Valea Cerbului - Vf. Omu - Valea Malaiesti

Sa fie cam 15 ani (nici nu imi vine sa cred cati au trecut) de cand am facut Sistoaca Dracilor din Valea Cerbului, ultima mea tura la Vf. Omu. Implicit, nu am mai fost nici prin raiul numit Valea Cerbului la care adaug faptul ca in Malaiesti nu am fost niciodata vara....
Roxana mi-a activat insa cheful de a merge intr-o tura la suprafata pamantului, ba chiar mai multe.
Cum vremurile s-au schimbat intre timp destul de mult, m-am adaptat noilor regului: fara cort, ca e interzis !
Implicit, bagaj mai mic, caci dispare cortul si sacul de dormit din plan. Ma rog, sacul meu cel putin. Iau micutul sac al Roxanei ca sa am ce baga in rucsac totusi. In schimb, rezervare la Cabana Omu. Am avut noroc si am luat singura camera dubla a cabanei.
Traseul e un clasic si nu am sa ma apuc sa il descriu in detaliu: Busteni - Caminul Alpin - Plaiul Munticelu - Poiana Costilei - Poiana Vaiii Cerbului - Valea Cerbului - Cabana Omu - Valea Malaiesti - Valea Glajeriei - Cabana Diham - Gura Diham - Busteni.
Sambata, 5 iulie am luat trenul accelerat - ce se numeste InterRegio acum - de la ora 7 iar la 8:46 coboram in Busteni cascand gura la versanti. Vreme buna de plaja, soare, cativa nori pe sus.
La 9:10 intram pe strada Valea Alba ce ne conduce la Caminul Alpin.

De aici, intram in padure. Lasam in stanga doua intersectii si ne vedem de triughiul rosu ce ne scoate dupa traversarea firelor vaii Hoagelor in Poiana Costilei. "O mai fi stana unde dormeam iarna ?". M-am bucurat mult sa o revad caci e un adapost bun iarna, inaintea unei urcari pe Cerb.

Facem un popas scurt cat sa trag cateva poze cu stana si coboram in Poiana Vaii Cerbului. Pe langa noi, pe poteca spre Pichetul Rosu, trec oamenii ce se antrenau pentru Marathon 7500.

Poteca incepe sa urce usor prin padure si mergem tacuti. Imi dau seama ca zona ar fi una propice pentru pelerinarile lui Mos Martin si incep sa fluier si sa vorbesc tare. Trecem de Valea Verde unde santinela ne saluta si ne afundam mai adanc in padure.

La trecerea pe versantul Costilei aud ceva pietre in vale. Ne oprim si incepem sa zbieram. O fi fost ceva dar nu parea mare caci ar fi trepidat pamantul. De aici iutim subit pasul si la "numaratoarea oilor" auzim voci in spate. Respiram usurati ca nu vine "altceva" din spate. Mai avem putin si ajungem la "Piatra Parlita" de unde putem admira Valea Caprelor si Priponului. Hmm...Valea Priponului, un plan vechi dosit intr-un sertar. Ceea ce nu am realizat pana acum este ca daca mai las mult dosit sertarul cu priponul, nu o sa ma mai tina "balamalele" sa il si deschid.

In fine, aici, iar am amintiri deosebite. E zona in care campam de placere, sa savurez muntele, valea, Morarul, tot. Ii arat Roxanei locul de cort. Evident, ma asez sa cuget si sa imbratisez cu privirea abruptul Morarului si evident, Priponul.
Din padure, apar multe grupuri. "Si eu care credeam ca nu se prea urca pe Cerb". Dam binete si ne intoarcem la drum urcand Priponul Vaii Cerbului.
- Parca sunt asezate de om, imi spune Roxana, in timp ce imi arata niste blocuri de piatra in versantul stang pe directia de urcare.

De aici, incep sa inventariez vaile din abruptul Morarului. Norii se joaca ascunzand partea superioara a Vaii Cerbului. Asta te face sa descoperi si ce ai la picioare: flora Bucegilor.

Unde incepe Braul Mare al Morarului facem o noua pauza asteptand sa se ridice norii din amonte. Vreau sa intram in al 2-lea circ glaciar pe vizibilitate caci e fabulos si d-aia am venit, sa imi clatesc ochii. Norisorii se joaca cu rabdarea noastra si nu vor sa ne lasa sa vedem prea mult astfel incat pornim mai departe.
Chiar inainte de al 3-lea circ glaciar, norii se sparg si suntem primiti cum se cuvine. Nu stiu unde sa ma mai uit, sa sorb din acest colt de rai.

Petice intregi de iarba roz de la rododendroni, peretele cerdacului, Gavanele si un colt al mecetului dispuse aproape perfect pe raza caldarii superioare.
- Uite o capra !
- Da, doar ca e magarus...
La stana din Valea Cerbului un magarus stateau la soare. Oile erau insirate mai sus.

Vin serpentinele spre varf si pierdem drumul. O luasem direct spre saua Vaii Cerbului. Roxana vrea inapoi pe marcaj asa ca ne intoarcem. Mai multi trail runneri se antrenau in toata zona. Pe tot versantul Morarului sunt imprastiate oile de la stana. Le studiez un pic dexteritatea. Mah, ceva nu e in ordine cu ele, sunt toate mici, un fel de miei. Cred ca asa le e soiul, sunt de munte. Trecem direct prin grupul lor si incepem sa vedem varful monolitului Omu.

Sus e destul de multa lume dar nu e larma. Oameni ok. Masa turistilor plecase spre Babele deja caci era ora 16:00. Iau o cafea si un ceai si ma cam stramb vazand preturile. Eh, asta e, suntem destul de sus si am vrut in EU. 6 lei pentru 500ml de apa mi se pare totusi exagerat. Imi propun sa nu fiu carcotas caci am venit pentru alte motive, nu sa fac review la cabana. Oricum, cabana arata exact la fel doar in saptele "Voievodului de piatra" s-a extins refugiul salvamont. Si parca si statia meteo. Pacat cu fundatia aia dinspre Morar...sunt caramizi imprastiate peste tot. Arata urat si haotic. Facem turul vailor si al varfurilor apoi ne luam masa in cabana.

Ne retragem in camera pentru doua ore si iesim la spectacol. Toti locatarii stau si casca gura la spectacolul Bucegilor. Vantul mangaie crestele si norii creeaza draperii dupa care se ascund varfurile. Mergem pe Bucura Dumbrava, nume putin folosit acum. I se spune mai des Varful Ocolit.

Numar serpentinele de pe Cerb: 12. Ne reintoarcem la Omu si ne asezam cu fata spre Piatra Craiului. Se vede si Fagarasul. Cu totii tacuti asteptam inserarea, apusul magnific. Cand vine lumina de aur iau aparatul si dau un tur cabanei.

Noapte buna Bucegi!

Ma trezesc la 5:30 si sar la geam sa vad cum e rasaritul. Roxana era si ea treaza dinaintea mea. Nu se vedea din pacate nimic spectaculos afara. Doar o perdea de nori albi. Ma culc la loc.
Dupa micul dejun "din traista" ne facem bagajul si plecam spre Malaiesti. Nu stiu ce sa fac. Sa o iau prin horn sau pe drumul de vara. Daca mai e zapada pe horn nu va fi placut la coborare si sigur voi auzi bombaneli din spate :) Ne decidem pentru drumul de vara. Cobor fermecat. Nu am mers niciodata la Malaiesti vara. De 6 ori iarna dar niciodata vara. E...altfel, cu totul. Intr-un fel ma bucur, e ca si cum as fi intr-o zona noua.

Ma uita la Padina Crucii si la Tiganesti si le transpun in minte in peisajul de iarna. Coboram fara graba, vreau sa savurez tot. In dreptul bisericutei ma opresc sa cuprind florile cu privirea, cu aparatul, cu tot. Fac buchete si le iau cu mine, in gand. Florile sunt frumoase acolo unde cresc ! Ce Rai, ce zi, ce am ratat 15 ani ! Dar parca si speleotemele sunt la fel de gingase asa ca nu-i bai. Doar ca trebuie sa echilibrez situatia.
Evident ca eram curios cum arata si "noua" cabana Malaiesti. E frumusica si mi-a placut mult un afis pus chiar sub tejgheaua barului. Din pacate nu l-am pozat. Se pare ca nu se va muta Gura Diham aici totusi.

Mancam doua omlete si ma uit cu nesat la hornuri. Sapte cai pasc langa morena din fata mea. Oftez, caci in curand vom intra in padure si vom ajunge in "cealalta parte" a Vaii Cerbului, cea de la Gura Diham. Dar mai intainte voi vedea si "noua" cabana Diham. Deci, gasesc motivatie.
In Valea Glajeriei nu am suportat niciodata acel urcus tampit spre Diham. Adica stii ca ai de coborat de pe munte o diferenta notabila de nivel si asa deodata trebuie sa urci ditamai panta pret de o ora. Si de nervi, dar si datorita unei urme de urs gasita la traversarea raului, am ajuns la Diham in 30 de minute de la apa. Aici am ajuns deja jos caci ...brrrrrrrm vruuuuuuuuum... ATV-uri, motoare, tot tacamul. S-a dus dracului toata romanta pasunilor Malaiestiene. Incerc sa ma relaxez cu o cola dar nu apuc caci Roxana ma zoreste. Era obosita si vroia jos. Caban Diham a devenit...Hotelul Diham, foarte tare. Urmeaza asfaltul !

Mie imi trecuse prin cap sa o luam tot prin Poiana Costilei - Plaiul Fanului via Pichetul Rosu ca sa mai curm din mizeria de drum forestier dintre Gura Diham si Busteni dar am renuntat in favoarea alternativei mai scurte.
De aici nu prea are rost sa mai scriu ceva, caci ce este la Gura Diham nu merita nici scris si nici vorbit. De fapt, ramai mut. Tot drumul ala nenorocit printre semeni l-am parcurs cu capul plecat. Abia in gara am mai aruncat o privire spre Caraiman si Costila. Oare ele "vor primi la pieptul lor" acei oameni care distrug sistematic tot ce e viu ?

The end...complete

Retezat Trail Race 2014

Alergarea la care m-am simtit si miscat cel mai bine pana in momentul de fata a fost ...Retezat Trail Race 2014, traseul Buta.
Oarecum surprinzator as spune, caci e tehnic si in acelasi timp avand si suficient plat, poate prea mult. Ciudat e faptul ca m-am miscat bine chiar daca acumulasem o oboseala atat fizica cat si psihica de la invartit hartii si lucru la PC. Am crezut ca o sa ma tarasc si aici, insa nu a fost asa. Ceea ce ma face sa cad pe ganduri la cat de mult ne cunoastem noi de fapt organismul. Adica, sunt multe lucruri independente de ceea ce credem noi.
Nici nu imi pusesem problema sa merg fara bete si le-am luat cu mine la eveniment. Doar ca le-am uitat la pensiune in dimineata cursei si nu se mai punea problema sa ne intoarcem dupa ele. Asa ca, am strans din dinti si dupa injuraturile de rigoare, m-am asezat resemnat la start. Pulsul de 109 dinaintea startului il datorez activatorului ce a luat locul cafelutei in dimineata respectiva.
Startul a fost foarte bun pentru mine. Ma asteptam sa raman printre ultimii pe forestierul de la pornire. Forestierul continua cu asfalt pana intri in padure si iei in piept direct si fara ocolisuri toata diferenta de nivel.

Cu mainile in solduri, urc constant asteptand crampele. Nu au venit, asa ca i-am dat bataie. Ajuns in creasta incepe partea buna pentru mine. Aici nu prea conteaza cat alergi, ci cat ai mers pe munte la viata ta.
Cum nu am stat degeaba in ultimii 20 de ani si avand in picioare Stonerider de la Vaude, depasesc tot ce am prin preajma. Casc un pic gura la peisaj si realizez ca Retezatul Mare nu am sa il pot cuprinde cu privirea de pe acest traseu caci sta ascuns in spatele Custurii pe care urca cei inscrisi la tura lunga.

Vine coborarea pe un sleau alunecos presarat cu stanci. Ma tin de jnepeni si continui. Aici practic castig foarte mult. Un caine complet negru ma insoteste toata portiunea ca o umbra. Din cand in cand ii explic sa gaseasca al stapan provizoriu caci imi era teama ca ma va dezechilibra tot alergand in spatele meu.

La stana Buta il zaresc pe Mircea care sta la povesti in loc sa o tireze spre Custura. Ne hlizim putin apoi bag in mine doua pahare de apa si unul de ceva izotonic si imi reumplu unul din bidonase. Aici scap de patrupedul negru care ma insotise inca din creasta.

De la acest punct de alimentare e plat, ma rog forestier cu pietre, dar e de alergat. Trunchiul drept si haida la vale. 5 Km trec bine dar incep sa ma doara picioarele. Lipsa de antrenament, clar.
Ajung doi colegi si pasim impreuna pe portiunile de urcare usoara si reluam alergatul atunci cand panta se domoleste.
Dupa poiana La Faneata ambalez motorul si recuperez inca 5 locuri pe coborarea destul de abrupta dinaintea finalului.

Cu 4 ore si 33 de minute sunt in prima jumatate a clasamentului, locul 60 din 128. Cea mai buna "realizare" a mea.

Nici acum nu inteleg ce a functionat mai bine in organism decat la alte concursuri. Probabil profilul si tehnicitatea traseului. Oricum, o surpriza placuta.
Dragos, prietenul care a tras de mine sa ma inscriu aici, a venit la 15 minute dupa mine. Dupa sosirea lui, am pornit impreuna spre pensiunea Retezat pentru o masa de exceptie si dupa ce ne-am facut siesta, ne-am reintors la base camp-ul evenimentului. Am stat la premiere, tombola, bere si focul de tabara de la final. A fost frumos, este o atmosfera aparte la evenimentele astea si in acelasi timp te detasezi de nimicia cotidianului. Vrei sa cumperi toate produsele de acolo, vrei sa alergi din nou a doua zi, vrei sa nu te intorci intre betoane. Sunt locuri in care traiesti. Asta iti aduce alergarea montana dincolo de orice rezultat...

Maraton Apuseni 2014

Dupa editia din 2012, pentru mine a fost clar ca Maratonul Apuseni va deveni un standard de organizare la care voi raporta celelalte evenimente majore de trail running de la noi.
Ceea ce s-a intamplat la cea de-a IV-a editie, desfasurata anul acesta pe 24 mai a fost o confirmare a ceea ce am scris mai sus.
In primul rand partea de informare online: newslettere constante, un design nou atat pentru site cat si pentru restul lucrurilor legate de imaginea de ansamblu a evenimentului.
In al doilea rand, pachetul de concurs a fost cel mai bogat pachet pe care l-am primit: numarul, tricoul, un buff cu noul layout al maratonului, o manseta Columbia si atentie, jambiere de compresie CompresSport personalizate cu sigla maratonului. De la Aqua Carpatica am primit si un tester de nitriti pentru apa. Pe langa acestea, am mai primit un gel Nutrend, o pastila de magneziu si harta traseului color cu tot cu programul manifestarii printat pe verso.
In al treilea rand, s-a pus in aplicare startul decalat pe care multi il doream. Respectiv maratonul pleca la ora 9:00 iar semimaratonul la ora 10:00. S-a eliminat astfel imbulzeala inutila care se formeaza la start. Sper sa urmeze si altii acest exemplu.
Apoi, este acel feeling indescriptibil provenit de la voluntari pe parcursul traseului.
Pe scurt, ceva ireprosabil. Aproape. Problema a fost la tricoul tehnic oferit in pachet care a fost un fel de L in loc de S. Adica marimi foarte mari.

Trecand la traseu, acesta a fost schimbat inca de anul trecut pentru a elimina drumul forestier dintre Sagagea si Izvorul Belioarei si inlocuit de o noua urcare de la Sagagea pe Dealul Rafailestilor.
Asta a condus si la o crestere a denivelarii de la 1867m la 2230m precum si la o noua lungime de 42,8 Km in locul celei de 41,7 Km.
In stanga este un mic istoric al hartilor Maratonului Apuseni.
Ca sa revin la povestea experientei personale, am plecat de dimineata din "minunata" capitala spre Baisoara.
Cum locurile de cazare in zona tindeau de mult spre zero, am ales o pensiune tocmai in Salciua, respectiv pensiunea Totu Bun care isi merita pe deplin numele.
Drumul l-am parcurs cu mare placere, intotdeauna fiind asa atunci cand ma indepartez de aglomeratia din orasul in care locuiesc. Roxana intre doua motaieli mai schimba muzica :).
La ora 16:00 ne cazam si ne minunam de locatia pensiunii alese. Am luat masa in acel peisaj verde si ne-am aranjat lucrurile prin camera. Apoi ne-am reintors la masina si am plecat spre Statiunea Muntele Baisorii pentru a finaliza inscrierea si a ne ridica pachetele de concurs. In statiune era destul de liniste la ora 17:00 si dupa ridicarea pungutelor Maraton Apuseni MSG Systems ne-am asezat la terasa pensiunii Skiland, gazda evenimentului. Nu am zabovit mult si am plecat inapoi la Salciua pentru ca urma sa ne trezim la 5:30. La ora 6:00 comandasem micul dejun.
Jambierele de compresie primite in pachetul de maraton au revenit Roxanei, inscrisa pentru prima data la o cursa de semimaraton. Aici trebuie sa ma felicit pentru munca de convingere depusa :).
Dimineata a inceput cu ritualul Isostar: umplerea bidonaselor de pe centuri, rontairea batonului, cerealele...La ora 7:00 am pornit spre Muntele Baisorii unde am sosit la 8:03. Am lasat masina pe strada principala si ne-am indreptat spre start.
Pornind doar cu colegii de la maraton, startul a parut mai sarac, mai putin plin de vlaga si entuziasm. Poate din cauza ca erau cu totii concentrati pe efortul ce urma. Insa clar a fost mult mai confortabil asa pentru ambele proble.
Personal, am mers greu, foarte greu. Am reusit sa alerg prima portiune de urcare pana la 1 Km de la start apoi am mers pana in Sesul Cald unde am mai alergat un pic pana in punctul de hidratare. Deabia dupa finalul urcarii de la Coltul Rotund am inceput sa alerg. M-am uitat pe ceas in varful pantei si era ora 10:00. Roxana tocmai pornea in primul ei semimaraton. Am ajuns la Bocsesti destul de odihnit si intr-un timp multumitor pentru mine.
Aici m-am intalnit cu Clara care era un pic in urma. Mi-am umplut ambele bidonase si am pornit la vale spre Sagagea. Am alergat toata coborarea la ralanti, ceasul aratandu-mi 9 Km/h. Din Sagagea urma partea necunoscuta a traseului pentru mine. Am ajuns in punctul de alimentare de aici intampinat de copii cu pahare pline. Frumos !
Nu am stat nici un minut aici si am plecat curios unde duce urcarea. Pai duce frate ! Se vedeau colegii pe coama dealului si am zis ca nu e adevarat. Mainile in solduri, capul in poteca si urca. Aici m-am apropiat de un pluton care urca mai greu dar pe care nu ii vazusem toata coborarea semn ca alergau super repede atunci cand puteau. Am ajuns sus destul de ok dar stors de soarele care ma batea direct in cap. Tricoul era fleasca. Urcusul nu se terminase dar se domolise si in fine intra in padure.

Aici au trecut pe langa mine cam toti "vecinii". Eu ma incapatanam sa nu alerg tare caci nu stiam traseul. Ajuns in punctul de alimentare "La Rascruce" imi dau seama ca sunt cam varza si topit de caldura. Mananc mar si banana, bag un gel si golesc bidonasele. Cer izotonic si imi sunt reumplute. Plec mai departe pe coama dealului. Ma dor talpile deja. Nu prea sunt ok iar soarele continua sa arda. Coborarea pana la Izvorul Belioarei m-a tuflit de tot. Pe drum, un coleg cu tendonul blocat se taraste. Il intreb unde il doare si dupa ce imi indica locul, totul e clar. Trebuie sa abandoneze, caci e acelasi lucru pe care l-am patit si eu la MPC-uri in 2010 si 2011.
Ajung in punctul de alimentare de la Izvorul Belioarei cu un mare chef de abandon. Vocile din cap pusesera stapanire pe mine: "Ce demonstrez terminand maratonul asta ? Ma chinui inutil". Stau un pic si reflectez la ce se intampla. Ma dor talpile, gambele si imi curge sarea pe fata. Realizez ca am moralul uitat pe traseu si pornesc mai departe intr-un grup de cinci.

Dupa ce trec de "La stanci" trec in fata si ma distantez. Stiu tot traseul de aici si vreau sa nu ma mai opresc, indiferent de dureri si de suflu. Dupa o ora ajung din nou de unde am coborat, de "La rascurce". Vad alune si iau un pumn cu mine sa am mai departe. E plat iar eu nu pot alerga. Trec trei colegi pe langa mine si ma uit cum se indeparteaza. Eu nu pot sa alerg.
Ma ambitionez totusi si reusesc sa cresc cadenta. O tin asa pana la urcarea de la Zapodie. Aici nu mai am nici cel mai mic chef de a mai face vreun efort. Totusi, coborarea pana in valea Vadului o semialerg cu icnete. Imi tarasc picioarele efectiv.
In ultimul Punct de alimentare stiu ca mai am doar forestierul de 3 Km si asta ma deprima. Aceasta ultima portiune e criminala.
Tot ce mai reusesc este un 5,5 Km/h din pasi. Si in sfarsit vine betonul de la sosire. Nici o alta cursa nu am mai vrut sa se termine mai repede ca editia aceasta de la Maraton Apuseni. O durere in plus fara de cea a  muschilor de la picioare a fost durerea de spate aparuta pe la Zapodie. Probabil de la pozitia aplecata pe urcari caci am mers fara bete, o mare tampenie care m-a costat tot traseul.

Roxana in schimb, a obtinut un formidabil timp de 3 ore si 4 minute la primul ei semimaraton montan si sper sa continue tot asa caci e clar ca are o conditie fizica exceptionala doar ca nu stia despre acest lucru pana in prezent.
Eu, varza cu carne si cu muuulta mamaliga...opt ore si trei minute. Eu inteleg ca e mai greu decat in 2012 ca traseu, dar sa fiu in halul asta de dezintegrat ca sa scot cu 50 minute mai mult decat acum doi ani este inacceptabil. Partea buna ramane ca am reusit doua maratoane montane intr-o luna, EcoMarathon si Maraton Apuseni. Probabil efortul de la Moieciu ma secase iar eu...Tarzan.
In fine, greul deabia acum incepe, caci la anul schimb categoria de varsta (+40) iar cu timpul de anul asta as fi chiar ultimul la maaare distanta de cel din fata mea. Adica la peste 40 nu a existat nici un timp peste 8 ore !!! Din pacate la categoriile mici se regasesc astfel de timpi. Iar eu zic ca trebuia sa fie invers. Multumesc tigarilor Viceroy pentru timpul exceptional realizat ! Cica incerc sa ma las.
Dupa sosirea lu' Tarzan ne-am intalnit cu Clara si Tibi si am infulecat impreuna pastele oferite la final. Am zabovit pret de o ora si ne-am tirat in Salciua sa facem dus. Pe drum am facut o mica escala pentru a alimenta cu motorina spre Turda.
Seara am mancat exact ceea ce am poftit: cartofi prajiti cu salata.
Noaptea am facut temperatura. Insolatia nu ma ocolise. Partea buna e ca dimineata nu mai aveam nimic. Ba chiar ma puteam misca decent.
Am mers sa ii arat si Roxanei satul Sagagea de care m-am atasat destul de mult precum si Manastirea Posaga.

Localnicii se "gatisera" caci era Duminica iar pisicile leneveau pe unde apucau.

Apoi am pornit spre mizeria betonata cu o ultima escala in cetatea Alba Iulia care arata exceptional acum.

Ne-am plimbat pret de o ora prin ansamblul fortificat.

Nu aveam nici un chef sa ma reintorc in "metropola".
Gata, cam asa a fost...am avut chef din nou sa scriu :)

Track Roxana:
Track Radu:

EcoMarathon cinci

Dupa un an implinit de la finalizarea acestui maraton, realizez ca nu am scris nimic despre cum a fost, asa ca o voi face acum, la un an. In stransa legatura cu feelingul unei ture modeste.

In primul rand, intre timp softul meu preferat Sports Tracker s-a prostit si nu mai permite "embed" pe paginile de internet, doar link catre activitate:

Intocandu-ma la EcoMarathon, a fost greu. Punct.
Prima bucla a decurs normal, fara probleme, cu motorul la ralanti ca sa fac fata si la celelalte doua bucle ce alcatuiesc trifoiul traseului. Cam in 2 ore si 10 minute eram din nou la start ca sa pornesc pe bucla doi. Urcarea pana in coama dealului din bucla doi nu mi-a priit deloc. Incepusa ploaia iar vantul ma paraliza. Mi s-au racit complet muschii si nici cu moralul nu stateam prea bine. Sus, pe coama imi era de-a dreptul frig, rau de tot. Fugeam sa ma incalzesc si nu reuseam. Pe coborarea catre asfalt am schimbat impresii cu Clara si mi-am mai revenit in Punctul de alimentare dinaintea urcarii spre Cheile Gradistei. Aici eram ferit de vant. Urcarea prin padure a decurs fara probleme, ma asteptam sa fie mai lunga si m-a surprins placut faptul ca timpul a trecut repede. Aici, la Cheile Gradistei, am mancat mai consistent si am pornit sa inconjor baza sportiva in alergare lejera, cam la 9 km/h. Un fel de plat, combinat si cu asfalt. Dupa ce dai roata complexului, cobori intr-o vale in care in dreapta vezi Fundata. Apoi urci ca sa te intorci pe directia satului Moieciu. Coborarea ce te scoate pe langa bisericuta din deal a fost ok dar uda. Eram fleasca de la ploaie si de la baltile de pe traseu.

Ajuns din nou la start, pentru a porni in bucla trei, realizez ce mizerabil e momentul. Nu ai chef si foooarte greu te determini sa pornesti din nou la deal. Infulec bine ce pot, beau o cola de la Roxana si pornesc spre a treia bucla. Urc foarte greu, abia ma misc pe urcarea pana la bisericuta. Clara se vede in spate si se apropie. E clar ca sunt "pe baterii". In cap avea doar urcarea pe Gutanu. Pentru ea ma conservam. Cobor in Valea Bangaleasa si ma indrept spre punctul de hidratare care are si cola :) Urmeaza mareata urcare in Poiana Gutanu. M-am speriat degeaba. A trecut instantaneu si eram chiar putin dezamagit ca m-am speriat prea tare de ea. Pe platul ce a urmat ma depasea toata lumea. Cand a venit in fine, coborarea finala, am realizat ca trebuie sa mai si alerg ca sa nu trec de opt ore. L-am terminat in sapte ore patruzeci. Cam mult. Ma asteptam la sapte, dar e bine. Senzatia dinaintea pornirii in bucla trei e memorabila. Psihologic traseu. Frumos, probabil, pe vreme frumoasa. Acum, nu mi-a placut. Vedem data viitoare.
A doua zi, vremea s-a imbunatatit considerabil si au urmat cateva momente de relaxare de vis la Cheile Gradistei.

Alergare prin aleile Parculului Tineretului

Imi propusesem un nou traseu ca sa ies din monotonia in cerc a lacului din Parcul Tineretului. Traseul propus de mine includea insa si o bucata din...crosul tineretului care din coincidenta, se desfasura in acelasi loc.

"Miercuri, la ora 10:30, în mai multe orașe din tară s-a dat startul Crosului Tineretului."
Dupa tura mea, am ramas la startul crosului pentru a face cateva poze la eveniment.

Revenind, la tura pe care am facut-o, mi-a placut foarte mult si mi-a dat idei despre ce mai pot "croseta" prin aleile parcului.

Petzl Ultra Vario review

My "old" Petzl Ultra Wide (read that review) died suddenly after a caving trip in Sura Mare cave. After that trip, I recharged all 3 accus that I had, to be ready for the next cave. I also replaced all four cheap Li-Ion Uniross 2000 mAh from inside of Accu 4 box with Sanyo unprotected 2600 mAh to get ready for the big expedition that took place at the end of august.

So, doing just a test at home playing with Ultra Wide, I found that the lamp wouldn't pas the first level of light no matter what. I let it rest untouched for a couple of days and tried it again. Same problem, it turned on only on low level. So, big problem !
The expedition started and I went to it with a borrowed Scurion 1500 from a friend, while my Petzl Ultra Wide I carried it as a camp light or backup wishing that the problem will solve by it's own. That didn't happend of course so once I got back home, I sent it to where I bought it from, Germany.
After 3 weeks I got an answer from the shop that I bought it telling me that the lamp can't be replaced because they don't manufacture it anymore so I had two options: full refund or getting one of the new models: Petzl Ultra Rush or Petzl Ultra Vario.
So, customer care works at Petzl ! My Ultra Wide was almost 2 years old, used in about 60 caving trips, burned a lot, got dirty and it has scratches all over. All those things that happend during underground explorations.
So, all I could say when they presented me the offer was WOW. Of course, I opted for a a brand new Ultra Vario which replace the Ultra Wide in the range of caving lamps from Petzl, while Ultra Rush is replacing the Ultra for outdoor activities like trail running etc.
It arrived in february due to the fact that it wasn't available on stock before New Year, so I went back to my old Petzl 14 led till then. Patience was the key :)
And finally it came in a beautiful brand new box.
What I got was:
- the lamp itself
- an Accu 2 with the new 2600 mAh accus inside
- head strap
- helmet mounting kit for Vertex and Alveo helmets
- recharger for accu
- booklet
- a small cover
- IP 67
- a small sticker
...and of course 3 years guarantee from Petzl from the date of purchase !

So, technically I just upgraded for free from Ultra Wide to Ultra Vario free of charge.
Chapeau to Petzl customer care !

Mounting it on my helmet which is not a Petzl was same thing like it was with Ultra Wide because I still had the helmet mounting kit that I got it together with the Wide. Same dimensions, same design, just different colors: Wide was black-orange, Vario is black-yellow. The accu's from Wide were also orange while the new ones are grey.
Inside the box of the accu's, also a difference: the new accu's have 2600 mAh instead of 2000 mAh. Beside those things, these lamps are exactlly the same.

The light of Ultra Vario is almost perfect for caving. Why almost and not perfect ? Well...

The positive side
First of all, it has a very bright spot light which the old Ultra doesn't had. It is also brighter allround over the old model (520 lm vs 300 lm).

The charger provided with the lamp is sturdier, the cable is higher quality than the old one.

The levels of power:
On the lowest level, it looks brighter that Petzl Duo 14 LED, even if the light is rated at just 45 lm compared with 67 lm of Petzl Duo 14 LED. The beam is narrower than that of the Ultra Wide. I suppose that happend because they used just two LEDs which also with the dissipation pattern in front of them, aren't enough to spread the light at 180* like Ultra Wide did. I could say that the spread angle is about 160*.

On the 2nd level the level of light is enough for walking around and even taking pictures or filming. In this mode, the two LEDs that are also burning on the lowest level, became 5 time more brighter so it gives 200 lm with same beam of about 160*.

On the 3rd level, the light is shining all over, till a distance of 65 meters. You really can see everything and have to be carefull not to speak with your mates face to face on this level of light :). In this mode, beside the two LEDs that shine on 1st and 2nd level of light, a 3rd LED turns on that throw a spot light in the middle of the wide light generated from the the other two LEDs. This mode deliver the full 520 lm power.

The 4th level, is reserved  for pure spot light, very powerfull and deep. You can see far, very far. They say 210m. In this mode, only the narrow beam of the 3rd LED is burning at an intensity at least double the intensity that it lights up when on level 3. The light in this mode is rated 330 lm.

Interesting is also the fact that there are two ratings of power, one according to Petzl standard and one according to ANSI standard:

 So, in ANSI standard, we are talking about 604 lm of power.


On the negative side, compared with Petzl Ultra Wide, the beam of the light is narrower especially on vertical axis. On the horizontal axis the beam is still narrower with about 10* than the angle of beam light of the Ultra Wide. On the 3rd level, which deliver the full power of this lamp (520 lm) doesn't really matter that the angle is narrower than on Ultra Wide because there is plenty of light that is reflecting back also from walls, in normal passages.
Burning time with my custom made Accu 2 that uses 2 Sanyo Li-Ion 2600 Ah (read my full Ultra Wide review) lasted 6 hours and 30 minutes using mostly level 2 of power. That makes me think that also the LED's improved a lot over the old ones, because this burning time is awesome. After these 6h30m, the lamp switched to reserve mode for another 30 minutes but I didn't counted till the accu depleted because I switched the lamp off.
Petzl also came down on Earth about accus warranty. Instead of 3 years like they mentioned on the old accus boxes, now they offer just 1 year for the accu which I think it's fair enough. For the headlamp you are covered still 3 years which is also fair.

So, how does the caves looks while using this lamp ?
Well, you can rediscover caves that you thought you know before. It make you want to go to your roots to review your well known passages and chambers. This is the first Petzl lamp that can stand near big boss, Scurion. And this is a good thing, because the competition between several manufacturers bring prices down, give us chances to pick a caving lamp not only for the number of lumens that it gave, but also design, quality, weight, simplicity and not last, the feeling and personality of our lights that are so important for exploration of the mighty darkness of our Mother Earth.
For me, Petzl Ultra Vario was born as a winner, despide the minor problem with narrow beam on vertical axis which should be improved in the next generation of Ultra. Ideal, even it's a utopic word, should be a combination of the wide flood delivered by Ultra Wide and the spot of Ultra Vario. That's what I'll call a perfect caving lamp. Time will tell.