This is a top resort, no doubt. At less than half of the prices of those so called ski resorts from ".ro" you get great slopes, friendly personnel and an outstanding landscape.
After coming home, I was so glad that I took the decision to go there in January because in February the COVID took over our free time and lives. So, all future plans had to be canceled.
Cica o venit "iarna": a nins doua zile, intre 16 si 17 ianuarie. Atat. Dupa care "marele ger" de o saptamana. "Mama ce frig a fost"...o saptamana. In loc de mama ce cald e in mijloc de iarna. Cam asa am ajuns. Adica, asa arata mijlocul iernii in 2016 in drum spre cea mai de soi statiune de schi din Romania: In fine, dupa indelungi dezbateri, am ajuns sa pun din nou schiurile in picioare pe final de topire a maretii zapezi. Adica toata saptamana cu ger nu s-a nimerit dar a fost sa fie marti, pe 2 februarie.
Teperatura la ora 11 era de 7*C iar la ora 13 de 13*C. Cu toate astea, zapada mai era, spre norocul meu. Si ne-am dat pana am cazut lati.
Bineinteles ca nu m-am abtinut de la a sta un pic la soare pe "prispa" cabanei Postavaru. E o chestiune implicita atunci cand e soare.
Sebi, omul "gadget", autorul imaginilor din clipul de mai jos, avea instalata nu stiu ce aplicatie care la final ne-a aratat ca am facut doar 14 coborari. Le-am trait insa din plin si sper sa repetam treaba insa pentru asta trebuie sa ninga din nou, macar inca doua zile. Daca nu, cam asta a fost "iarna" pe anul asta.
Ma uit in urma si realizez ca 2015 a fost un an urat ce a scos in evidenta mizeria din semeni mai ales dupa #colectiv si a adus in prim plan spiritul de turma si superficialitatea oamenilor. Pe langa asta, si natura ne-a "daruit" un Craciun de exceptie cu temperaturi de 15 grade, sa tot cantam "florile dalbe".
Un an care ma bucur ca s-a incheiat. Mi s-a parut ca a durat mai mult decat altii.
Dar sa incerc sa schitez ce va urma in 2016, evident pentru mine.
Pai intai sa vad pe unde o sa schiez avand in vedere ca nu avem zapada deloc. Schiul e la "mare pret" in continuare in .ro. Adica nu multi il practica si din pacate nici natura ne ne ajuta. Stau cu ochii lipiti pe Eurosport la cupa mondiala si ma minunez de atmosfera de la sariturile cu schiurile chiar si in lipsa zapezii. Sa mai tot treaca vreo 50 de ani sa avem si noi 10000 de spectatori la asa ceva. Pana atunci, aflam in continuare de la "canalele" autohtone de minunatele realizari financiare ale fotbalistilor nostrii...
Deci, unde voi schia ? Pai m-am inscris, automat, la cupa de ski a Consulatului Austriei la Sibiu ce se desfasoara anual la Arena Platos. Daca nu da cu zapada, prevad o amanare.
Mai intai insa, sper sa fie ok in Poiana, ca sa ma duc macar doua zile.
Apoi, sunt competitiile de alergare: vreau la Alba Iulia City Race sau cum bine ne transmite sloganul: "aleraga in cealalta capitala". Sper sa se mai tina caci pana acum nu s-a dat startul la inscrieri.
Ar trebui sa nu lipsesc de la EcoMarathon nici anul asta dar nu mai sunt asa hotarat ca in anii trecuti. Ceva lipseste.
Clar, Maratonul Apuseni, e in topul preferintelor mele. O cursa deosebita, grea, intr-un cadru exceptional oferit de plaiurile domoale ale Baisorii. Retezat Skyrace a reusit intr-un timp foarte scurt sa se suie in topul competitiilor de anduranta datorita "cremei" de la start reprezentata de cei mai buni atleti ai planetei la capitolul anduranta.
Drumetia mi-a cam lipsit anul trecut si trebuie remediata problema. Imi e foarte dor de Ceahlau iar in Bucegi e musai sa fac o vale tehnica.
Muzica m-a insotit toti anii acestia si imi face deosebita placere sa ma afund in diferite stiluri muzicale, preferatele fiind electornica, metalul, clasica si rap-ul. Functie de stare si loc, folosesc boxele HiFi Canton sau castile Sennheiser.
Am lasat la urma pasiunea nr.1, speologia. Toate cele de mai sus au
tinta clara de a ma tine in forma pentru a putea continua sa explorez
cat mai adanc in maruntaiele pamantului. Subliniez explorez, nu speoturism sau alte preocupari pseudospeologice.
Sa vad la sfarsitul anului cate din cele de mai sus imi ies....
Sa incepem anul cu muzica buna! Un album deosebit: Wildhoney al trupei Tiamat pe care l-am achizitionat de cativa ani pe suport de vinil. L-am digitizat acum un an si abia acum am avut stare sa editez ce a iesit, dupa Anul Nou petrecut exact asa cum am vrut, cu Roxana, zapada, schi si oameni faini.
Nu puteam rata cea de-a doua editie a Cupei de Schi a Consulatului Austriei la Sibiu. Organizarea si atmosfera de anul trecut m-a impresionat prea mult.
Cum nu imi permiteam sederea un timp indelungat, am hotarat sa plec cu noaptea in cap sambata dimineata ca sa apuc inscrierile de la ora 8. Din Brasov l-am pescuit si pe Geza si la ora 8:30 ne aflam in parcarea ski resortului Arena Platos.
Vantul spulbera zapada iar organizatorii au avut mult de furca cu amenajarea traseului. Au mutat partia de pe B2 pe A, mai ferita de vant. De fapt, B2 era sub zapada complet. La jumatatea partiei A insa, vantul te spulbera efectiv.
Dincolo de concurs, ce reprezinta pentru mine doar o amintire a unor vremuri apuse, atmosfera de pe micile partii este grozava. Oamenii sunt civilizati si nu exista harmalaia din alte locuri din tara la baza partiei. Preturile sunt decente. Un ski pass pe toata ziua este de 70 lei.
Prestatia mea la slalomul urias de aici a fost decenta: locul 10 la categoria "tataie". Not bad, dupa doar 3 zile efective de schi in acest sezon.
Intre 10 si 12 februarie am fost cu Roxana la schi langa Paltinis, la cea mai tanara statiune de schi din tara, Arena Platos, unde s-a desfasurat si prima editia a cupei de schi a Consulatului Austriei la Sibiu.
Vreau sa spun din start ca, in ciuda dimensiunilor reduse a partiilor, absolut toti managerii partiilor din Romania ar trebui sa mearga sa vada si sa invete despre ce inseana un "ski resort" la Arena Platos. O stare a partiilor impecabila, ca in palma, o atmosfera destinsa la apres ski barul adus direct din Austria, muzica antrenanta la volum decent si un centru de inchirieri la nivelul celor din Austria. Nu in ultimul rand, site-ul exact ca cele din afara, cu totul intr-un singur loc: arenaplatos.ro.
Centrul de inchiriei m-a impresionat cel mai mult pentru ca aveam sechele de pe urma celor de la Azuga si Predeal. La Arena Platos poti sa inchiriezi schiuri adevarate, din gama facand parte Volkl RaceTiger, Fischer RC4 World Cup, clapari pentru toate nivelurile. Nu ma pricep la placi, dar am vazut Burton si Volkl.
Singurul minus il dau la dimensiunile si pantele pistelor, cea mai lunga avand 800m. Astept cu nerabdare ca Andy Fazekas si Martin Freinademetz, managerii acestei bijuterii, sa ia in custodie si partiile din Paltinis care zac in paragina cu acelasi telescaun de pe vremea lui Ceausescu, cu iarba pe partie si cu un ratrac ce sta pe butuci.
M-a impresionat placut si faptul ca nocturna este pe trei piste. Pe scurt, avem si noi o mini-Austrie acum.
Cu "noile" mele schiuri Volkl P50 race carver energy, din sezonul 2002/2003 am zburdat si eu linistit de data asta. Mai putin la concurs, ce a reprezentat un "comeback" dupa 25 de ani direct in grupa "tataie", unde trebuia sa dau din bete de trei ori mai mult. Nota noua pentru organizatorii concursului. Dupa parerea mea, trebuiau sa aleaga pista B2 in loc de B1 a carei panta e o gluma, chiar si pentru copii sau incepatori.
Pentru Roxana, Arena Platos este cea mai buna locatie, toate partiile avand panta domoala.
25 ianuarie, ziua apocalipsei in Romania. Ziua in care a nins si in Romania mai serios. Un dezastru, o nenorocire. S-a dezlantuit natura impotriva oamenilor aflati pe drumurile patriei. Blocaje, drame, isterii mass media. Cum e posibil sa ninga atat in ianuarie ?!? Dar ca ne cantau pasarelele la geam de Craciun era perfect normal, nu ?
Sa revin insa la ziua de schi. La schi in Predeal nu mai ajunsesem din '91, cred. Nu aveam blog si nici nu imi inventariam turele ca acum. Tin minte doar ca am pierdut o legatura "Look"de la schiurile surorii mele prin zapada si am avut ceva discutii pe tema asta :). I-am cedat legaturile "Tyrolia" de pe schiurile mele, ce imi ramasesera mici.
Predealul a fost cea mai vizitata statiune de mine in timpul iernii. Cupa Drumarilor, cupa IPA, cupa UGSR...
Stateam cate zece zile in medie in fiecare inceput de an. Apoi urmau alte zile in Poiana sau Sinaia. Acum trebuie sa sparg o banca ca sa mai petrec atatea zile intr-o statiune de la noi. Dotarile s-au imbunatatit, tehnologic. Dezvoltarea este insa zero. In afara de partia Cocosul amenajata in 2001, exista exact aceleasi partii ca si acum 25 de ani.
Trebuia sa fi plecat de dimineata, dar datorita circulatiei dementiale din Bucuresti, am reusit sa ma sui in masina lui Horatiu abia la ora 9:30. Incepem sa ne intrebam daca mai mergem. Roxana isi luase concediu. Pana iesim din "capitala europeana" a dezastrului, mai trece o ora. Merita totusi sa ne dam, macar si pentru jumatate de zi, ne incurajam. La 12:30 imi inchiriam schiuri. Pret destul de ok: 25 lei. Luasera in calcul probabil timpul ramas. Urcam spre telescaun unde am parte de o mega surpriza: abonamentul pentru jumatate de zi este de 90 lei, in timp ce pentru o zi este de 140. Adica, nu merita. Imi iau zece puncte care echivaleaza cu 5 urcari si ma urc buimacit de preturi in scaun. "Noul" telescaun este o imbunatatire! Faceai 25 de minute pana sus. Acum, cred ca maxim 6-7 minute. Roxana si Horatiu urca pe schiuri Cocosul.
Dau prima tura ca sa ma acomodez. Ma napadesc amintiri din copilarie. Parca ieri se intamplase tot. Tot aici la Predeal, am avut un monitor de schi pentru cateva ore, la 10 ani. Era o domnisoara, careia ii datorez eradicarea pozitiei "pe WC" de care nu mai scapam. In cateva ore imi cizelasem intregul stil.
Cobor cu pauze ca sa imi readuc aminte tot, cel putin asa incerc. Ma trezesc la telescaun din nou. Ce scurta e partia ! Urc din nou si imi astept prietenii sus. Savurez o cafea si incep sa inghet. Apare Horatiu apoi Roxana si coboram impreuna din nou pe Clabucet. La telescaun iar ne despartim. Ma reintalnesc cu ei dupa a patra tura si stabilesc sa cobor si eu Cocosul cu Roxana asa, de final. Nu prea mai era nimeni si a fost deosebit. Partia e ok dar prefer Clabucetul sau subtelefericul pe care nu l-am abordat deloc acum. Oricum, la preturi identice, Azuga are prioritate.
A fost frumos, iarna si am retrait libertatea totala a copilariei.
Intoarcerea acasa a avut ceva peripetii, incepuse drama, dar nu am chef acum sa scriu despre lucruri care in mod normal nu ar trebui sa se intample intr-o tara europeana a anului 2012.
15 ianuarie a fost o zi ocupata cu primul meu sport, schiul. Horatiu imi propusese Azuga si, dupa experienta placuta de anul trecut, nu am ezitat sa ma imbarc la el in masina duminica dis de dimineata.
Mi-am inchiriat schiurile de la un alt centru fata de cel de anul trecut si am constatat ca m-am ales cu niste mizerii. Nici claparii nu pot spune ca erau super dar macar mi-au tinut picioarele cat de cat. Erau modelul "super pro" cu ...o clapa. Adica o gluma. Nu mai trec pe la respectivul centru data viitoare, asta clar. Astfel ca dupa prima coborare cu injuraturi, Horatiu imi propune sa imi dea schiurile de tura ale Roxanei care din pacate nu a putut veni. Trebuie sa spun ca am fost super sceptic pentru ca prin definitie aceste schiuri sunt usoare, legaturile sunt altfel, e o cu totul alta poveste. Am avut norc ca mi-a intrat claparul fix la limita superioara a legaturilor, schiul fiind fabricat pentru fete.
Starea partiei Sorica era buna, in prima parte a zilei. Cand s-a adunat lumea, se schimbase un pic treaba. Aparuse gheata si ne-am dat mai mult pe laterale pe unde era neatinsa zapada. Cazacu era inchis. De ce ? Pentru ca ninsese si nu se deranjasera sa o prepare, astfel ca mai usor a fost sa puna un semn de interzis. Cu toate astea erau cativa ce se dadeau astfel ca, beneficiind si de schiuri pentru afanata, l-am urmat pe Horatiu pe "interzis".
M-am simtit super bine cu micutele schiuri Movement (verzi cu fluturasi roz si mar pe talpa :)) care s-au dovedit a fi excelente pentru partiile nepreparate de la noi. Mi-au lipsit numai vreo 10 - 15 cm la coada schiului insa am avut parte de o prima zi de schi super, fara frustrarea "lemnelor" pe care le inchiriasem. Horatiu a dat si doua ture in sens invers, adica a urcat partia Cazacu pe schiuri.
Ca de obicei, m-am jucat cu camera Hero si in tura asta:
Pe 25 februarie am mai recuperat un pic din restanta la schi pe iarna asta. Dupa ce am zacut efectiv rapus de o gripa mizerabila pe care cred ca jumatate din populatia tarii a avut-o, mi-am promis sa merg sa ma dezanchilozez. Evident ca inca imi era rau, starea aia de nu iti vine sa faci nimic si te simti fara vlaga.
Personal am dat 12 ture de gondola, iar Bebe 13. Oricum, am avut parte de partie goala pe Cazacu, cu exceptia unei portiuni pe care se desfasura cupa IPA. Zapada a fost insa o combinatie intre afanata si tasata. Nu bagasera nici un ratrac si zapada proaspata nu se pupa cu schiurile alpine, grele. Astfel ca intr-o coborare treceai de la extaz la agonie si invers. Incercati un off piste cu schiuri SL sau GS :). Pe Sorica era puzderie de lume, inghesuiala totala astfel ca nu am abordat-o decat de doua ori. Avea si foarte multa gheata.
Ce nu inteleg este sistemul de management (inexistenta lui, de fapt) al instalatiilor de urcare. Adica, cu ski pass-ul pe gondola nu ai acces la teleschiuri. Teleschiurile de asemenea sunt independente administrativ. Biletul de la unul nu iti asigura accesul la celalalt. Pacat ! Administratorii nu au inteles inca cum trebuie sa functioneze treaba pentru un client. De pretul ski pass-ului la telegondola pe o zi nu mai comentez. Raman partiile, care sunt intr-adevar super.
Sambata, 29 ianuarie a insemnat reintoarcerea in Sala Sperantelor intr-o echipa speologica masiva: 15 speologi impartiti in echipa de cartare, echipa de fotografiere, echipa de decolmatare si echipa de explorare. Hornul lui Hades avea sa mai astepte caci deabia asteptam sa caut fiecare cotlon al noii sali.
Dupa fotografia de rigoare de la intrare, cu Octav ca leitmotiv pentru ce avea sa fie a doua zi, am intrat gramada in cavitate. I-am descris lui Vica de unde trebuie recartat ca sa se suprapuna cu drumuirea existenta deja a colegilor ce au lucrat aici cu mult timp in urma. Primii au intrat "artistii" echipei foto lui Andrei Iordache. Le-am dat un avans considerabil pentru a trage ceva cadre inainte sa umplem de aburi sala. Noi am dat o raita printr-o galerie secundara inainte sa ne indreptam si noi spre Sala Sperantelor. Impreuna cu Octav am studiat finalul salii ce urmeaza a fi decolmatat iar colegii nostri au pornit ostilitatile cu echipamentul specific acestor situatii (doua cazmale, o sapa, ciocan, dalta, spit). Fara doar si poate, dezobstrctiile reprezinta cel mai ocolit domeniu in speologie. Poti sapa ani fara sa dai de nimic sau poti avea noroc, sa gasesti ceva relativ repede. Munca in sine este una bruta ce te secatuieste de toata energia disponibila. Pentru odihna, am construit un puct cald mare din 4 folii de supravieturire.
In sala, primul lucru pe care l-am facut, a fost sa desfasuram 10 metri de folie peste scurgerea superba de pe podea pentru a nu o murdari. Andrei deja fotografiase segmentul. Apoi, am trecut la cautat. Primul sorb in care ne-am indreptat atentia se ingusta prea mult pentru a putea fi abordat. Apoi, am intrat pe un horn cu ajutorul "prizelor mobile" ale lui Octav si Gabi reprezentate de umeri, palme incrucisate si casti. Prima portiune este de fapt un tub de presiune in care nu poti sa te agati de nimic. Mai sus, hornul devine abordabil si se desparte in doua insa spre dezamagirea noastra ambele iesiri dau tot in sala. A urmat un al doilea sorb in care am intrat initial fara ham pe mine. Am aruncat cateva pietre si am ramas uluit. Acolo e hau ! Cum nu vedeam absolut nimic in jos datorita pozitiei pe spate, am iesit sa instalam un sistem specific de salvaspeo pentru ca nu vroiam sa intru cu echipamentul individual pe mine ci numai cu hamul si cu pedala in care sa pot sta cand voi fi tras inapoi. Cum scripeti nu aveam, Octav a folosit mai multe carabiniere pentru frana de sarcina. Patru colegi urmau sa stea prin preajma in cazul in care trebuia sa fiu dislocat din vreo stramtoare verticala. Asemenea teamwork gasesti numai in speologie. Explorarile sunt facute de echipe, de la bucatari pana la echipa de varf, nu individual. A fi primul, este o sansa combinata cu experienta. Gabaritul redus imi permite sa intru unde din pacate unii colegi nu incap. Evident, ca orice lucru in viata, un avantaj are dezavantajele sale. Pe unde colegii mai inalti merg prin pesterile active, eu inot, asta ca sa dau numai un exemplu :).
Dupa ce imi leg nodul corzii in demirond si imi pun pedala in picior, intru cu totul in ceea ce speram sa se caste sub mine. Un prim cot la 90* ma face sa ma contorsionez ca sa pot vedea ceva in jos. Imi scot casca si o tin in dreptul picioarelor. Dupa cot, o mica panta ma conduce intr-un fel de diaclaza minuscula. Corect insa, descrierea este meandru. Imi las picioarele sa alunece in el si simt cum vrea sa ma inghita. Colegii blocheaza coarda si raman in pedala. Ma rasucesc sa deslusesc ceva. Nu inteleg pe unde cazusera pietrele. Meandrul se pierde mai departe intr-un put ce as putea sa il trec la limita dar ce o fi jos ? Reusesc sa imi aduc capul unde imi erau picioarele (sic!) si tot ce vad e ca putul se infunda dupa 3 metri intr-un pat de nisip cu pietris. Arunc cu greu o alta piatra ce imi confirma prezenta unui gol mare sub mine. Simteam ca sunt atat de aproape si nu puteam sa trec. Sunt tras afara din tirbuson si povestesc cu lux de amanunte ce am vazut. Pe acolo trebuie sa mergem candva ! Si de atunci numai la asta ma gandesc...la cum se auzeau pietrele cazand sub mine.
Vestile din finalul salii anunta ca s-a dat de perete. Nasol. Dar pe stanga continua galerie printr-o curgere. Se muta punctul de sapare la stanga. Intre timp imi fac de lucru intr-un horn pe care nici nu il zarisem. Vica mi-l arata.
- Ai fost pe asta ?
- Hmm asta parca nu era aici !
Nu mai stau pe ganduri si intru pe el la liber. Dau de argila pe pereti si reusesc sa ma pun in opozitiei fara sa aluncec. Mai urc inca doi metri si vad doua sorburi in sus. Pe acolo a venit puhoiul de apa in sala! Cum stateam eu si ma minunam de formele deosebite de eroziune, imi dau seama ca am cam urcat un pic si ar trebui sa ma mai dau si jos. Incepe circul. Piciorul drept incepe sa derapeze pe argila. Ii zic lui Vica sa il cheme pe Octav de la sapat ca e groasa si am nevoie de piramida umana sa ma dau jos de acolo. Imi intepenesc picioarele in argila taind un fel de trepte si astept. Apare Octav care il striga si pe Andrei.
- Hai ca l-am lasat nesupravegheat un pic si iar s-a dus pe un horn !
Ma bufneste rasul. Isi baga capul pe horn si ma intreaba ce caut aici. Vine si Gabi care imi tine un fel de prize cu mainile ca sa ma dau jos. Unde se termina argila era un tobogan plat. Cum talpile cizmelor luasera cateva kilograme de argila saturata pe ele, nu mai incapea vorba sa prinda roca. Astfel ca m-am dat pe tobogan pana in bratele camarazilor mei aflati la primire. Promit sa nu mai intru fara coarda pe hornuri !
Exact inainte de iesirea din horn mai vad o galerie descendenta cu o stalagmita imaculata in mijlocul ei. Nu ii dau importanta pentru ca banuiesc ca iese inapoi in sala. In timp ce imi strangeam echipamentul ca sa ma pregatesc de iesire caut galeria respectiva in sala si constat ca nu apare. Inca ceva la care sa ma gandesc pana data viitoare...
Duminica am plecat cativa sa dam un prim schiu pe anul acesta, la Ranca. Doua partii sarace ce nu au facut altceva decat sa ma enerveze si sa vreau mult mai mult cat mai e inca iarna. Am avut parte de o zi superba cu un cer cristal si am putut sa ne bucuram de frumusetea tarii noastre la maxim. Cam cat o sa treaca pana o sa avem si noi instalatii ca la "ei"? Cred ca locatia poate deveni cea mai tare din tara avand in vedere ce dealuri si munti sunt imprejur. Cu of-urile de rigoare, ma intorc la atmosfera, care a fost super, o companie de prieteni. Asta conteaza cel mai mult.
Si anul acesta m-am reintalnit cu zapada alpilor...si parca nu trebuia sa scap de ei, de Steinernes Meer si Hochkonig. I-am savurat in toata splendoarea lor de pe versantul opus, Gabuhel - Schneeberg, din regatul de iarna al Regelui Muntilor (Hochkonig).
In timp ce gondola ne legana spre statia de sus numaram si inventariam varfurile. Erau toate acolo in lumina intensa a soarelui, Mitterhorn, Breitkopf, Sommerstein, Schonfeldspitze, Selbhorn, Wildalmkirchl, Brandhorn, Hochseiler si bineinteles Hochkonig. Parca ma uitam pe un poster...
Dar sa revin la schi, motivul pentru care am sarbatorit Anul Nou in Lofer. Anul trecut, in aceiasi locatie, ma puneam la curent cu schiurile carv. Facusem o pauza de noua ani de schi. Acum ma intreb cum am putut supravietui fara asa ceva in viata mea. Se pare ca speologia a tinut locul multor porniri pe care le-am pus undeva intr-un sertar de care nu am uitat insa. Ultima iarna de schi in Romania o petrecusem la Paltinis pe clasicele schiuri "drepte". Explozia de carvuri din tara m-a prins in pesteri si, precum omul cavernelor, am ramas in urma. Carvul de anul trecut a venit sub forma Blizzard CMX9 de la Scoala de Schi din Lofer de unde imi iau echipamentul. A fost o experienta oarecum noua combinata cu retrairea senzatiilor reci atunci cand te incumeti la o panta mare. Evident ca schiurile mi s-au parut exceptionale fata de "lemnele" din tara. Ultimele mele schiuri (pe care le am si acum acasa) au fost ROY competition si m-au servit cu brio 10 ani. Nu prea le mai tineam minte, insa Blizzard-urile mi-au parut ca niste fulgi in picioarele mele. Anul acesta am schimbat impresii cu profesionistii de la Lofer Ski Schule si m-am ales cu Fisher Progressor 9+. Am fost bine atentionat ca daca nu stiu sa schiez, sunt periculoase si sa le schimb cu ceva mai "light" ziua urmatoare. Fara nici o ezitare le-am ridicat si m-am pus in telegondola alaturi de Roxana, Andrei si Nicoleta. Pe drum, incepusem sa citesc ce scria pe ele: legaturi Flowflex pro Z13, Dual Radius system, Titanal. Pe romaneste, au doua raze: una de 13 in fata pentru slalom si una de 18 in spate pentru slalom urias. Inima este de lemn captusit cu titan ranforsat cu carbon iar legaturile "plutesc" deasupra sagetii pe care o face schiul incovoiat. Canturile sunt extrem de pronuntate. Nu mi se intampla prea des sa dau un verdict instantaneu, insa in cazul lui Progressor, cred ca departamentul de marketing al brandului Fisher a gresit un pic. Aceste schiuri trebuiau sa poarte denumirea de Agressor. Senzatia este totala. Reactiunea in clapar atunci cand impingi schiul lateral este extraordinara. Stabilitatea mare este conferita de greutatea foarte mare a schiului precum si de rigiditatea acestuia. Dupa a doua coborare, schiam de parca erau schiurile mele din totdeauna. Cum le lasam drepte pe panta, toata lumea parea ca se misca in reluare. Pe gheata nu am avut nici cea mai mica problema in afara faptului firesc ca ma scotea din pozitie. Se opresc instant atunci cand vrei. Aceste schiuri sunt facute pentru viteza, agresivitate, exact ceea ce imi corectasem cu multi ani in urma, cand am inceput sa constientizez ca trebuie sa schiez elegant inainte de a fi rapid. Cu toate astea nu m-am putut abtine sa nu "dau in ele", sa retraiesc vantul in ochi pana iti dau lacrimile cu tot cu ochelari.
Din punct de vedere al greutatii, pot sa spun clar ca nu am mai ridicat din nici un stand (si am ridicat ceva schiuri) un schiu atat de greu. La fiecare cinci minute de transportat aceste bestii, trebuia sa schimb mana, ma durea efectiv. M-am uitat pe pagina producatorului si nu am gasit greutatea. Cele de 165 aveau dupa parerea mea 8 - 9 Kg. Ca si comparatie, schiurile lui Andrei, ATOMIC Cross de 173 erau cu mult mai usoare. Intr-una din zile, pentru comparatie dar mai ales pentru ca nu mai suportam sa fac brand carandu-le, le-am schimbat cu GSX-ul pe care il avusesem si anul trecut. Senzatia de eliberare s-a oprit in momentul in care am incaltat din nou Blizzard-urile. Cred ca este diferenta dintre un bocanc bun si unul care te roade. Se terminase viteza, stabilitatea laterala si reactiunea imensa in clapar. Castigasem niste schiuri usor de carat. Am cerut inapoi "agressoarele" pentru ultima zi de schi, in Lofer Alm ca sa imi iau cum trebuie ramas bun de la schiul alpin sper eu pentru o cat mai scurta perioada de timp. Acum, nu vreau decat sa fie ale mele, cu tot cu claparii si betele din gama.
Roxana si-a luat doua zile de scoala, ca si anul trecut. Este cel mai bun lucru pentru un incepator. Apoi, am ajutat-o eu, un pic. A reusit sa strabata pe schiuri o partie intreaga, fara sa cada. In Hinterthal s-a dat singura de 20 de ori cu teleschiul in timp ce noi eram sus.
In fine, dupa indelungi dezbateri, am ajuns sa pun din nou schiurile in picioare pe final de topire a maretii zapezi. Adica toata saptamana cu ger nu s-a nimerit dar a fost sa fie marti, pe 2 februarie.
Intre 10 si 12 februarie am fost cu Roxana la schi langa Paltinis, la cea mai tanara statiune de schi din tara, Arena Platos, unde s-a desfasurat si prima editia a cupei de schi a Consulatului Austriei la Sibiu. 
