MPC 2012 - echilibrul

Dimineata pierduta
Lumina din zori incepe sa imbrace Casa Dode in culori. Pisicile din curte incep sa umble brambura prin curte cautand de joaca. Cobor scarile in liniste si intru in bucatarie unde Roxana prepara pastele. Imi fac de lucru cu borcanul de sos alungandu-mi gandurile si pesimismul. "O sa te ia iar piciorul" se aude dintr-un ungher al mintii. Ies afara cu farfuria si adulmec toamna. Cainele e asediat de puii de pisica dornici sa scarpine ceva. Trei negrii mititei sar si se incolacesc in jurul cainelui lup. Apare si creatoarea minunilor negre. Neagra ca taciunele cu ochii de smarald se uita curioasa spre mine. Nu vreau sa ma dezlipesc de lumea asta. Sorb o inghititura din cafea si ma asez mai comod in sezlong. Se aude o usa deschizandu-se, apoi niste pasi.
- Si voi ati dormit prost azi noapte ?
Incerc sa procesez daca intrebarea imi este adresata. Tot ceea ce vad sunt doua picioare. Dau din umeri.
- Eu am avut o noapte groaznica, aproape nu am inchis ochii, continua femeia de la etaj.
De ce ma deranjeaza pe mine oamenii cand eu nu deranjez pe nimeni ? Sunt readus in lumea cuvantatoarelor de un puhoi de lamentari.
- Vai ce rau mi-a fost! Am luat gelul ala aseara din pachet si cred ca de la el mi-a fost asa rau.
Ma fortez sa nu izbucnesc in hohote. Imi vad mai departe de cafea. Roxana ma anunta ca pastele sunt gata. As fi vrut sa le mananc in tihna. Femeia din camera de la etaj coboara scara.
- Ah si dumneavoastra fumati, ce bine ! Nu sunt singura maratonista fumatoare...
Gazdele sunt prin apropiere astfel incat tirul se muta de la mine la ei. Imi termin pastele si urc in camera sa mai lenevesc putin si sa imi sterg din creier asediul verbal. Am nevoie de liniste, sa fiu cu gandurile mele. Ma concentrez pe imbracaminte. Am la mine suita rosie si cea neagra Cum anul acesta s-au dat o gramada de tricouri negre pe care colegii le vor folosi cu siguranta, aleg costumul rosu. Nu sunt nori, asa ca imi trebuie maneca lunga sa nu ma prajesc.
Ma imbrac tacut iar Roxana imi potriveste numarul pe cracul stang al pantalonului. Iesim afara la 8:30 si ne intalnim cu Alin si Nicoleta. Mergem impreuna spre start. Impreuna cu Alin incepem sa ne bataim ca sa ne incalzim putin. Salutam cunoscuti din mers. La start ne luam ramas bun si ne uram de bine.
Emotii
Ma asez la coada pentru verificarea echipamentului. Soarele deja ne invaluie. "Sa vezi ce cald o sa fie  !" Trec de verificare si ma instalez ca de obicei, la mijlocul companiei de alergatori. Camera GoPro din nou la post. Luci ne anunta ca e soare si ca ne asteapta pe toti sa ne intoarcem sanatosi inapoi. Apoi striga doar zeceeee, restul countdown-ului vine de la noi. Fac un pact cu genunchiul: daca ai sa ma dori deja La Table, fie si doar un mic junghi , ne intoarcem. Clar !? Genunchiul tace malc, nu zice nimic insa.
Si asa incepe...
Echilibrul
Fara nici cea mai mica dorinta de a ramane in pas cu ceilalti, imi vad de drumul meu fiind atent la fiecare feedback pe care il primesc de la organism. Un maraton montan te invata sa cunosti fiecare centimetru al propriului organism, sa interpretezi ce va urma, ce durere te va lua, ce carcel ti se va pune, ce crampa urmeaza. Inveti cat poti sa tragi si mai ales, unde iti e locul. Iar tu, intregul tau, ansablul plamani-picioare-creier combinat cu experienta si psihicul, esti cel responsabil de rezultat. Nimeni altcineva. Esti fata in fata cu organismul tau si daca il minti, te va durea adevarul sau. Pentru cei ce nu sunt sinceri este o povara. Nu poti trai fugind de tine si ceea ce esti. Poti doar sa ascunzi celorlalti, nu insa si tie.
"Alergare lejera pana trecem de forestier" imi spun. Ma uit la ceasul ce imi confirma ritmul domol. Cam 7,5 Km/h. Puls super ok: 130-140. Am 40 de kilometri inainte si asa vreau sa o tin. Imi concentrez atentia pe genunchiul stang. Incerc diferite calcaturi sa il verific. Este ok. Dreptul e deja rodat si nu m-a mai durut de doi ani. Va trece si la fratele stangaci. O sa am grija de asta !
Urc spre Magura si aud talangi ce bat inspre incurajarea noastra. Copii iesiti sa ne salute, poate in joaca pentru ei. Foarte in serios pentru noi. Iti creste pulsul cand ii vezi, inima nu mai are loc in trup si vrea pentru o secunda sa iasa si sa le multumeasca. Imi mut privirea din stanga spre dreapta unde ne asteapta Ea. Sta la soare si ne zambeste. "Iar ati venit ! Va asteptam..."
Reduc turatia impus de plamanii Viceroy si merg. Trec de Casa Folea si imi propun sa o tin asa pana pe platul dinainte de Saua Joaca. Functioneaza perfect. Din sa reincep sa alerg, echilibrat. Nu trebuie sa depasesc viteza de pe plat. Constanta e cheia. Iar ma iau gandurile cand revad dezastrul de La Table. Cu ce drept lasam cadavrele copacilor asa? Nici macar nu le ingropam! Admir opera semenilor si ma opresc pentru un minut in punctul de realimentare.
- Nu mai avem apa pregatita, au baut-o ceilalti dinainte.
La izvor e coada asa ca imi salut decizia de a alerga cu aquarius-ul plin cu 1,5 litri de apa. Sunt independent pana la Spirlea. Mananc cascaval, cateva bucati de mar si imi umplu palmele cu fructe uscate si pornesc mai departe. De la mers trec la alergare asteptand sa se deruleze ultimele portiuni pe care mai pot alerga inainte de urcusul spre Saua Funduri.
La iesirea din padure caldura ma ia in primire. Urc cu mainile in solduri fara sa ma grabesc dar constant, fara nici o oprire. Saua Funduri e punctul critic. Aici incepea agonia de anul trecut si de acum doi ani. Concentrat la maxim la reactia genunchiului urc hipnotizat de peisaj pana la PC. O scurta pauza cat sa iau un cadru cu Hero-ul apoi la vale cu mine. Stau cuminte la coada pe saritori si la pasajul echipat cu coarda. O data ajuns pe grohotis incep sa alerg. Sunt pe terenul "meu" aici. E ca la schi. Nu trebuie sa ma tin de pereti caci alunecarea poate fi controlata atat timp cat viteza nu devine inconstienta. Vreau sa sar peste cativa bolovani inalti dar ma temperez. Genunchiul nu doare dar poate incepe in orice clipa. Nu castig nimic daca sar pe aici ca berbecul. In dreptul Ceardacului mi se instaleaza o grimasa de bucurie. Daca pana aici nu m-a durut, nici nu o sa ma mai doara ! Dupa doua maratoane in care am parcurs segmentul Saua Funduri - Spirlea in patru ore tarandu-ma pe aici datorita genunchiul drept (acum doi ani) si stang (anul trecut), in fine pot alerga si ma pot bucura de revederea cu versantul vestic al Craiesei. Ce dor mi-a fost de tine !  Uite si Marele Grohot, cum il numeam in gluma acum cativa ani, acusi sunt la Spirlea. In ciuda starii de optimism, reusesc sa imi limitez avantul. Nu intrec masura, nu sar peste obstacole, nu dau drumul la picioare asa cum mi-ar veni. Echilibru este deviza mea la aceasta editie a MPC.

Trec de Spirlea unde constat ca am golit rezervorul de apa si cobor spre izvor. Imi dau jos rucsacelul inainte sa ajung la oamenii ce ne asteapta sa ne alimenteze cu apa si o fata vine deja spre mine cu un bidon de 5l in mana. Imi pun cam doi litri in rezervor si pornesc mai departe multumit ca nu imi va mai trebui alt popas pentru apa. Am suficienta.
Pe forestier pastrez cadenta si implicit vieza: 8-9 Km/h, la fel ca la start. Pulsul a urcat un pic semn ca nu mai sunt ca nou. Dar ambele picioare sunt in regula ! Trebuie sa ma alimentez cu energie...la Plaiul Foii. Deodata creierul proceseaza cuvantul "Coca cola". Aoleu ce-as bea o Cola ! N-am bani la mine da' o sun pe Roxana sa imi cumpere daca mai e la Plaiul Foii. Nu mai era asa ca mi-a ramas "tic-tacul" cu Coca-Cola in creier pana am ajuns la Plaiul Foii. Vedeam curgand lichidul acidulat din cutie, prelingandu-se pe buze. Simteam gustul. Ma naucea pofta. A trebui sa o pun in cui.
La Plaiul Foii cred ca am mancat cam 300 grame de cascaval, fara sa exagerez. Atat de bun ! Combinat cu mar, e o nebunie. Apoi cateva bucati de banana si trei pahare de Sponser. Am ajuns cu o ora si 40 de minute inaintea deadline-ului. Mai precis in cinci ore fara zece minute.
Vine...cine ? Diana dupa tine !
Pe Diana nu am mai revazut-o de mai bine de 20 de ani. Cu siguranta nu mai e aceeasi dar e in acelasi loc.
ZBANG: Coca-Cola !
- Lasa-ma mah in pace, n-am cola !
- Dar ai activator !
Adica cateva cani zdravene de cafea combinate cu multe alte substante de trezit mortii. Eu sunt mare bautor de cafea. Dimineata (doua), la pranz si seara. Ingurgitarea intr-o secunda a unei fiole ce contine 200 mg de cafeina este un festin, o placere. Parca ma asezasem la o masuta cu prietenii sa bem o cafeluta. Reconfortant ! Asa am uitat de Coca-Cola la Plaiul Foii, complet. Mi-am pastrat cateva picaturi in fiola sa am pentru mai tarziu, sa savurez o cafeluta si cu Diana.
Imi aleg cu grija muzica pentru urmatoarea ora de urcare pieptis spre Diana si pornesc. Mainile in solduri, pasi constanti. Pulsul creste de la "cafelute" si urc de parca cineva ma impinge de la spate. Colegii din fata imi fac loc. Nici o problema de suflu, crampe sau alte chestiuni, doar urc constant ca un robot. Ajung in locul unde s-a deviat traseul spre stanga si aud talangi din nou. Un ultim urcus apoi ajung pe crestulita de unde putem sa admiram abruptul Craiesei. Frumos ! Ajung la Diana, o salut si o intreb daca are cascaval, ca tare bun mai e. Masa e inca plina cu bucate. Imi e jena sa iau o farfurie de cascaval cu mine asa ca mixez cateva mere cu cascaval. Ca sa le fac si reclama, mancati Delaco, e o nebunie ! Chiar merita. Nu stiu care model de cascaval era ca au mai multe tipuri pe piata, dar o sa caut calup dreptunghiular conform fomei pe care am vazut-o la fata locului.
Printre prieteni
De la Diana traseul doar coboara. Astfel incat, daca tot nu ma duruse nici un genunchi, am decis sa maresc pasul. Imi termin cafeluta si ii dau la vale din ce in ce mai tare. Un coleg ma ia de iepure, ii place cum cobor. La ultimul punct de realimentare, cel din Coltul Chiliilor, ma uit evident dupa cascaval. Aveau de toate. Am mancat si struguri de data asta. Doua pahare de Sponser pe gat si gata, in Zarnesti dupa coca-cola :)). Pata ramasese.
Colegul de coborare e din nou in spate. Il simt ca poate alerga mai repede si ii spun sa se duca.
- Crezi ca terminam sub 8 ore ?
- Categoric !
Raman singur si alerg tot drumul. Trec pe langa un coleg bandajat la un genunchi ce coboara sontac. Cred ca facem cu schimbul in fiecare an, cu totii. Este echilibrul natural si firesc pe care incercam sa il intelegem.
Intru in oras, incep sa ma doara muschii. E bine ca se termina in curand. De pe marginea drumului Florin ma saluta. Alergam impreuna o bucata de drum. El a iesit al treilea anul asta si in ciuda acestui lucru nu are nasul orientat doar in sus ca sa vada doar cerul si ce zboara la acel nivel. M-a vazut si pe mine, sosit dupa sapte ore si patruzeci de minute.
Pe ultima linie dreapta Luci imi strange mana zambind:
- Ai vazut ca l-ai facut !
- Da, azi l-amfacut.
In semn de respect fata de galeria de la sosire imi dau jos sapca.
"De unde de niciunde,
Din lucirea lunii se iscara
Vajnici frati
Si nemaiaflati."
Roxana, Horatiu, Clara, Tibi...si colegi al caror nume nu il cunosc inca. Cu totii impartaseam o stare de spirit, de trairi si impliniri. O stare de echilibru.
Run with me:

Festivitatea de premiere:

Ruinele din Kreuzhöhle

Dupa expeditia din Loferer Schacht de anul acesta, m-am reintors acasa cu o pata: Kreuzhöhle, pestera crucii in traducere. Anul trecut ratasem ocazia din terte motive si povestirile colegilor de la DAV mi-au trezit instantaneu interesul. M-am abonat la expeditia ce urma sa se desfasoare intre 28 septembrie si 2 octombrie 2012 inca de la inceputul anului si nu mai vroiam sa o ratez cu nici un pret.
In tara nu am mai apucat sa merg in Grind si in luna septembrie sa continui echiparea caci vremea ne-a fost potrivnica. Congresul speo organizat ireprosabil de cei de la Avenul Brasov mi-a lasat un gust amar. Nu manifestarea in sine, ci lipsa de implicare pe care o manifesta majoritatea colegilor din tara. Discutiile nu lipsesc si, alimentate cu berea de rigoare, conduc la afirmatii care mai de care mai aberante. Cu toate astea, cateva harti de exceptie au dat totusi seriozitate acestui eveniment deosebit. Sedinte, adunari, discutii despre comisii, la toate am stat. Nu ma mai recunosc, asta nu sunt eu. Eu am nevoie de pesteri, de galerii, de umblat, nu de discutii interminabile despre te miri ce. Pun punct problemelor si imi promit sa merg acolo unde imi e locul, in subteran. Toate bune si frumoase mai putin situatia financiara. Salvarea vine din doua parti. Scurt si la obiect, mai sunt si oameni marinimosi care imi apreciaza nebunia. Fara a le da numele, sa nu starnesc comentarii romanesti, le multumesc. Suna banal dar asta e cuvantul. Ca sa ma incadrez in bugetul ridicol de mic apelez la autobuz. Eram deja obisnuit. Pret super ok pe care il platesti altfel: 26 de ore de stat pe scaun. Pentru intoarcere gasesc avion la pret decent si gata, imi fac bagajul.
Dupa aproximativ 27 de ore, din care 15 petrecute in Romania (!!!) datorita traseului "de exceptie" ales de Eurolines, ma dau jos in Salzburg nauc. Ma indrept spre primul chiosc cu cafea si reusesc sa si mananc un baton. Dupa o ora am bus spre Lofer. Pe drum atipesc un pic si nici nu realizez cand am ajuns din nou pe taramul povestilor. Ma uit chioras din nou spre platoul calcaros de la 2000m unde trebuie sa ajung cumva pana se insereaza. Ma opresc la Cafe Danke sa imi iau un dejun ca lumea. Ma asteapta 1350 metri diferenta de nivel intinsa pe doar 4,5 Km. Pornind pe jos din Lofer, mai am inca 3 kilometri de asfalt. Mananc bine si pornesc agale spre SPAR sa imi iau cate ceva de mancare, trebuie sa fac economie la sange. Imi iau supe, paste si ceva paine. Cafea am din tara adusa cu mine. Imi iau si o punga de alune sa am de rontait pe drum. Completez cumparaturile cu o sticla de Powerade.
Rucsacelul il port in fata. Nu am mai luat si betele cu mine, imi urmez planul de a nu mai folosi bete pentru un timp. Dupa o ora ajung langa baza militara dezafectata acum.

Vacile pasc iarba printre cazemate si buncare. Insemnele cu "atentie mine" au ramas insa. Au demontat berbecii anti-tanc. Ma pun pe fotografiat, foarte curand nu va mai fi nimic aici probabil. Ajung in parcare si incepe hamaleala. Urc constant cu suflu impus. Vremea noroasa ma ajuta. Pana la primul izvor termin sticla de Powerade. Partea buna e ca nu am transpirat deloc. Imi dau jos casa din carca si imi prepar Isostar in sticla goala de Powerade. Merg bine pana la al doilea izvor unde oboseala acumulata de pe drumul chinuit isi spune cuvantul. Iar am uitat sa imi iau ciocolata la mine. Muschii imi trec pe baterii in lipsa de glicogen. Ma indop cu alune si Isostar. In loc sa fac inca o ora pana la cabana, fac doua jumate. Sunt rupt de oboseala dar ajung, pe inserat. Gata, sunt acasa.
Fiind joi seara, cabana e aproape goala. Se asteapta invazie de turisti in we-nd mai ales ca marti urma sarbatoare si era liber. Dupa ce ma alimentez si rehidratez bine, ma urc la etaj sa imi aleg patul. Am la discretie tot dormitorul. Locul "meu" e langa gemuletul rotund, ca un hublou, prin care se vede toata valea Saalach.

Cand e senin, luminile Salzburgului sunt vizibile. Ma bag in sac si adorm instantaneu. Mi-a ajuns.
Ma trezesc relativ devreme pentru cate ore de somn aveam de recuperat. O vreme superba ma intampina pe terasa unde imi iau micul dejun. Pasarile se bucura si ele si dau tarcoale terasei. Pret de o ora nu fac altceva decat sa le filmez si sa le dau de mancare in speranta ca voi prinde una. Nici vorba sa stea.

Kati ma intreaba ce vreau sa fac azi. Sa dorm ! ii raspund. Gelu Sherpa si cu o fata angajata de curand la cabana se echipeaza pentru a face creasta Reifhorn-ului. Meh, nu poti sa stai ca un pensionar azi, imi zic.

Ma uit spre saua Hinterhorn-ului. Consult harta si o intreb pe Kati daca e greu traseul. Daca esti speolog, nu e. Speolog la ei inseamna ca esti un alpinist care mai intra si in pesteri, astfel incat chibzuiesc bine problema. Hotarasc sa ma duc, e prea frumos afara. Traseul urca brutal printre stanci si te scoate pe o brana de te ia cu ameteala. O mana curenta este tot ce gasesc pe portiunea expusa. Dupa ce coarda se termina incepe distractia. Astia nu sunt normali sa marcheze asemenea trasee pe harti. Ma opresc sa fac fotografii cu cabana vazuta de sus. Urc mai departe si ma intalnesc cu un domn in varsta care cobora. Chestia asta ma face sa ma enervez un pic. Pana la urma trec de portiunea expusa si ma linistesc, pot savura ceea ce ma inconjoara. Ajuns in sa, ma intampina un vant suficient de puternic sa ma incline. Peretele Sonnwand din Pillerseetall arata fenomenal.

Peretii Hintherhornului sunt grandiosi, in dreapta am Breithorn. Zaresc o echipa ce face traseul via ferrata de pe creasta Mitterhorn. Este spectaculos. Cum Grossglocknerul nu e prea departe, prind si zapada in cadre.
Binedispus total de forta muntelui, cobor traseul in alergare. M-am reintors la viata, stiam de ce venisem.
Seara stau un pic de povesti cu cei doi care facusera traseul de creasta si le arat pozele cu ei. Ma bag la somn devreme caci a doua zi veneau colegii de intuneric si vroiam sa cobor ca sa ii ajut la bagaje. Adica 2700 m diferenta de nivel pe 9 km intr-o zi. Trebuia sa dorm !
La 7 sunt in picioare si ma echipez. Imi iau micul dejun si pornesc cu rucsacul gol la vale. Ehehehe..."alergi ca prostul" imi vine in cap remarca cuiva ce imi comenta participarea la maratoane de trail running. Eheheeee, intr-o ora si douazeci de minute sunt jos in parcare. Sunt fleasca de transpiratie bag in mine Isostar ca trebuie sa fac cale intoarsa cu rucsacul plin. Oli si Renato se uita buimaci la mine. Ei imi propusesera sa ne intalnim la jumatatea traseului. Ne imbratisam, facem poza de rigoare dinaintea oricarei ture acolo si imi iau in primire incarcatura.

Incep sa pufai la deal dar merge bine. In trei ore sunt la cabana. Asta e si recordul meu personal cu rucsac in spate. Nici nu apuc bine sa ma dezmeticesc ca Oli imi explica ca vom merge la aven sa caram echipamentul pentru ca a doua zi sa fim "light" ca sa nu ne obosim inainte de intrarea in pestera. Hmmm, ok. Pornim cu rucsacii full spre aven. Pret de o ora traversam galeata glaciara a vaii apoi vine surpriza de care stiam: intram in traseul de via ferrata. La liber, bineinteles. Nu pot sa spun ca a fost greu dar nici usor.

La un moment dat iesim din traseu pe o brana iar in stanga sunt fix 100 m de perete. Incep sa bomban ceva de o mana curenta si coarda. Oli rade de mine. Cu greu ma convinge ca e safe. Nu e deloc dar ei sunt obisnuiti. Cum spuneam, alpinisti care intra si in pesteri. Intrarea este destul de mare fiind vizibila de la cabana. De fapt, asa a si fost descoperita cavitatea, de pe terasa cabanei. In rest, zapada acopera podeaua. si cam atat. Depozitam tot ce adusesem si facem cale intoarsa. Bineinteles ca ii mananca sa caute un alt drum in ciuda protestelor mele. Pana la urma ma mai linistesc si resemnat catar si eu o saritoare apoi un mic horn si urc pana in sa. Bate vantul de deabia ne tinem pe picioare. Este impresionant, de fapt, fiecare tura acolo ma impresioneaza. Exista atata putere in acei munti incat nu pot descrie. Coboram pe traseul de klettersteig si la un moment dat in fata ne apare o mare gaura. Se duc sa sondeze cu pietre in timp ce eu cobor pana la baza peretelui. Vin si baietii anuntandu-ma ca primul put al "grotei" are cam 20 de metri.
Ne reunim cu totii in cabana la cina. Bino, Bernd si alti doi au venit sa se catere pe Huttenwand (peretele cabanei) ticsit de trasee de toate gradele. Mancam consistent si ne bagam la somn. Urma ziua J.
Ma trezesc obosit, fara chef. E de la vreme. E din nou innorat si ma indeamna la somn. Nu inteleg cum am din nou rucsacul plin dupa ce ieri carasem deja unul. Refacem drumul spre aven cu o mica actualizare printr-un valcel plin de grohotis ce mie nu mi-a placut deloc. Ajungem in intrare si incepe procesiunea echiparii.

Urma sa facem bivuac pentru prima oara in acest aven. Ustensilele necesare de gatit fusesera duse de anul trecut. Acum noi duceam izoprene noi de 20 mm grosime, primus si folii para-curent de aer. Datorita izoprenelor extrem de voluminoase ne alegem cu 7 banane in loc de 6. Adica unul din noi va merge cu trei. Avenele din zona asta te iau in primire din prima, indiferent ca au 100 sau 800 de metri denivelare: primul put este un hau nesimtit iar in cazul lui Kreuzhohle este nesimtirea maxima din Loferer Steinberge: -96 metri. Evident, a pic. Noroc ca Oli s-a gandit sa il echipeze cu fractionari caci la urcare ar fi fost cel mai mizerabil moment.
Coarda de 10,5 mm este atat de grea incat fac muschi ca sa bag coarda in coborator pentru a aluneca in jos. Dupa prima fractionare, imi pun stop-ul in zero dar tot degeaba. Cu tot cu doua banane pe mine nu alunec. Bag coarda incontinuu si bineinteles ca incepe sa ma doara mana. Ma opresc sa ma odihnesc si incep sa ma invart in vid. Nemaipomenit ! Cobor ca sa scap de senzatie. Scot camera si filmez. Noroc ca Oli tocmai si-a luat Scurion si reusesc sa trag ceva. Petzl Ultra Wide pe maxim nu face fata la diametrul putului. Trebuie spot si nu are.
Dupa acest prim put, restul e "walk in a park" adica puturi de 9- 20 metri. Ceva stramtori (nu si pentru gabaritul meu), apoi vine surpriza: galerie meandrata. Oau !
Ajungem  imediat si in segmentul de galerie ales pentru bivuac. Descarcam bagajele si ne pregatim o masa calda. Urma sa mergem in continuare pana la finalul explorarii din 2011. Primusul MSR nou nout straluceste. La fel si vasele de inox pe care le folosim pentru prima data. Este primul an in care se face bivuac in Kreuzhohle.

Dupa masa, bag o cafea si pornim mai departe. Luam cu noi sticle pentru a le lasa la umplut de la picaturile de apa ce se preling de pe peretii Trinkhalle. Doua puturi marunte apoi un taras pe sub un bloc imens despre care fusesem prevenit din timp. Oliver isi scoate sculele de pe el ca sa incapa. Eu trec cu tot harnasamentul pe mine, la fel si Renato. Chestiune de gabarit. Ajungem apoi la o diaclaza imensa pe care o cobor repejor datorita unei mici cascade ce dorea foarte mult sa ne ude. Undeva la jumatatea diaclazei s-a intepenit un bloc de stanca peste care trece echiparea. Continuam pe o brana asigurata cu mana curenta si coboram diaclaza in cealalta parte. Tot segmentul este extrem de spectaculos. Urmeaza inca doua puturi si ajungem in capul putului unde se oprisera cu un an inainte. Echiparea o incepe Renato care vrea sa exerseze tehnicile de echipare astel ca ma pun pe explicat cate una alta. Ca sa mearga mai repede, Oli baga cu rotopercutanta capul de put pe gujoane. Puneam coarda si incepem sa ne dam cu parerea care din noi sa coboare primul in necunoscut. Ma amuza situatia caci oricare ar fi fost primul tot o echipa eram. Coboara Oli si apoi eu pentru a mai pune doua fractionari. Ne regrupam la baza noului put de cca 20 de metri si privim increzatori la urmatoarea gura de put. Eu ma apuc sa bat o mana curenta pe deasupra gurii putului in timp ce Renato coboara sa vada care e situatia. Acesta se infunda.

Continuarea o gasim in lungul unei mici diaclaze ce debuseaza intr-un put larg. Termin mana curenta si predau masina lui Renato. Oliver carteaza cu Distox-ul tot ce coborasem pana aici. Renato coboara pe o platforma de unde arunca o piatra ca sa sondeze urmatorul put...toc.......toc..........buuuum.
- 3 seconds !
Cobor si eu si ma minunez. O monstruozitate de hau e sub platforma. De fapt, putul incepe de unde venisem dar e sectionat in doua segmente de blocul urias pe care noi stateam. Coboara si Oli super incantat de scurgerea parietala de pe ultimul put. Acestea sunt foarte rare aici. Mai da cateva vize si decide intoarcerea in bivuac pentru odihna. Aveam la ce visa.

Ma apuc de gatit din nou un amestec de paste, branza de toate felurile si ceapa uscata. Prietenii prepara culcusul. E curent mare si intind plastic in dreptul galeriei. Se umfla ca o vela. Desfacem si izoprenele apoi ne asezam la masa. Ceai, ceai si iar ceai. Initial mi s-a parut mai cald decat in Loferer Schacht dar am realizat ca nu putea fi decat o impresie. Se datora lipsei de umezeala. Kreuzhohle e mai mult fosila. Stand in bivuac insa cateva minute pe loc am retrait senzatia de frig din Loferer Schacht. Tot 0,6 grade si aici doar ca pare mai cald datorita faptului ca spatiile sunt mai "umane". E pur psihologic.
Ma bag la caldurica in "my f@cking Argon" in care imi recapat confortul. Imi dau jos subcombinezonul de polar si raman in second skin. Toti trei ne vedem explorand a doua zi pestera viselor noastre. Adorm greu. Stau cu ochii deschisi si urechile ciulite la fosnetul plasticului umflat de curent, la respiratia prietenilor. Gandurile imi zboara departe...acasa, La Roxana, la speologie, la ceea ce traiesc si fac. Intr-un final adorm tarziu in bezna crucii.
- Gutten mooooorgen !
Aoleu, e deja 8 ! Ma foiesc, ma intorc in sac incercand sa mai beneficiez de inca cateva clipe de caldura.
- The cavee is waiting us Radu, ma incurajeaza Oli in timp ce pune primusul la treaba.
 Renato e inca in sac. Fac ochi si nu reusesc sa spun decat Coffee. Ies afara si ma bulucesc dupa pliculetele de Nescaffe ffrappe. O nebunie. Niste super E-uri ce iti dau senzatia ca bei un frappe autentic !
Torn apa fierbinte si fac inhalatie cu mirosul demential al cafelei. Si mort ma va trezi cafeaua !
Ma pun pe facut micul dejun, de fapt un fel de pranz pentru ca ne asteptau ore bune de efort. Renato imparte carnat si cascaval. Mancam bine si continuam cu ceai, ceai si iar ceai.
Ma apuc sa ma echipez. Salopeta rece aluneca cu greu peste subcombinezon. Ma ia frigul. Hamul, vesta, pedala, clic clic carabinierele si ma apuc sa filez ultima coarda de 100 m. Intra cu greu intr-o banana Meander de 28 litri. Pornim.

Refacem drumul de cu o zi inainte in ritm domol ca sa ne conservam energia. Ajungem pe platforma de unde ne-am intors si dam iar cu pietre. Putul asta are ochelari. Adica e "Y" in profil. Oli bate primul spit iar eu vreau sa il dublez dar nu mai avem acumulator la roto. Cum nimeni nu mai vrea sa mai pierdem timp cu baterea celui de-al doilea spit, folosesc un natural aflat cam la 4 metri de spit. Desfac chinga si o tai la dimensiune. O carabiniera in placuta din spit, una in chinga si inca unda pentru repartitor. Oli imi spune sec ca e cel mai scump cap de put, cam 30 de euro. Rad in hohote.
Coboara. Il privim cum se micsoreaza cu inima batand din ce in ce mai tare. Il filmez. Se face mic mic. Scurionul lui ne deseneaza noutatile. Privim ca niste copii la bradutul de Craciun.
- Seil frei vin cu un reverb memorabil.
Intra Renato in coarda si coboara.  Dupa cateva minute aud reverbul:
- Liber Radu !
Incep coborarea cu privirea in sus sa vad unde se unesc "ochelarii" putului. Cam dupa 10-15 metri se intampla deabia asta. Ajung la un prag de unde coarda cam sta lipita de perete. Merge si asa, suntem pe 10,5 mm.
Baza putului are un diametru de 12 metri. Tavanul este mai sus decat intrarea in put. Practic totul e o diaclaza imensa. Blocuri prabusite, foste domuri stalagmitice cazute cine stie cand, scurgeri ce odata tronau vertical acum stau pe planseu. Suntem in alta pestera, in alt timp. Doar spatiul este acelasi. Fiecare inspecteaza tacut cate un ungher al salii de la baza putului. Eu o iau babeste pe linia bolovanilor. Acestia ma conduc intr-un pasaj mai stramt. Trec cu grija de portine si pot din nou ridica capul.

O piatra dislocata cu piciorul aluneca in fata mea. Un ecou pe care nu il voi uita vreodata imi raspunde. Nu pot vedea mare lucru cu Petzl Ultra Wide pe maxim astfel ca imi pornesc si Led Lenserul D14 de pe laterala castii. Spotul incepe sa imi descrie sala ce tocmai am descoperit-o. Chiui si ii chem pe baieti. Apar imediat. Fiecare traieste in felul lui descoperirea insa cu siguranta locul si momentul ne-au adus la un numitor comun. We live for this! Am reusit cu greu sa imi desprind privirea din tavan si m-am apucat sa cobor pe pietrele din fata mea. Sala cobora. Blocuri, pietre, blocuri. Un peisaj haotic.
Sala e impartita in doua de un perete. Eu o iau in stanga. Vad un put si nu ma aventurez la liber spre el. Cu spotul disting capatul salii. Ma reintorc sa vad si partea dreapta a salii. Aceiasi bolovani si placi. Printrei ei, urmele fostei pesteri. Este fantastic.
Ajungem la peretele opus al salii. Sa cam aiba 40 de metri lungime. Inaltimea pe lasermetru e de 30. In tavan e un horn pe care vine o cascada. Am gasit-o cu greu. Auzeam picaturile dar nu vedeam. Baietii carteaza eu caut. Pe sub blocuri e o retea de galerii care te scot tot in sala in diferite puncte.

Trag cateva cadre in bezna cu gandul la o scula de fotografiat serioasa. Reusesc sa redau scara salii totusi, la ISO 3200. Terminam de cartat sala asta si ne reintoarcem in sala putului. Cartam. E si aici o cascada ce vine din tavan. Am ales bine sa coboram prin partea mai ingusta a putului. Prin cea larga ne-am fi udat rau. Ne asezam toti trei sa mancam cate ceva si sa analizam ce se intamplase aici, pe cand noi nici nu existam. Trebuia sa gasim un nume. Noi am gasit ruinele altei pesteri venind prin avenul format mai de curand.
- We just found the ruins.

Imi revin imediat din melancolie cand realizez ca e randul meu la urcat putul de 46. Retragerea pana la bivuac am facut-o in trei ore. In bivuac am stat o ora sa mancam si sa ne incalzim cu ceaiuri. Apoi, am pornit mai departe spre suprafata. Eram obositi dar si foarte fericiti. Ultimul put, cel de 96 de metri a fost psihologic pentru mine. Dintii tociti ai poigneeului refuzau sa mai muste din coarda si aluneca. Am urcat presand coarda in cama si dand pedale la jumatate. Senzatia de pedalat in gol cand esti suspendat la 50 metri de sol este oribila.
La trei ore de la plecarea din bivuac eram afara cu toii. Ploua si asta insemna ca distractia nu se terminase. Via Ferrata de sus in jos pe calcar ud, noaptea. O nebunie, ce mai. A fost o coborare de exceptie, cu rucsacul full. Ajunsi pe sol unde puteam sa ne reluam mersul biped, am putut in fine miscora din concentratie. Doua ore ne-a luat de la intrarea in aven pana la cabana. Dar ce mai conta, tura depasise orice asteptari ca si descoperire.
Berile randuite de Kati pe masa ne asteptau. Cola cu JB pentru mine. Nu visam, eram acolo si stiam asta fara sa fie nevoie sa ma intepe cineva. Eram acasa. Si era atat de bine.
Si acum, filmul expeditiei:
Echipament folosit:
Casca Edelrid Ultralight Junior
Ecleraj principal PETZL Ultra Wide
Ecleraj secundar LedLenser H7
Combinezon Aventure Verticale Holloch Confort
Subcombinezon MTDE Invernal
Genunchiere Warmbac Warmtex
Imbracaminte de corp Vaude Thermo LS T-shirt, Longjohn
Sosete Lorpen TETA
Cizme Etché Sécurité Clark
Saci Speologici Petzl Classique
Manusi Comasec Multiplus 40 (doua perechi)
Ham Aventure Verticale Muruck 
Vesta Petzl torse
Blocator de pedala Edelrid Elevator
Blocator de piept Edelrid Wind Up
Coborator PETZL stop
Lonje coarda Edelrid Eagle 9,8mm
Carabiniere de lonje Edelrid Guitar
Carabiniera coborator Petzl OK triact
Carabiniera de frana Kong keylock steel
Veriga rapida ham Peguet demirond 10mm zicral 
Pedala Kevlar Cousin 5,5mm cu bucla de talpa din bucla Dyneema 11 mm Singing Rock
Sac de dormit Vaude IcePeak Basic
Bidon etans 6l Curtec
Cagula fleece Arva