme cu radierile si echerarile, doar ca desenul nu imi iesea deloc.

Dupa amiaza a urmat partea noua pentru mine: introducerea datelor in programul compass si printarea drumuirii pe hartie milimetrica pentru a desena la scara detaliile din crochiul realizat in teren. Dupa asta, urmeaza scanarea desenului si digitizarea lui intr-un software dedicat. Noi am folosit Illustrator si pe asta o sa il folosesc in continuare fiind deja familiarizat cu aproape toata gama Adobe.
Cel mai mult timp, se pierde la aceasta digitizare. Evident ca exista obiecte predefinite cum ar fi nisipul, apa, bolovanii, etc. Aranjarea acestora conform schitei din teren este o mica nebunie ce mananca enorm de mult timp. La final insa, iti dai seama ca a meritat.

Au urmat trei zile de pestera cu intrare verticala ca sa ne familiarizam cu cartarea avenelor.
Apoi am intrat in ceva complet diferit. O pestera cu forme specifice de coroziune si eroziune cu pereti neregulati, pilieri.... Sunt cele mai dificil de cartat se pare.

La final, pot spune clar, ca si in '99 cand am facut nivelul I, ca este un stagiu extrem de serios, cu multa munca si multa informatie ce trebuie procesata. Avem in tara profesionisti in domeniu pe care Marius Vlaicu de la I.S.E.R. reuseste sa ii adune anual la acest curs ca sa dea mai departe si altora din experienta lor. Le multumesc pentru rabdare, pentru nesomn, pentru atmosfera, pentru pedagogie. Vor veni si harti cartografate de mine in curand !
La plecare, ne-am impartit altfel. Bebe s-a dus in Polovragi sa continue decolmatarile cu alti colegi de club si mi-a lasat masina. Impreuna cu Roxana si "copiii" Mihai si Maria am mers intai la Ranca sa luam o masa ca lumea, satui de hrana rece.Nu era tipenie de om si statiunea arata aiurea si haotic datorita constructiilor neterminate.

Apoi, am facut o ultima escala in Tg Jiu ca sa vedem doua opere ale lui Brancusi. Cu toate ca trec pe acolo anual de vreo 10 ori, nu m-am orpit niciodata pentru ele :(.